Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tropice triste:
Tropice... de Mihai Zamfir

"Tropicele surîzătoare" s-au întristat din nou pentru că, iată, a dispărut inventatorul sintagmei de la care am plecat scriind despre Brazilia. Sintagma cu pricina îi va supravieţui lui Claude Lévi-Strauss un număr indeterminabil de ani, dar creatorul ei s-a retras definitiv în umbră.

E impresionant să observi şocul pe care l-a provocat în Brazilia moartea lui Claude Lévi-Strauss: oricît de ciudat ar părea, brazilienii îl considerau un "aproape brazilian" - şi asta doar pentru că prima lui carte celebră, Tristes tropiques, se bazase pe o experienţă braziliană. întreaga suflare intelectuală, oameni care n-au nimic a face cu filozofia ori antropologia l-au plîns ca pe un patron spiritual; probabil că savanţii de la Tropice au început să se intereseze cu adevărat de indienii bororo şi nambiquara, locuitori ai teritoriului Braziliei, mai ales după apariţia cărţii Tristes tropiques. Ea nu era deloc tandră cu societatea braziliană a anilor 30; autorul consumase destule rezerve de sarcasm pentru a-i portretiza pe intelectualii brazilieni cu care avusese a face. Dar acum nu mai contează! Cei de astăzi par a nu se regăsi deloc în nu prea îndepărtaţii lor antecesori.

Dacă Brazilia a marcat începutul carierei etnologului, dacă în Mato Grosso şi Amazonia a avut el revelaţia popoarelor băştinaşe, abia mai tîrziu, ca refugiat în Statele Unite, şi-a modelat Lévi-Strauss teoria ce avea să-i aducă celebritatea. întîlnirea cu Jacobson şi cu structuralismul în formare i-a oferit instrumentul cu ajutorul căruia materialul etnografic strîns oarecum la întîmplare a căpătat un sens. Tristeţea cercetătorului de pe teren la vederea bieţilor amerindieni, tristeţe extinsă apoi asupra întregilor Tropice, a fost şi tristeţea unei discipline, a unei metodologii care nu mai aducea mari satisfacţii: documente şi fapte, imagini şi credinţe acumulate la nesfîrşit. Vieţile a o mie de cercetători dedicate exclusiv popoarelor "primitive" n-ar fi ajuns decît pentru înregistrarea unei părţi infime din existenţa "sălbaticilor" de pe întregul glob pămîntesc. Şi atunci, la ce bun?

În clipa maximei descurajări, s-a produs declicul sugestiei jakobsoniene: în loc de a strînge material tot mai mult şi mai mult, într-o încercare eşuată de pornire de a umple butoiul Danaidelor, nu era mai profitabil să construieşti o teorie universală plecînd de la materialul deja strîns, apoi să vezi dacă ea se potriveşte şi în alte situaţii? Sub semnul acestei inducţii generalizate, transformată apoi în discutabilă regulă globală, a luat naştere nu doar Antropologia structurală a lui Lévi-Strauss, ci întreaga mişcare structuralistă. Cum autorul însuşi mărturisise, el îi "detesta pe exploratori şi călătoriile lor", aşa că a călătorit în întreaga lume cu moderaţie, dar de preferinţă fără să se mişte din cabinetul său de lucru. După ce studiase dreptul, de care se plictisise, după ce studiase filozofia ulterior abandonată, după ce a încercat cercetarea antropologică de teren, fără mare entuziasm, după ce a aspirat să devină romancier cu romanul Tristes tropiques - proiect din care a păstrat doar titlul, a descoperit lingvistica şi, odată cu ea, maniera ingenioasă de a face filozofie şi etnografie cu mijloace aproape literare. Aşa a luat naştere Tristes tropiques, o carte de frumuseţe atemporală şi universală. Frumoasă nu prin elementele etnografice amerindiene descrise aici, ci prin pasionanta autobiografie comentată a autorului, prin reflecţiile lui privind destinul umanităţii, cuprinse în ultima parte: romancierul ratat Lévi-Strauss se simte în aproape fiecare pagină, mai ales în cele destinate demascării ideii de "progres" şi a luminismului în general.

Prezenţa ulterioară a lui Lévi-Strauss alături de Roman Jakobson, lansarea oficială a termenului structuralism prin cartea sa din 1957, Anthropologie structurale, profesoratul la Collčge de France, polemicile cu Sartre, o existenţă desfăşurată în mijlocul "intelighenţiei" pariziene din Cartierul Latin au făcut pe toată lumea să creadă că etnologul francez i-a reabilitat pe băştinaşi şi "gîndirea sălbatică". în realitate, operaţiunea fusese deja întreprinsă, cam cu două decenii înainte, de către Mircea Eliade, alt filozof care detesta călătoriile şi investigaţiile pe teren, dar care recepta, la masa sa de lucru, semnalele lansate din întregul Univers. Fără a avea la dispoziţie formidabila artilerie mediatică pariziană şi, mai ales, criticînd frontal demersul structuralist în însăşi esenţa lui, Eliade a fost la început trecut sub tăcere, pentru a fi recunoscut abia mult mai tîrziu. Dar, în perspectiva largă a istoriei, preeminenţa cronologică îşi pierde semnificaţia: rămîne doar opera a doi savanţi de aceeaşi vîrstă, un istoric al religiilor şi un etnolog, care, pe căi proprii, au ajuns la acelaşi scop visat încă din tinereţe - a aduce la lumină faţa nevăzută a umanităţii, lumea în care miturile sunt încă vii, o lume cu nimic inferioară, filozofic vorbind, lumii moderne a secolului XX.

În Brazilia, naivitatea funciară a locului l-a legat definitiv pe filozoful francez de amerindieni, chiar dacă acesta s-a ataşat de indienii bororo şi nambiquara tocmai pentru că reprezentau contrariul perfect al brazilienilor "civilizaţi" din Saő Paulo şi din Rio. Dorinţa de a-ţi fabrica o istorie avantajoasă este însă proprie fiecărui popor: de ce ar face brazilienii excepţie?

Pesimistul incurabil Claude Lévi-Strauss, care s-a ocupat de civilizaţiile primitive doar pentru că erau condamnate la apropiată dispariţie, care nu se mai regăsea deloc în lumea actuală ("Lumea actuală are şase miliarde de oameni. Nu mai este şi a mea") şi care constata cu tristeţe că metoda sa e din ce în ce mai contestată, a văzut în bătrîneţe o nenorocire inevitabilă, dar nu mai puţin o nenorocire. Reflecţiile lui pe seama acestei stări şi a acestei vîrste ating din nou, prin reflex, literatura:

"Astăzi, pentru mine există un eu adevărat, care nu mai reprezintă decît o jumătate sau un sfert din mine, şi un alt eu, virtual, ce păstrează încă ideea totalităţii. Eul virtual schiţează proiectul unei cărţi şi îi spune eului real: acum e rîndul tău! Dar acesta îi răspunde: e sarcina ta, doar tu percepi totalitatea. Şi iată că viaţa mea se desfăşoară acum în mijlocul acestui straniu dialog", mărturisea abătut filozoful. Era în 1998 şi avea 90 de ani. Iar într-unul din ultimele interviuri, dat în 2004, spunea tranşant şi dezabuzat: "Nu mai acordaţi atîta importanţă modestelor mele lucrări. în cîţiva ani, posteritatea mă va uita complet. E soarta tuturor celor omeneşti".

Ceea ce este, totuşi, un exces de pesimism.