Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Tudor Arghezi de Alex. Ştefănescu

Riscul dispariţei fără urmă

Ciclurile de poeme 1907 - peizaje şi Cântare omului, publicate sub formă de volume în 1955 şi, respectiv, 1956, au avut mare succes, dar un succes artificial (în genul "alegerilor" pe care comuniştii aflaţ la putere le câştigau de fiecare dată cu 99, 99 la sută). Au fost comentate elogios de toţ criticii şi istoricii literari, printre care G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea şi Ov. S. Crohmălniceanu, au intrat în manualele şcolare, au devenit piese obligatorii în recitalurile de versuri de la radio şi televiziune. Datorită acestor exorbitante cheltuieli de reprezentare, ele reuşeau, într-un fel, să-i şi emoţoneze pe cititorii din epocă. Astăzi, însă, când nimeni nu le mai subvenţonează succesul, capacitatea lor de-a emoţona s-a redus considerabil.

Puţn semnificative din punct de vedere artistic, amplele construcţi epico-lirico-propagandistice argheziene sunt un instructiv document de psihologie a creaţei. Ele dovedesc cu câtă seriozitate s-a angajat Tudor Arghezi în găsirea unei formule de colaborare sau măcar de nonbeligeranţă cu autorităţle.

În 1948, când i s-a reproşat în mod oficial că scrie o poezie "decadentă" şi i s-a interzis să mai publice (pe o perioadă nedeterminată, care putea fi până la sfârşitul vieţi), el nu era deloc pregătit pentru o soartă de proscris. În cei peste 50 de ani care trecuseră de la debutul său, nu fusese niciodată cu adevărat contestat. S-ar putea invoca, în replică, numeroasele polemici în care a fost implicat de-a lungul anilor. Ion Barbu, G. Bogdan-Duică, Nicolae Iorga, Eugen Ionescu, D. Caracostea şi alte voci autorizate - pentru a nu mai pune la socoteală vocile din public - au atacat, într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, cu mai multă sau mai puţnă violenţă, arghezianismul. Însă contestaţile de acest fel respectau regulile jocului şi nu... dureau, aşa cum nu doare lovitura de pumnal pe o scenă de teatru. Ca să nu mai vorbim de faptul că Tudor Arghezi a avut de suportat mai puţnă ostilitate decât a meritat şi chiar decât şi-ar fi dorit. Încă de la primele manifestări literare, el a vrut, în mod vizibil, să provoace un scandal literar, a căutat-o - ca să ne exprimăm în stilul lui - cu lumânarea.

Afirmându-se la sfârşitul secolului nouăsprezece şi începutul secolului douăzeci, când aproape toţ poeţi scriau ca Eminescu, Tudor Arghezi a ţnut să demonstreze că se poate scrie şi... invers. Frumuseţi îmbătătoare i-a opus o "estetică a urâtului". Măreţei celeste - bucuria modestă a existenţei domestice. Iar "inspiraţei" - iscusinţa artizanului. Primele sale volume de versuri (şi cele mai valoroase, din tot ce a publicat), Cuvinte potrivite, 1927, Flori de mucigai, 1931, au reformat intempestiv limbajul poeziei româneşti. Locul "elocvenţei" tradiţonale a fost luat de o gramatică a limbii române siluită, cu imunitatea definitiv pierdută.

Era de aşteptat ca autorul acestor "orori" să fie, la figurat vorbind, linşat. Şi totuşi nu s-a întâmplat aşa. Iniţativa sa reformatoare a fost înţeleasă, acceptată şi în cele din urmă integrată în ansamblul contribuţilor scriitoriceşti. Avangardiştii grupaţ în jurul revistei Integral s-au grăbit să-i consacre poetului, în 1925, un număr omagial, ca un semn de totală şi fastuoasă recunoaştere. Tudor Arghezi a făcut atunci o ultimă încercare de a întreţne conflictul cu contemporanii săi: a refuzat să colaboreze la acel număr. Voia să se înţeleagă că el rămâne inclasificabil şi necooperant, că neagă tot, până şi negaţa, că nonconformismul său este atât de profund, atât de activ încât îl împiedică să intre într-un sindicat al nonconformiştilor. Dar şi acest gest a fost privit cu simpatie!

Bineînţeles că mulţ adepţ ai tradiţei considerau arghezianismul un sacrilegiu, dar nici măcar ei nu îi contestau dreptul la existenţă. Timpul, vorba lui Marin Preda, avea pe atunci răbdare cu oamenii. Treptat, într-un climat de receptivitate şi toleranţă, atitudinea de om "singur şi pieziş" a poetului s-a clasicizat.

Ceea ce s-a întâmplat deci în 1948 l-a găsit pe poet nepregătit. Atacul din Scânteia - "organ al C. C. al P. C. R." - era redactat în termeni de o gravitate sumbră, ca un rechizitoriu fără drept de replică. Iar vidul de simpatie care s-a creat imediat în jurul celui incriminat nu mai avea nimic comun cu repudierile de operetă din viaţa literară dinainte de război.

Putem presupune că Tudor Arghezi a simţt atunci, pentru prima dată în viaţă, riscul dispariţei lui ca scriitor fără urmă. Iar apoi, cei nu unu, nu doi, ci şase ani de existenţă ca persoană stigmatizată, trăiţ la bătrâneţe, l-au speriat, fără îndoială, şi l-au determinat să caute o soluţe de supravieţuire literară.


Salvare cu mari pierderi

Preocuparea de a face oficialităţi comuniste concesiile pretinse cu o autoritate inflexibilă şi de a păstra totuşi (măcar ceva din) o individualitate artistică originară o vom întâlni la mulţ scriitori în perioada postbelică. Mai exact, la toţ scriitorii cu o conştiinţă a vocaţei lor. Iar soluţile s-au dovedit a fi foarte diferite, de la o mimare a adeziunii la o aderare sinceră, realizată în urma unui tragic proces de autoiluzionare; de la plata unui fel de impozit - prin sacrificarea unei părţ strict delimitate din operă - până la infestarea întregii opere cu o doză de substanţă propagandistică; de la sinuciderea socială, prin abţnerea totală de la orice manifestare publică, la o implicare frenetică în viaţa politică, cu speranţa secretă de a obţne din când în când, de la persoanele suspuse devenite binevoitoare, aprobarea pentru o exprimare ceva mai liberă.

Şi Tudor Arghezi s-a aflat în această dilemă, dilemă din care, cum bine zicea un personaj al lui Caragiale, nu se poate ieşi! Există rezolvări, dar nici o rezolvare fericită. Tudor Arghezi a recurs la următoarea soluţe:

Nu şi-a inventat alt fel de-a scrie. Dar a început să exhibe acele particularităţ ale scrisului său care conveneau regimului şi să nu le mai cultive pe cele care iritau. El îşi manifestase de multe ori, spontan, în afara oricărei ideologii, o antipatie plebeiană faţă de clasele de sus. Această aversiune înnăscută (sau datorată unor complexe, este greu de stabilit, nu facem aici psihanaliză) şi-a reactivat-o, iar apoi şi-a valorificat-o la maximum, prezentând-o ca pe o duşmănie programatică faţă de "burghezo-moşieri" şi "exploatatori". Şi invers: mai vechea şi notoria lui atracţe pentru problemele religioase şi-a reprimat-o până la a o face insesizabilă. (Iar uneori a dat de înţeles că atitudinea dubitativă din "psalmi" - expresie dramatică a setei de dumnezeire - ar fi fost de fapt o formă incipientă de ateism!).

