Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Trilogie de psihologie de Alexandra Olivotto


Cum tot se apropie sfârşitul anului, m-am decis să mai recuperez din filmele bune care au fost pe marile ecrane şi la TIFF, pe care nu le-am vizionat şi, în consecinţă, despre care nu am scris. Aşa că o să discut trei pelicule, care nu meritau neglijenţa anterior acordată.

Înainte să fi apucat să văd Pianista lui Michael Haneke, am fost întrebată dacă este un film postmodern. Acum pot să răspund: "da", spus cu toată gura. Este, pentru că aneantizează limita - mai exact ar fi mimesis-ul - dintre artă şi viaţă, şterge graniţa dintre arta cică înaltă şi cea populară amestecând sadomasochismul cu Schubert, plus că îşi bate capul de la o poştă cu Lacan şi Foucault (asta promit să detaliez) şi defamiliarizează la greu. Dacă feministele s-au plâns adesea că filmele îngroapă conexiunea dintre mamă şi fiică în favoarea promovării vechiului scenariu oedipian, Pianista scoate maternitatea de la naftalină. Dar exclusiv aspectele negative, deci mama e puţin cam falică - voila Lacan. Există la un moment dat chiar un cvartet de mame şi fiice, în care fiica mai în vârstă (pianista Erika Kohut interpretată de Isabelle Huppert) o terorizează în plină legitimitate pe cea mai tânără. Ca să fiu mai precisă: părinţii de sex feminin din acest film îndeplinesc o funcţie de supraego pentru fiice, fiind deloc protectoare, ba chiar castratoare - adjectiv prin care elucidez şi violul pe care pianista încearcă să îl comită asupra propriei mame - şi propagând senine acest model prin faptul că se consideră una cu fiinţa căreia i-au dat naştere. Vedeţi clenciul 22 aferent? Se traduce prin "nu am dreptul să-i fac rău altcuiva, dar îl am în privinţa fiicei mele, pentru că e parte integrantă din mine". Acum că fiicele intră pe piaţă deja tarate, care mai e rolul bărbaţilor? Dacă e să îl abordezi din perspectiva protagonistei, perspectivă care pare că se va repeta prin pianista pe care ea tocmai o formează, bărbaţii trebuie să furnizeze cealaltă jumătate a cruzimii, adică aceea fizică, în timp ce mamele o furnizează pe cea psihologică.

Ajung acum la primul argument pro-postmodernism, la care merită să adaug estetizarea, adică iar Foucault, în speţă critica adresată lui cum că autoritatea eticii dumisale se sprijină apăsat pe considerente estetice. Aici e puţin diferit, pentru că profesoara de pian îi bagă elevei cioburi în buzunar pentru a o răni (complet ne-etic) în scopul obţinerii indirecte a unei satisfacţii estetice. Detaliez: pianista noastră este punctul nodal a trei ritualuri, două puse în practică şi unul elaborat în fantezii. Primul ţine de domeniul ei şi de Schubert (repetitiv), al doilea de modul redundant - în stilul picăturii chinezeşti - în care mama ei o terorizează. Al treilea - cu ocazia căruia intră în scenă elevul ei Walter (Benoît Magimel) - este unul sexual, la fel de masochist ca şi precedentul. Pe bune, gândiţi-vă la cuplul de replici pe care Erika i-l dă proaspătului ei iubit: "Vreau de atâţia ani să fiu lovită", "Cât te-am aşteptat". Dar problema cu ritualul e că el trebuie performat - chiar inconştient, cum o face mama Erikăi (Annie Girardot) - cu o doză de sânge rece, de aici efectul estetic. O altă posibilă exemplificare ar fi portretizarea criminalilor în serie în thriller-uri: crima lor urmează un model, al cărui impact e cel estetic.

Revin la ritualul erotic al Erikăi: pasiunea strică, nu este loc pentru aşa ceva. Or, toată armonia de metronom masochist a pianistei se duce de râpă când actul sexual, fie el performat după instrucţiunile ei care l-ar face mândru pe de Sade, degenerează într-unul pasional din cauza partenerului. De ce? Păi, estetica s-a ruinat, egal cu - iar adopt perspectiva protagonistei, doar lungmetrajul e un studiu de personaj - actul a fost doar un viol banal, o pată ireparabilă pe onoarea pianistei ce o împinge la actul suprem masochist, care, pentru maximumul de umilinţă, trebuie săvârşit în spaţiul public. Ironia, căreia, în contextul de faţă, nu poţi să îi aplici altă etichetă decât cea postmodernistă, constă în raţionalismul protagonistei pe care îl pretinde neînvins de sentimente.

Ca această peliculă să aibă eficienţă din plin, Haneke merge pe varianta punct-contrapunct în privinţa decorurilor: când extrem de formale şi elegante (saloane şi conservator), când sordide (toalete, debarale). Stilul de filmare e cât mai neutru şi mai potenţat cu putinţă, camera stă fixă băţ, cadrele sunt lungi, prelungi sau foarte lungi. Scenele de sex sunt filmate furtiv, mai degrabă sugerate decât arătate. În acelaşi ton, cromatica e sobră, majoritatea culorilor materializându-se în tonuri şterse. Actorilor le este oferit prim planul din toate părţile, şi efectul se vede: şi Huppert, şi Magimel au luat premii la Cannes, ca şi filmul de altfel.

E ceva muncă de transpunere de făcut pentru a putea trece la celelalte două lungmetraje pe care le-am recuperat, din cauza diferenţei de registru. Următorul, Crimă ferpectă al lui Alex de la Iglesias are aerul unei tragicomedii negre care aducea la începutul vizionării cu un Alfie italiano-spaniol. N-am anticipat rău, în sensul că în ambele filme macho-ul care debutează explicându-ne filosofia vieţii sfârşeşte în postură de perdant, doar că în cel anglo-saxon finalul apasă pedala tragică, iar în cel latin comicul bătăliei dintre sexe câştigă. La capitolul "poante", scenariul e inegal. Pelicula foloseşte însă o întreagă baterie de artificii umoristice, de la cele săritoare în ochi (detectivul cu strabism) la cele absurde (puştoaica de opt ani care declară că e însărcinată în trei luni pentru că a violat-o profesorul de sport). Războiul masculin/feminin implică un bărbat care îşi doreşte mult un post (Rafael) şi o femeie care doreşte bărbatul. Îi devine complice, ucigându-i rivalul profesional, şi prin asta îl obligă să îi devină iubit. Solidaritatea masculină se reface dincolo de moarte, când fantoma rivalului îl ajută pe Rafael să conceapă planul ideal pentru a scăpa de nevastă. Cred că o astfel de tramă e actualul echivalent al suprarealismului, nu? de la Iglesias mai ciuruieşte cu săgeţi caustice impactul televiziunii, intruziunea ei în intimitate - doar Rafael se uită la televizor ca să ia exemplu de crime perfecte - dar şi spiritul gregar indus de modă. Lungmetrajul e împănat şi cu moduri originale de filmare, başca încadraturi. Nu e vreo capodoperă, dar livrează ce promite fără defecte majore.

Despre Noi albinosul, debutul regizorului şi scenaristului Dagur Kari, un critic britanic a spus deja totul în două cuvinte: "glissando emoţional". Începe comedie, se termină tragedie, şi nu ai cum să identifici punctul de conversie. Protagonistul, adolescentul islandez Noi, are prea puţină intimitate de împărţit cu spectatorul, ba chiar uneori accesul ţi se refuză, de aceea e greu să numeşti filmul studiu de personaj. Mai degrabă îl vezi pe Noi evoluând în diverse companii, dar şi atunci ţi-e greu să imaginezi vreo explicaţie pentru acţiunile lui, lungmetrajul neoferindu-ţi prea multe date în privinţa psihologiei lui, doar indicii ici şi colo. Poate fi un geniu neînţeles, un monument de tandreţe sau un rebel dus de curent către nicăieri. Umorul filmului are mereu un subtext melancolic, fiecare personaj păcătuind prin mici reacţii disproporţionate, care înduioşează publicul: o adolescentă sparge uşa unui muzeu pentru că îi e frig, tatăl ei, librar de felul lui, îl face imbecil pe Kierkegaard, bunica îl trezeşte pe Noi cu împuşcături, tatăl lui interpretează cât de des poate melodia lui Elvis In the Ghetto. Restul coloanei sonore e opera trupei lui Kari, Slowblow. Ceea ce e perfect în ton cu stilul de filmare (camera se mişcă doar când e obligatoriu, iar atunci mişcările sunt mega-tradiţionale) şi cu atmosfera parcă sedată în care se scaldă lungmetrajul: tragedia cade brusc pe fundalul omogen al unei letargii resemnate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara