Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Trompete de carton de Ştefan Cazimir

„Inter arma silent musae”? Dictonul latin nu se confirmă întotdeauna. În răstimpul anilor 1941 – 1944, muzele române nu tac, ci se rînduiesc în jurul lui Marte, spre a-l slăvi sau a-l condamna. Peisajul liric dobîndeşte varietate nu prin tematică, ci prin atitudini.
Unii poeţi exaltă războiul, alţii îi denunţă ororile. O linie fermă îi separă pe autorii aflaţi în tranşee de cei rămaşi în spatele frontului. Numai primii dispun de cunoaşterea realităţilor. Ceilalţi apelează la imaginaţie sau se refugiază în registrul encomiastic. Într-o primă perioadă, îndată după începerea ostilităţilor, prioritatea va reveni poeziei „eroice”, odelor convenţionale, pe care nici autori de prestigiu nu vor ezita să le compună.
„Superbi ca cei ce-nveşmîntaţi în zale/ Porneau pe drumul Sfîntului Mormînt,/ Pornit-am într-o zi de sărbătoare/ Spre româneştile cetăţi voievodale,/ Căci drumurile noastre duc spre soare,/ Spre-acelaşi strămoşesc şi sfînt pămînt,/ Unde ne-aşteaptă morile de vînt/ Cu tot belşugul noilor grînare…”
Versurile de mai sus aparţin poemului A X-a cruciadă, publicat de Ion Minulescu în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 8-9, 1941 (volum intitulat Basarabia şi Bucovina. Omagiu Mareşalului I. Antonescu). De remarcat în treacăt că războiul din Răsărit nu putea fi „a X-a cruciadă” cîtă vreme cele din Evul Mediu fuseseră în total opt. Dincolo de asta, termenii „cruciat” şi „cruciadă” se bucură, în poezia momentului, de o frecvenţă fără egal. Mircea Dem. Rădulescu publică, în 1942, volumul Cruciada noastră; Al. Gregorian – Poeme pentru cruciaţi (1943); Teofil Lianu – Carte de cruciat (1943), şi exemplele s-ar putea înmulţi. Propaganda antonesciană dezvolta cu insistenţă tema caracterului religios al campaniei, denumită constant, în discursuri şi proclamaţii, „războiul sfînt pentru cruce şi dreptate”. Iar după trecerea Nistrului, cînd ostaşilor români le devenea tot mai străin sensul continuării luptelor, formula amăgitoare va cîştiga o nouă motivaţie. Simbolurile religioase şi referinţele istorice se revarsă neistovit în poeziile vremii, care aspiră spre tonul înalt al odei, fără a-l atinge decît cu totul incidental. Rapsod al Primului Război Mondial, Mircea Dem. Rădulescu reintră în scenă cu obositele lui instrumente:
„O! Nistrule, priveşte-acum minunea…/ Se-ntoarnă vremea lui Ştefan - Cel- Sfînt!.../ Ţi s-a-mplinit, bătrîne, rugăciunea,/ Căci Domnul înviat-a din mormînt!/ Ca un şivoi vijelios de munte,/ Gonind pe urma hoardelor ce fug,/ S-avîntă oastea noastră peste Bug/ Cu Mareşalul nostru-n frunte!.../ / O! Iată, tricolorul la Odessa,/ Şi Crucea-n faţa hoardei de păgîni;/ Să-i potopească, Dumnezeu trimes-a/ Pe-Ostaşul Său cu fulgerele-n mîni…/ Priveşte, sunt vitejii ţării noastre/ Ce trec în marş sonor şi glorios,/ Vulturi ce-şi scaldă aripele-n astre…/ Sunt Cruciaţi… Atleţii lui Cristos!” (Cruciada)
Celebrînd nefasta alianţă cu nemţii, poetul mobilizează la „cruciadă” şi mari figuri ale istoriei germane:
„Învie Cavalerii legendelor de Nord,/ Se-nalţă Barbarossa şi Frederic-cel- Mare,/ Să ducă lupta sfîntă din neguri de fiord/ Din Baltica şi pînă la ţărmul blond de mare…/ / Toţi Cruciaţii aprigi se-nalţă din trecut/ Cu flamuri desfăcute, cu lănci şi halebarde,/ Pornind cu sfînta cruce a Domnului pe scut/ Şi florile credinţei în falduri de stindarde.”
(Germania)
Raportarea la trecut nu e însă ferită de riscuri; poetul lansează pronosticuri pe care faptele se vor grăbi să le dezmintă: „S-a perimat, prin veacuri, povestea marii - armate / A lui Napoleon … ş…ţ Fiindcă, de data asta, n-o să se mai repete / Istoria!” (Iarnă şi primăvară). Istoria, din păcate, se va repeta întocmai. Poezia „stindardelor” ispiteşte deocamdată numeroşi condeieri, precum N. Crainic, Radu Gyr şi mulţi alţii mai mărunţi, între care iese în frunte ultrazelosul I.U. Soricu. Cîntăreţul Şesurilor natale glorifică, anticipat, întoarcerea victorioasă a trupelor:
„Iar cînd s-or întoarce, teferi, la căminuri/ Fîlfîind în soare steagurile sfinte,/ I-or primi cu frunze verzi în baldachinuri,/ Cu ghirlănzi de jerbe le-or ieşi-nainte./ Într-o-mbrăţişare vor uita tot răul,/ Petrecuţi de imnuri, doine şi urale;/ Cerul va surîde, luminîndu-şi hăul,/ Peste sărbătoarea zilei triumfale.” (Întoarcerea)
Radu Gyr, pe care experienţa directă a frontului ar fi trebuit să-l ferească de tentaţiile conformiste, declamă totuşi o odă încrîncenată, plină de majuscule distribuite arbitrar:
„Pădurile închină vechi stindarde,/ îşi pleacă Bugul dîrzul lui hanger…/ Se reazimă Destinul sfînt de cer,/ ca un negoi ce fumegă şi arde./ / Şi dacă încă sîngeră Feleacul,/ se-aude peste zări, în Răsărit,/ cum calcă pasul Ţării de granit,/ aşa cum calcă fulgerul şi veacul.”
(Neam Împărătesc)
I.U. Soricu, în fine, versificator abundent şi elementar, nelipsit din manualele şcolare ale vremii, cîntă cu acelaşi elan Pedeştrii, Călăreţii, Tunarii, Zburătorii, Păunaşii codrilor (vînătorii de munte), Marinarii etc., fără a lăsa uitării stindardele, crucea şi dreptatea:
„Cu steagurile larg desfăşurate/ Spre cîmpul de onoare vă-ndreptaţi – / Credinţa unui neam vă însoţeşte/ Cu ochii de fiori înlăcrimaţi./ / Ostaşi ai crucii sfinte şi-ai dreptăţii,/ Prin voi vieaţa noastră-şi află rost,/ Prin voi Românul îşi ridică fruntea,/ Bărbat, precum de-a pururea a fost.” (Trec oştile)
Impresia generală se poate rezuma într-un singur cuvînt: falsitate. Patosul mimat şi emfaza dicţiunii încearcă, fără succes, să camufleze lipsa emoţiei. În locul unor grave acorduri de orgă, auzim trompete de carton.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara