Cînd se întîmplă lucruri mult prea triste, Tropicele încetează să mai fie surîzătoare: devin la rîndul lor pentru o vreme triste, întorcîndu-se la sintagma originară. Dispariţia, la cîteva zile distanţă, a lui Matei Călinescu şi a lui Dumitru Irimia provoacă nu doar durerea celui care i-a cunoscut şi i-a iubit pe amîndoi, ci şi a tuturor celor care contemplă bizarul destin al culturii noastre din ultima jumătate de secol.
O mare distanţă îl separă, la prima vedere, pe strălucitul student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti de la începutul anilor '50 - descendent al unei familii de boieri olteni, moştenitor de cultură patrimonială - de tînărul la fel de strălucit, dar născut la Roman şi obligat să muncească de mic pentru a putea studia la Iaşi. Coborîntorul familiei boiereşti a fost împins înainte de atmosfera favorabilă creată prin timida liberalizare din anii '60, care a pus în valoare talentul şi cultura excepţionale proprii unui lider de generaţie; la Iaşi, studentul remarcat superlativ de toţi profesorii săi a trebuit să lupte din greu cu inerţiile şi să se afirme printr-un efort zilnic. Matei Călinescu a cunoscut de tînăr succesul: articolele şi cronicile îi erau citite cu aviditate, studiie lui de istorie literară respirau cultura solidă, iar talentul de scriitor propriu-zis izbucnea, vizibil şi timpuriu, odată cu inventarea lui Zacharias Lichter. Dumitru Irimia, atras irezistibil de literatură, şi-a dat repede seama că, în condiţiile de atunci, unicul mod de a se salva era slujirea literaturii prin intermediul lingvistcii şi al stilisticii, domenii destul de specializate pentru ca politrucii culturali locali să nu se poată amesteca direct în ele.
Amîndoi au avut şansa de a lua contact direct şi la timp cu marea cultură occidentală: unul, printr-un lectorat în Italia; celălalt, ca profesor la o universitate americană, unde a predat la început româna. Unul s-a decis, probabil cu regret, să se întoarcă în Iaşul pe care îl cunoştea, vai!, atît de bine. Celălalt s-a decis să părăsească definitiv România, în ciuda rănii veşnic deschise pe care despărţirea avea să i-o sape în suflet. Care din ei a procedat mai bine? Fiecare şi-a ales spontan rolul, sub dictarea destinului.
La mii de kilometri unul de altul, cei doi au dus însă o "acţiune paralelă" ale cărei roade vor ieşi la iveală abia mai tîrziu. Erau amîndoi profesori - chiar dacă unul la universităţi americane din top, iar altul la Universitatea "Al. I. Cuza"; dar, dincolo de lecţiile ţinute în faţa studenţilor, ce se întîmpla cu cei doi?
Matei Călinescu a lăsat exegezei literare contemporane lucrări fundamentale despre feţele modernităţii şi despre re-lectură ca o nouă lectură; a oferit apoi culturii române, de data asta cu adresă precisă, cărţi importante, precum cea despre Eugen Ionescu ori volumele strict autobiografice, unde rememorarea experienţelor personale tragice s-a convertit în texte de semnificaţie universală. Dumitru Irimia, dincolo de fundamentale studii de gramatică şi de stilistică, s-a lansat în două întreprinderi de-a dreptul eroice: în organizarea anuală la Iaşi a Colocviilor Eminescu şi în redactarea Corpusului limbii poetice eminesciene. în amîndouă a fost, în principiu, ajutat de colgi şi de autorităţi, dar adevărul e că Irimia a ridicat aceste edificii aproape de unul singur. Cine îşi aminteşte ce însemna, în "epoca de aur", menţinerea intactă de-a lungul anilor a unei instituţii precum Colocviul Eminescu poate măsura exact o performanţă întinsă pe 35 de ani. Cît despre munca sisifică necesară ducerii la bun sfîrşit a Corpusului, ce să mai vorbim!
Prin sintezele semnate de Matei Călinescu, cultura noastră posedă unele dintre puţinele cărţi de importanţă universală, traduse, comentate şi citate astăzi în toată lumea ştiinţifică. Prin cele treizeci şi cinci de ediţii ale Colocviului Eminescu de la Iaşi au trecut, ca studenţi, toţi tinerii din România afirmaţi, în ultimele decenii, în cîmpul litrelor. Iar viitorii cercetători ai operei eminesciene au acum la dispoziţie instrumentul indispensabil.
Amîndoi savanţii s-au stins cu o suferinţă adîncă şi greu de mărturisit: unul - cu regretul de a fi fost obligat să părăsească România, ştiind că opera îi va fi cunoscută în ţară doar cîndva, într-un viitor incert; celălalt - cu regretul de a-şi fi jertif o mare parte a timpului pentru crearea de instituţii şi de opere destinte mai ales altora. Au scris şi s-au luptat pentru a îmblînzi această suferinţă.
La mii de kilometri distanţă unul de altul, sub luminile discrete ale rampei sau în blîndeţea unui semi-anonimat, Matei Călinescu şi Dumitru Irimia au mers, în chip ciudat, în acelaşi sens şi au ieşit împreună din scenă. Viaţa lor ne-a arătat ce înseamnă eroismul intelectual: muncă îndîrjită în întuneric, sacrificiu, renunţare, modestie. Pare puţin, dar e enorm.