Asemenea redistribuiri de accente într-o creaţe literară nu rămân - cum poate crede autorul în acuză, mândru de abilitatea lui - fără consecinţe. Ciclul de poeme 1907 - peizaje, de pildă, este şi nu este arghezian. Arghezianismul şi-a pierdut ceva esenţal: gratuitatea. Când îşi exprima propriile lui sentimente faţă de oamenii din protipendadă, poetul îşi îngăduia luxul să o facă într-un mod capricios, în căutarea efectului estetic. Răutatea devenea un joc de-a răutatea, denigrarea se transforma în artă. Acum, însă, simţndu-se supravegheat de teoreticienii luptei de clasă, el trebuie să fie necruţător şi prozaic în portretizarea "ciocoiului":

"Trecând ciocoiul, ieri, prin arătură,/ Numai l-aud că zbiară şi mă-njură./.../ Dacă e vorba să ne dăm pe faţă,/ Hoţa de la curte şi ciocoi se-nvaţă.// S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,/ Că-l ţntuiam cu ochii şi nu m-am căciulit." (Trecând ciocoiul).

Şi mai evidentă este absenţa gratuităţi în descrierea unui androgin din perspectiva... luptei de clasă. În Flori de mucigai, 1931, imaginea "fătălăului" avea graţe. În poemul pe aceeaşi temă din 1907 - peizaje, 1955, femeia-bărbat este schiţată într-o primitivă manieră caricaturală - ca la gazeta de perete de uzină:

"Femeia, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină./ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură ne-mplinită şi fată fătălău." (Duduia).

Sunt cazuri în care poetul coboară până la versificarea unor teze marxist-leniniste, cum este aceea potrivit căreia revendicările celor "exploataţ", formulate paşnic, n-au eficienţă şi că singura metodă de a obţne drepturi rămâne violenţa:

"Ne-am plâns la stăpânire,-n deşert, că cel mai tare/ E cel umflat mai bine de pungi în buzunare./ Nu căuta dreptatea domnească, frăţoare./ Ia-l pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare." (Pe răzătoare).

Dar chiar şi în secvenţele cele mai elevate se simte - şi aceasta strică totul - intenţa de a satisface sau măcar de a nu contraria aşteptările "tovarăşilor de la partid". Puţnele comparaţi inspirate - cum este aceea, faimoasă, dintre extinderea incendiilor în timpul răscoalei şi aprinderea lumânărilor una de la alta la Înviere - se pierd într-o masă de versuri tendenţoase.

Ciclul Cântare omului nu are mai multă autenticitate, deşi i s-au adus multe elogii (Tudor Vianu îl considera "una din cele mai însemnate opere poetice apărute în noile culturi socialiste ale lumii şi, prin puterea ei mitică şi vizionară, manifestă în nenumăratele episoade poetice - una din cele mai de seamă contribuţi literare ale socialismului la cultura lumii întregi"). Încă din momentul în care l-a proiectat, poetul putea să fie sigur de succes. În primul rând, avea să placă însăşi ideea de a face apologia omului, întrucât proslăvirea - demagogică - a omului era la ordinea zilei. În al doilea rând, avea să fie apreciat caracterul monumental al întregii construcţi, regimul comunist având obsesia monumentalului. Şi, în al treilea rând, era imposibil să nu se observe - ca un semn de bună purtare a autorului - faptul că evoluţa omului, de la constituirea limbajului articulat şi până la descoperirea energiei atomice, era reprezentată pe baza unei scheme propuse de "materialismul dialectic şi istoric".

Rămânea loc şi pentru arghezianism? Rămânea. Poetul specializat în celebrarea uneltelor simple şi ingenioase putea să se desfăşoare cu prilejul enumerării meritelor de născocitor ale omului. Ceea ce a şi făcut, cu virtuozitate, însă numai într-un poem:

"Vicleanul ferăstrău,// Tovarăşul şi şoarecele tău,/ Care-şi strecoară firul ca luciul de oglinzi/ În curmeziş, prin codri, şi îi despică grinzi./.../ Ai născocit odată şi o nimica toată,/ Cât ghimpele săracul,/ De mic şi iute: acul;/ Şi harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,/ Se-nghesuie şi-aleargă pe marginea îngustă/ Şi-mbracă omenirea de miile de ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani." (Născocitorul).

În rest, el s-a conformat unor "indicaţi" care nu i s-au dat în mod explicit, dar pe care le presupunea. În cele 30 de poeme care compun ciclul pot fi identificate, desigur, şi sintagme de o remarcabilă plasticitate, aşa cum la Casa Poporului ni se oferă privirii (dacă între timp nu s-au furat) şi candelabre, lambriuri sau mozaicuri cu adevărat frumoase. Însă ansamblul are ceva iremediabil greoi, mohorât şi de prost-gust. Cântare omului este o Casa Poporului în spaţul literaturii.


Un bijutier obosit

Ceea ce rezistă din creaţa postbelică a lui Tudor Arghezi este acea sumă de texte în care identificăm arghezianismul nealterat de intenţi propagandistice (sau de simularea unor intenţi propagandistice). Este un arghezianism "reeditat", uneori, lax, lipsit de forţa polemică de altădată, dar care place tocmai datorită acestei seninătăţ. Poetul continuă să-l provoace pe cititor cu modul lui "sucit" de-a vedea lucrurile doar din obişnuinţă şi, poate, dintr-un inofensiv spirit ludic bătrânesc.

Aceste preţoase "zone libere de comunism" din producţa lirică de după război a lui Tudor Arghezi au rămas oarecum în umbră din cauza unei atenţi disproporţonat de mari acordate de instituţile de cultură ciclurilor "monumentale". La marginalizarea lor au contribuit însă şi cititorii de bună credinţă, care, având nostalgia marii poezii argheziene de altădată, au privit cu mefienţă creaţa de dată recentă. În sfârşit, mai trebuie adăugat că productivitatea ieşită din comun a lui Tudor Arghezi i-a descurajat şi ea pe eventualii căutători de capodopere: din fabrica de texte a poetului au ieşit mereu, pe bandă rulantă, poeme splendide rătăcite printre poeme inexpresive, simpliste până la puerilitate. Unicate printre produse de serie.

Un unicat poate fi considerat poemul Smaranda din Stihuri pestriţe. Poetul o descrie pe o bătrână săracă cu duhul, dar bună la suflet. Mijloacele de portretizare sunt de o sărăcie ostentativă:

"Bătrâna Manda toarce lână,/ de-abia mai vede de bătrână,/ Dar firul ei, din câte fire,/ Nu se mai toarce lung şi mai subţre.// Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul./ Dar picătura lui, uşor,/ Se duce-n caier şi-n fuior."

Umorul are aici o funcţe lirică, exprimând o duioşie a autorului faţă de personajul său, o dorinţă de a-l îmbrăţşa ocrotitor, ca pe un copil. O surpriză - un "zbenghi" pus poemului - ne aşteaptă şi în final, unde ni se face cunoscută, indirect, vârsta Mandei:

"Fetiţa Mandei, cea mai mică,/ Un piţgoi de trup, o rândunică,/ Se pierde printre gâşte şi curcani,/ Şi-a împlinit de-abia optzeci de ani."

Recunoaştem în acest gen de simpatii vechea atitudine de stânga a lui Tudor Arghezi, care prefera, din fragedă tinereţe, ca "subiect", o spălătoreasă unei cucoane şi un puşcăriaş unui profesor universitar.

...Care prefera, de asemenea, o unealtă ieftină şi eficace unei maşinării complicate. În poemul Cuiul, tot din Stihuri pestriţe, el glorifică încă o dată acest gen de invenţe, care se răspândeşte repede şi sfârşeşte prin a părea o banalitate. Atmosfera voioasă - asemănătoare cu aceea dintr-o snoavă cu Păcală - face poemul atrăgător şi stenic:

"Năzdrăvan cum altul nu-i,/ Un băiat al nimănui/ Născoci, atunci, un cui./ Şi l-a scos şi arătat./ Cuiul nou o săptămână/ A umblat din mână-n mână./ A fost strâns şi pipăit,/ Pus pe limbă, mirosit,/ Nici un om nu înţelege/ Cuiul ţeapăn cum să lege,/ Fără funii şi curele,/ Scândurile între ele./ Năzdrăvanul şi golanul/ Îl înfipse cu ciocanul./ Zice unul: - Dragul meu,/ Aşa cui făceam şi eu,/ Poate chiar mai dichisit,/ Însă, vezi, nu m-am gândit."

Este cunoscută, de altfel, capacitatea lui Tudor Arghezi de a scrie poeme semnificative simultan pentru maturi şi pentru copii. Celebrul poem Zdreanţă - din volumul Versuri - rămâne exemplul cel mai elocvent. În timp ce îl ascultăm recitat pe scenă şi îi auzim pe copii râzând în hohote de năstruşnicul căţel, noi, maturii, ne putem delecta admirând arta poetului de a-şi exprima tandreţea prin ponegrire:

"Parcă-i strâns din petice,/ Ca să-l tot împiedice./ Ferfeniţele-i atârnă/ Şi pe ochi, pe nara cârnă,/ Şi se-ncurcă şi descurcă,/ Parcă scos din câlţ pe furcă."

Dragostea însăşi el şi-o exprima - în poezia din tinereţe - prin invective. Era un mod ingenios de a activa retorica sentimentală, copleşită, după sute de ani de utilizare, de convenţonalism.

Sunt frumoase şi poemele de dragoste scrise de Tudor Arghezi la bătrâneţe. Dominanta lor o constituie o resemnare melancolică. De fapt, în aceste poeme, dragostea se amestecă până la indistincţe cu o adiere de moarte, ca mirosul de flori cu cel de fum de lumânare într-un cimitir:

"De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci./ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înapoi!// }i-aş fi făcut un semn, după plecare,/ Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?// Voiam să pleci, voiam să şi rămâi./ Ai ascultat de glasul cel dintâi./ Nu te oprise gândul fără glas./ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?" (De-abia plecaseşi, din Frunze).

Cel mai tulburător poem scris de Tudor Arghezi în terifianţi "ani luminoşi" de după război este De ce-aş fi trist? El poate fi considerat un straniu manifest al plenitudinii, cu imaginea morţi în filigran. Dar poate fi considerat şi o replică dată, de la o mare înălţme spirituală, regimului de fericire forţată la care a fost supus poporul român:

"De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă./ Fereastra-mi este plină/ De iederi împletite cu vine de glicină./ Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,/ Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă./ O prospeţme nouă surâde şi învie/ Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie./ De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/.../ Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuş..." (poem din volumul Frunze).

*
Puţne texte din numeroasele volume de publicistică tipărite de poet spre sfârşitul vieţi sunt cu adevărat noi. Autorul a reluat în repetate rânduri "tabletele" de altădată, neprecizând data primei lor apariţi, şi le-a mai adăugat două sau trei însemnări de ultimă oră, pentru a crea o impresie de actualitate.

Articolele de circumstanţă din presa postbelică probabil le-ar fi lăsat îngropate acolo unde au apărut pentru prima dată, însă după moartea sa editori zeloşi au găsit de cuviinţă să le repună în circulaţe (aşa se face, de pildă, că în volumul 33 al seriei de Scrieri, apărut în 1983, figurează şi apologii ale lui Marx şi Lenin, din 1958).

Recitite azi, articolele scrise de Tudor Arghezi în ultimele două decenii de viaţă şi inserate cu consimţământul său în volume nu dezamăgesc, dar nici nu constituie o revelaţe. Sunt, ca şi versurile, opera unui bijutier al cuvântului, însă a unui bijutier obosit, care a început să se întrebe dacă a meritat să-şi petreacă viaţa căutând o iluzorie perfecţune.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara