Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Turnul nebunilor de Sorin Lavric

E nevoie de un uriaş spirit ludic ca să scrii o carte ca Teologia albinoşilor. La miloc nu e doar dorinţa de a face haz pe seama bizareriilor lumii, dar şi pofta de a lăsa cuvintele să se rostogolească zgomotos, într-o cadenţă furioasă.

Cred că aceasta e principala motivaţie care i-a împins pe Ciprian Vălcan şi Dana Percec la alcătuirea volumului de faţă: lumea li s-a părut a fi un talmeş-balmeş atît de iremediabil, încît nu l-au putut privi decît prin fanta caricaturii. În plus, autorii trebuie să fi fost hrăniţi de un imbold al competiţiei lexicale: cei doi şi-au propus să se întreacă în fabulaţie sarcastică, scriind fiecare cîte un text pe o temă dată, pentru a-l insera apoi într-un mănunchi de dublete interpretative, publicate în revista Orizont la rubrica „Narrenturm” (Turnul nebunilor). Urmarea a fost un foileton scris la două mîini, cu articole puse în oglindă, cititorul putînd compara cîtă imaginaţie şi vervă poate arăta fiecare protagonist. De fiecare dată, tema le-a fost sugerată de o ştire din ziar, de o întîmplare neobişnuită sau de un citat exotic.

De aceea, criteriul de care au ascultat în alegerea temelor a fost crasa lor anormalitate: o situaţie neverosimilă, un episod grotesc, sau un amănunt de o absurditate seacă. De pildă: 1) o cofetărie americană a refuzat să scrie pe un tort onomastic numele copilului aniversat, pentru simplul motiv că pe micuţul de trei ani îl chema Adolf Hitler. În mod firesc, părinţii s-au plîns de discriminare; 2) în Lima, capitala republicii Peru, autorităţile au emis o lege care limitează la unu numărul cîinilor pe care o persoană are dreptul să-i ţină în apartament; 3) Heinrich Zimmer descrie în Filozofiile Indiei un caz insolit de cerşetorie băştinaşă: doi oameni poartă un pat ticsit de ploşniţe şi bat din uşă în uşă, cerînd un ban de hrană. Dacă îl primesc, unul din ei se întinde în pat şi se lasă invadat de ploşniţe, asigurîndu-le lor hrana, iar lui banul. Întregul ritual se sprijină pe veneraţia jainiştilor faţă de insecte; 4) Leibniz, într-o scrisoare către Grimarest, pomeneşte de un cîine care poate articula 30 de cuvinte, pronunţînd impecabil întregul alfabet, mai puţin literele m,n, x; 5) poliţia nigeriană a reţinut în 2009 o capră pentru acuzaţia de tentativă de jaf armat. Mai precis, un hoţ a încercat să fure o maşină şi, surprins asupra faptului, a vrut să scape recurgînd la magie neagră: s-a metamorfozat într-o capră, dar vecinii vigilenţi au prins capra şi au dus-o la poliţie; 6) părinţii unui copil indian de 18 luni l-au căsătorit cu o căţea în speranţa că vor alunga blestemul ce plana asupra copilului. La ceremonia religioasă căţeaua a purtat inele şi un lanţ de argint, potrivit tradiţiei; 7) conform unei statistici recente, francezii rîd de patru ori mai puţin decît în urmă cu 50 de ani, detaliu paradoxal într-o epocă în care scopul omenirii pare a fi distracţia tembelă şi gratuită.

Iată şapte din cele 20 de teme în marginea cărora cei doi autori îşi arată verva sarcastică. E de prisos să amintesc că toate episoadele s-au petrecut aievea, în ciuda aparenţ ei lor de irealitate comică. Nu e nici urmă de lusus naturae în aceste relatări, de aceea autorii îşi iau în serios rolul de comentatori lucizi, seriozitatea însemnînd aici dorinţa de a împinge caricatura pînă la apogeul exagerării. Acesta e şi motivul pentru care volumul acesta de futilităţi hazoase merită atenţia unei cronici. În rest, dacă la mijloc n-ar fi fost decît bunadispoziţ ie ce emană din zumzetul anecdotelor, secvenţele mustoase n-ar fi meritat defel să fie comentate, tonul fatal minor al timbrului comic mărginindu-le efectul la un amuzament efemer, caz în care cititorul, de îndată ce ar fi închis cartea, nu şi-ar mai fi amintit ce anume a citit.

