Confreria anticarilor e - au fost tentative... - subiect de roman de mistere. Nu mă aşteptam, mărturisesc, la confreria celor ce le colindă, deşi ar putea fi, şi ea, măcar bănuită. Însă iată-mă scriind la o carte dăruită - nu de autorul ei, ar fi fost peste poate - ci de profesorul Moţ, chiriaş al anticariatelor braşovene: Opere şi autori, scoasă de Pompiliu Constantinescu în 1928 la Ancora S. Benvenisti & Co. Prefaţa e o mărturie lirică, de citat aproape în întregime, despre tristeţile de neocolit ale criticii, despre talentul temperat de datorie. De cîte şi de cîte ori, în lamento-urile cronicarilor, nu s-au auzit reorchestrări ale frazei acesteia: "criticul plecat constant pe masa de lucru înăbuşe în el plânsetul surd al unui cititor răpit dela peregrinarea lecturilor călăuzite de simplul bun plac." Şi asta încă n-ar fi nimic, fără delicata obligaţie a verdictului, în care destui văd puterea, şi destui alţii dezamăgirea: "tristeţea de a urmări tipăriturile zilei e întrecută de şi mai trista durere de a spune adevărul". Dar, pare-se, mai celebrul demon al teoriei este urmat de un demon al criticii, îmbăiat într-o licoare amară, care-i dă puteri, dincolo de dorinţa de a-l ucide a celor pe care, o vreme, îi locuieşte: "autorii nemulţumiţi - şi cine ar avea imprudenţa de a capitula doborât de satisfacţie? - pot fi siguri că tristeţea criticului e un poem discret furişat printre rânduri; în această confesiune închidem toată slăbiciunea oficiului, în care demonul persistenţii e mai puternic decât noi înşine."
Totul s-ar fi putut încheia aici, cu o bună sinteză a gîndurilor de zădărnicie, şi de oboseală, ce-l încearcă, pînă la urmă, pe orice practician. Însă Pompiliu Constantinescu nu-şi poate deplînge materia fără să agaţe mostre la regret, mizînd pe o duplicitate pe care a moştenit-o, şi care l-a moştenit: Critică şi foiletonism. Oricum priveşti, problemele pe care le pune sînt deodată mari şi mici, strategice şi tactice. De la schematizări uzînd de metafore reuşite - din care-şi va lua armele, bunăoară, disputa dintre proza scurtă şi roman - "ziaristul destinde necontenit un cort nomad al ideii", trece la concreteţea (şi la critica...) foiletoanelor, în care nevoia de a informa pe spaţii mici înghite şi frumuseţea, şi sistemul. Avantajul, însă, care face uitate toate astea, e lucrul pe o literatură care suflă, nu pe asociaţii moarte, pe care le şterg de praf pedante studii universitare: "preţuim mai mult opera unui "foiletonist" personal, decât critica didactică şi sistematizată a spiritelor universitare ce lucrează pe impresii definitiv clasate, cu erudiţie şi pedestră metodă." De prisos să spun cîte rezerve de cerneală s-au dus, şi mai trebuie încă, pe a lua partea unei tabere, sau celeilalte. Fireşte, propriile alegeri şi experienţele de excludere/ includere trăite cu una ori alta dintre tagme rămîn singura posibilitate de poziţionare.
Continuă, Pompiliu Constantinescu, prin portrete. De autori, şi de autor. Intimii (sic!), ori numai cunoscuţii, au parte de ramă, întîmplări povestite cu cert talent memorialistic şi cu un şic al lipirii de etichete pe care şi-l va adjudeca, definitiv, Călinescu. Pârvan, făcîndu-şi loc anevoie prin cuconetul strîns la cursul lui ca la o obligaţie mondenă, aduce pe departe cu Baudelaire. Ai crede că urmează un encomion, cum un profesor de asemenea anvergură nu te îndoieşti că merită. Cînd Pompiliu Constantinescu strecoară prima ironie: "Ca printr'un gros nour de praf, zăreşti gândul înecat în pulberea vorbelor." Crescendo-ul împunsăturilor mimează tiradele vorbitorului, iar trecerea de la om la operă dă lovitura de graţie: "multe idei cunoscute de aiurea, aproape locuri comune ale cugetării contemporane, însă învălmăşite, ca în urma unei catastrofe logice şi îmbrăcate în haina unui jargon stilistic de o regretabilă originalitate." Execuţii din vremurile cele vechi, cum nu se mai găsesc azi...
De cu totul alt tratament are parte Blaga, al cărui teatru, deşi nu atît de sus-pus pe cît îl vede Pompiliu Constantinescu, adună risipă de laude. Ceea ce nu înseamnă că judecăţile critice - arătînd spre Meşterul Manole, cu îndreptăţire, ca sumă - îşi pierd vreo clipă reazămul.
Zarifopol e apreciat pentru ironia lui, Ibrăileanu condamnat pentru provincialismul lui de om cu idei, dar fără operă, iar Ralea de-a dreptul pentru "orgia de idei". Goga e poetul şi ziaristul unui moment, din al cărui suflu vremurile mai aşezate vor face istorie.
Arghezi, în schimb, e "fermecătorul posesor al unui mare temperament poetic". Romantic, spune cronicarul. Părerile lui Pompiliu Constantinescu despre Arghezi s-au clasicizat îndeajuns, însă nu strică amintirea lor de la sursă. La firul ierbii - să ne gîndim cît de proaspăt era, la vremea acestei cărţi, debutul lui Arghezi - e primul să-i constate unitatea, şi deopotrivă jocul de contrarii. Eminescianismul dizolvat în originalitate tare.
Volumaşul ăsta cu portrete îl consacră pe Bacovia de monocord, vorbind despre "dezagregarea individualităţii umane" - într-adevăr, despre ce altceva? Şi portretele continuă, trăgînd o fîşie peste toată prima linie - cronologică - a interbelicului românesc.
În galantarul cu critici români (aproape) uitaţi, Pompiliu Constantinescu merită prima şansă.
