Veghează, Apollo, la greaua-ncercare! Deastă dată, lupta noastră fuse şi mai crâncenă, dar nu pentru frumoasa Elena din Sparta, ci pentru Cununa de Lauri de la Efes. La cea de-a doua ediţie a Turnirului poeţilor, care a avut loc la Kusadasi, aproape de Efes (23-30 septembrie 2012), s-au înfruntat trei echipe: Craiova (câştigă toarea, în faţa Bucureştiului, a primei ediţii, organizate la Leptokaria, lângă Muntele Olimp), Arad şi Iaşi. Despre regulamentul concursului şi despre acest proiect spectaculos al U.S.R. am scris pe larg anul trecut, tot în România literară.

Reamintesc faptul că este vorba despre o confruntare poetică directă, în trei runde de lectură a unor poeme inedite, cu eliminări după fiecare etapă, conform punctajului acordat de juriu. Oficiul acordării notelor a fost înfăptuit, la această ediţie, de către Gabriel Chifu (moderatorul reuniunilor, laureatul Cununii de Lauri de la Muntele Olimp, care a susţinut şi un recital de poezie), Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea (ocupanţii treptei a doua a podiumului, tot la ediţia inaugurală), Mircea A. Diaconu, Marian Drăghici, Gabriel Coşoveanu şi Adrian Lăcătuş. Cei optsprezece poeţi care şi-au încrucişat glasurile şi versurile au fost: Paul Aretzu, Cristian Liviu Burada, Ioana Dinulescu, Ioan Lascu, Adrian Popescu, Petre Tănăsoaica (din Filiala Craiova a U.S.R.), Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Traian Ştef (din Filiala Arad), Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Adi Cristi, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu (Iaşi). Premiul pe echipe a revenit Aradului, premiul publicului, lui Lucian Vasiliu (exuberant prin „ludicul valah în port oriental“, „trist ca o lebădă/ cu gripa aviară în Delta Dunării”), iar Cununa de Lauri de la Efes, lui Adrian Popescu (clujean care a jucat, în calitate de invitat, în echipa Craiovei). O victorie cu atât mai merituoasă, cu cât poetul a avut „aripa“ stângă rănită (ceasul rău îi scosese în cale o groapă, pe o stradă întunecată din Bucureşti, în seara dinaintea plecării în Turcia), prilej pentru comilitoni să-l suspecteze, glumeţ, de o ingenioasă reprezentaţie teatrală spre impresionarea juriului. Juriul a fost însă impresionat mai mult de „costumul negru“, din poemul omonim. Din punctul de vedere al interpretării scenice, s-a detaşat, mai degrabă, Gheorghe Mocuţa, care, printre altele, ne-a „povestit” ceva despre un poet patriot căruia „i s-a pus pata“. Adrian Popescu a fost urmat îndeaproape, în clasament, de Ioan Moldovan, nu „vesel şi mort“, cum zicea într-un vers, ci la fel de blând ca visul „timpului tandru”. În general, concertul poetic s-a desfăşurat pe game diverse şi în tonalităţi diferite, de la grav la andante, de la un abulic basso continuo la vioaie ritmuri de scherzo. Tot acum, s-a născut şi moda poemelor ocazionale pe teme simbolico-mitologice, reverii culturale sau improvizaţii jucăuşe, absente la ediţia precedentă. O notă dominantă mi s-a părut şi invocarea, în poezie, a prietenilor poeţi, morţi sau în viaţă, uneori, o formă subtilă de autolegitimare prin alţii, dar şi un indiciu al conştiinţei apartenenţei la o „castă” deosebită, tot mai enclavizată şi mai stingheră în lumea contemporană, o lume a divertismentului ieftin şi a pragmatismului feroce. Emoţia competiţiei din programul de lecturi s-a topit însă în „slava stătătoare” de pe terasele Hotelului Sealight din Kusadasi, unde domnea atmosfera lenevoasă a Isarlâkului, spartă, totuşi, de unii „atleţi”, prin reprizele de înot în mare (în paranteză fie spus, pe plajă, provocată de Gabriel Chifu, am stabilit şi un top al pântecelor poeticeşti, dar pe care nu-l mai divulg aici). La Troia, unde ne-am oprit vreo oră, nu se mai află decât ruinele palimpsestice ale cetăţii, arse de soare, şi o butaforie de lemn a calului troian, în care turiştii se îngrămădesc să facă fotografii. Din belşugul culinar şi bahic al hotelului, de Pays de Cocagne (sau un fel de rai al lui Parpanghel), ne-au scos chemările mirobolante ale spaţiului pe unde au trecut şi coloniştii greci, şi Alexandru Macedon, şi cuceritorii romani: Efes (cu Templul lui Hadrian, Biblioteca lui Celsus şi Teatrul Mare), Priene (unde se păstrează rămăşiţele unui Templu al zeiţei Athena), Milet (oraşul lui Thales, unde am admirat fresce în piatră cu grifoni), Didyma (din care răsar coloanele uriaşe ale Templului lui Apollo). Dacă n-ar fi existat un nebun ca Herostratos, care a ţinut să rămână neapărat în istorie, prin incendierea Templului lui Artemis, ori năvălirile ulterioare de barbari, am fi văzut şi una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Din periplul nostru fascinant n-au lipsit nici locul în care a trăit, înainte de ridicarea la ceruri, Fecioara Maria, nici mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul. Întreg spaţiul acesta, care pe orizontală poate fi străbătut, azi, relativ simplu, reprezintă, de fapt, un mozaic istoric, de culturi şi civilizaţii, care coboară pe verticala timpului până la rădăcinile hitite ale populaţiilor de pe ţărmul sudic al Mării Egee. S-au întâlnit, astfel, în călătoria pe meleagurile turceşti, şi forfota veselă şi cosmopolită de la Çanakkale (portul din Dardanele, unde am făcut popas, atât la dus, cât şi la întoarcere), şi măreţia arhitecturală a vechilor greci, şi smerenia creştină, şi pitorescul oriental: rugile matinale ale muezinilor, baclavalele şi alte prăjiturele însiropate până la leşin zaharic, whisky-ul american şi coniacurile franţuzeşti scoase de sub tejghea, la cererea alogenului pretenţios ce a descoperit, întâmplător, unde stă ascunsă „comoara lui Ali-Baba“ (sau, eventual, prin sensibilizarea cu un bacşiş a barmanului), bazarul cu de toate (strămoşul mall-ului, nu-i aşa?) şi ispitirea clienţilor „ghiauri“ prin câteva cuvinte în dulcele grai românesc, sfânta tocmeală la preţul mărfii, cafeaua la nisip, palmierii, minaretele şi multe, multe altele.
Aş vrea să mai subliniez două coordonate esenţiale ale Turnirului poeţilor: în primul rând, comuniunea întru poezie, care se înfiripă spontan, în ciuda spiritului competiţional şi a orgoliilor creatorilor (mai mult sau mai puţin camuflate), dublată de euforia unui răgaz de dialog, de cunoaştere literară şi inter-umană, de explorare cultural-turistică împreună cu prietenii şi colegii de breaslă; şi, în al doilea rând, punerea în act a unui proiect de anvergură al U.S.R. (iniţiat de Gabriel Chifu), cu buget exclusiv din sponsorizări. Uniunea Scriitorilor din România mulţumeşte artistului plastic Marcel Voinea, care a realizat, şi anul acesta, trofeele pentru laureaţi, şi tuturor celor care, cu mărinimie şi gând deschis către cultură, au sprijinit financiar a doua ediţie a Turnirului de Poezie de la Efes: Primăria Sectorului 2 – Bucureşti, Consiliul Judeţean Iaşi, S.A. Antibiotice Iaşi, Primăria Botoşani, Primăria Piatra Neamţ, Primăria Oradea, Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Judeţean Dolj, Compania EL PRECO, Craiova.
În încheiere, dacă ar fi să compar cele două ediţii ale turnirului poetic, balanţa mea valorică ar înclina înspre prima, deşi nu se poate spune că a doua n-a fost o reuşită. Poate pentru că nivelul general al poeziei citite la Leptokaria a fost mai bun, poate pentru că în juriul anterior s-au aflat criticii literari Nicolae Manolescu şi Dan Cristea, poate pentru că armonizarea unui număr mai mare de participanţi este mai dificultuoasă, poate pentru că n-am mai trecut printr-o „probă a labirintului“, cum a fost rătăcirea prin Bulgaria, poate pentru că nimeni nu scapă de nostalgia originilor, nici măcar reporterul. Şi, probabil, fiindcă el este cuprins, acum, şi de o insidioasă melancolie a sfârşitului. Ediţia următoare va fi organizată de echipa din Arad, care va provoca la confruntare poeţii altei filiale a U.S.R. Până atunci, rugaţi-vă lui Apollo, şlefuiţi-vă armele scrisului, acordaţi-vă lirele, puneţ i-vă sufletele sub teascul poetic. Olimpiada s-a dus, Efesiada intră şi ea, cu paşi repezi, în istoria noastră literară. Dar, nu uitaţi, povestea turnirului continuă...