Dar tocmai aici se întîmplă răsturnarea neaşteptată. Autorii scriu după calapodul hiperbolei groase, mărind pragul de exagerare a detaliilor pînă la proporţiile unui fenomen grotesc. Dar grotescul – după cum scrie Dana Percec – „în sensul etimologic de grottoesc, cuprinde tot ce este întunecat, visceral, ascuns şi josnic.“ (p. 62). Aşadar grotescul nu e poanta facilă inspirată de un temperament histrionic, ci sluţenia de ospiciu care dă naşterii înfiorării. Grotescul nu te binedispune, ci te indispune, iar cu timpul începe să te înspăimînte: căci realizezi că lumea e cu mult mai smintită decît te-ai fi aşteptat. Cu alte cuvinte, cînd un element grotesc ajunge să-ţi provoace oroare se cheamă că ai atins pragul orcinos al repudierii instinctive. „Orcinos“ însemnînd: ceva slut şi respingător, amintind de umbrele iadului. Iar impresia cu care rămîi în urma lecturii e că trăim într-un iad de mascarlîcuri în faţa grozăviei cărora singura atitudine cuvenită e hohotul nebunesc. Iată de ce rîndurile din Teologia albinoşilor sînt insidioase: în locul unui carnaval de bagatele hazoase te pomeneşti într-o bolgie cu detalii infernale.

Să detaliem: dacă admitem că grotescul e acea formă de comic care culminează în oroare, sfîşiere şi saţietate crispată, atunci în mod paradoxal, în volumul de faţă nu avem de-a face cu o proză umoristică, ci cu un hohot de irascibilitate în faţa inepţiilor vieţii. E ca şi cum doi intelectuali erudiţi şi talentaţi – iar dacă e ceva care sare în ochi e chiar talentul amîndurora – nu mai pot suporta absurdităţile istoriei decît rîzînd pînă la disperare. De aceea, rîsul lor e forţat, adică nu e molipsitor. Nu am simţit decît rareori nevoia să zîmbesc, de cîteva ori am mustăcit involuntar, dar cel mai adesea m-am simţit agresat de un univers meschin, absurd şi haotic.

Ce înseamnă asta? Că aici întîlnim o proză copioasă şi pestriţă, care este menită exclusiv degustării estetice, în nici un caz amuzamentului burlesc. Dana Percec are o vervă mustoasă de spiriduş cinic, în vreme ce Ciprian Vălcan excelează în istorii funambuleşti şi în invenţii onomastice. Şi cum ludicul nu cere neapărat un temperament frivol, volumul de faţă se hrăneşte dintr-un timbru de seriozitate evidentă, atîta doar că senzaţia n-o capeţi decît treptat, după ce ţi-ai dat seama că orgia futilităţilor e chiar bazarul de promiscuităţi de care te loveşti pe stradă. Iadul acestor pagini îl respirăm fiecare.

De aceea, nu pot împărţăşi mărturisirea autorilor din prefaţă, aceea că textele „nu au altă ambiţie decît cea de a distra, ca nişte scurte şi nevinovate giumbuşlucuri, un public prea întristat de veştile pe care i le dă realitatea de zi cu zi.“ (p. 7) Dacă un cititor întristat de veşti sumbre ar deschide Teologia albinoşilor, ar fi nu numai lipsit de putinţa de a-i gusta rafinamentul, dar nici măcar nu ar simţi nevoia de a o citi. Pe scurt, un public abătut şi dezabuzat nu are organ pentru degustarea bagatelelor de aici, şi asta fiindcă punctul lor de atracţie stă cu precădere în calitatea limbii, abia apoi în pestriţătura de sanatoriu a episoadelor înfăţişate. De aceea, volumul are un timbru a cărui fineţe cere la lectură un ochi simandicos, adică un cristalin predispus la citiri subtile. Doar un spirit dornic de calofilie va simţi frumuseţea improvizaţiilor literare, în schimb un om normal, cu tabieturi TV şi cu obişnuinţa educării prin ştiri, adică omul „prea înstristat“ de care vorbesc autorii, va fi inapt a se bucura de ele. Teologia albinoşilor e pentru esteţi, nu pentru amatorii de glumiţe facile care se hlizesc inept la serialele de divertisment. Asociaţiile libere făcute pe un fundal de fină erudiţie cer o sensibilitate pe măsură, de unde şi neputinţa unui crispulus homo (filfizon) în a le sesiza stofa. Autorii au o imaginaţie luxuriantă şi o putere de invenţie spumoasă, calităţi pentru a căror adulmecare e nevoie de altă înzestrare decît cea cerută de comediile bufe.

Dacă viaţa e o greşeală, adică o glumă proastă a destinului obscur, atunci în faţa ei singura reacţie firească e cea de repudiere în numele unui sarcasm superior. Teologia albinoşilor este o astfel de repudiere făcută de la înălţimea unui talent indubitabil. Vituperarea e împinsă aici pînă la ultima consecinţă, de aceea cititorul resimte lectura ca pe o trezire prin oripilare. Şi la atîta trezire, atîta plăcere livrescă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara