În camera din hotelul Samarkand, cu Monika, înainte cu o zi. Va muri în dimineaţa următoare şi nu ştie nimic. Nimeni nu ştie când va da ortu’ popii şi e foarte bine că e aşa. I se amestecă toate în minte, se scufundă în amintiri scurte din vremea copilăriei şi asta ar putea fi un semn că sfârşitul e pe aproape, numai că el nu ştie asta, stă în fotoliu, trage din ţigară, apucă paharul cu tequila. Îşi aminteşte scurt de tot de Bettie Jeane, o vede aşa cum revezi detalii nesemnificative. Umbre într-o încăpere despre care nu mai poţi spune mare lucru, o fotografie pe un scrin cu o călugăriţă din ordinul Ursulinelor, în genunchi, se roagă pe un scaun special. Pe geam pătrunde lumina serii. Vară. Singurătate, şi totul pare că se pierde în vremurile din copilărie, nu e Bettie Jeane aceea de atunci. E altfel. I-a fost logodnică ? Aşa să fie? Şi dacă o fi aşa, când draci s-au întâmplat toate astea, le pierde pe toate din memorie, uită totul, nu mai vede mare lucru, doar paharul gol, e gol şi trist ca o sală a unui club de noapte dimineaţa, ori la vremea amiezii, în Nashville, pe când colinda el cu Billy, erau soldaţi paraşutişti, „para”, îşi ziceau, şi nici asta nu mai ştie, ce mama dracului, s-a dus el la cretinii ăştia, de ce a ajuns el în armată după ce toată vremea s-a luptat cu ei, cu mutrele lor, cu uniformele, cu părul lor tuns, cu feţele împietrite şi imbecile, pentru ce a scos tot ce-a scos din ei la concerte cu chitarele astea. Ehe, şi pe ele le ştie pe toate! Foarte bine le ţine minte. Chiar pe ele să nu le ştie? După ce a scăpat de căcatul cazon a cântat pe un Fender Duo-Sonic, micuţa sa bufniţă, apoi, drace, uite că-i răsare în minte matricola cu care l-au încorporat, o vede al naibii de limpede: e un număr lung, lung de tot, şi cu literele RA înainte: începe cu cifrele 196... nenorocita de matricolă... cinci luni de cazarmă împuţită cu strigăte şi alergare; „un, doi, un, doi, ţine aproape!”; alergare de dimineaţă la Fort Road şi mai apoi la rablele de dormitoare de la Eagle şi-mai-nu-ştiu-cum, la 101 paraşutişti, la rahaturile de trupe aeropurtate de la Fort Campbell în Kentucky. Dar cum ai ajuns, omule, acolo? Cum dracu’ o să poţi explica semenilor tăi dacă te vor întreba, dacă vor mai ajunge vreodată să te întrebe: cum, Jimi, băiatule, ai ajuns tu între nenorociţii aceia? Cum ţi-a fost ţie drag să fii acolo între bocanci şi urlete? Tu, acolo, omule?! Tu, care ne-ai minţit pe noi cu chitara ta, când ne-ai purtat în ţinuturile Freedom, ce-ţi veni să te bagi acolo, la nenorociţii ăia care nu pricep mai nimic, au creierul bătucit ca pielea de bocanc şi sunt instruiţi să o mierlească pentru obezii de prin birourile trusturilor, ale monopolurilor, ale industriei pentru tigăi şi ce-or mai fi, pentru rahaţii cu trabucul în gură şi cu cravata la gât; pentru ce, omule, o să mă întrebe, şi să fiu al dracu’ dacă ştiu ce să le spun, cum dracului am ajuns acolo, uite, de chitare îmi aduc aminte, de Fender Duo-Sonic cu care am cântat la Isley Brothers, apoi frumuseţea sidefată a unei Jazzman cu care m-am războit cu folos prin toate părţile, dracu’ să le ia, şi mai apoi toate Fenderurile Stratocaster, chitarele astea meşterite de Leon Fender, împătimitul de electricitate, de radio. Cu sculele astea pe care el le-a născocit am trăit cu folos, cu sculele astea cărora le-am dat foc ca ofrandă, băieţi, le-am iubit aşa de mult că n-am mai putut suporta dogoarea iubirii lor, să le ia dracu’ de curve minunate, cadoul ăsta minunat al lui Leon, maşinăria vrăjită cu care am călătorit prin atâtea nebunii, şi acu’ asta de pe urmă, neagră ca bezna unei nopţi de varâ tropicală fără lună. Băieţi, chitara asta nu v-am arătat-o niciodată, n-aţi văzut-o în concert, pe asta o ţin lângă mine, şi ne iubim amândoi, e un futai pe cinste, un amor ce n-aţi văzut voi şi nici nu-l va pricepe nimeni, am şi eu nevoie de ceva numai pentru mine, nu vă dau totul, nu vreau chiar totul, uite, pe ea o ţin numai pentru mine, i-am spus „Black Beauty” şi nu-i voi da foc, nici nu mai ştiu dacă mai e vremea pentru aşa ceva: „hei, Monika, unde-i Black Beauty a mea, unde am pus-o, dracu’ să le ia de lucruri, hei, Monika, unde am pus-o, aş mai trage de corzile ei, doar pentru mine, aici în camera de hotel. Mi-ar plăcea al dracu’ de tare să i-o mai trag o dată lui Black Beauty. Doar aşa pentru mine”.
– Nu ne-ai răspuns la întrebare, Jimi, cum dracului ai ajuns la 101, cum ai sfârşit acolo când noi, îţi aduci aminte ce nebuni eram, cum ne-am luptat cu căcaţii cu bastoane în numele a ceea ce credeam, îndemnaţi de chitara ta, Jimi, nu de a altora, tu ne-ai împins să ne izbim în ei, în căştile lor, în platoşele lor împodobite cu kakiul ca răhăţelul din scutecele unui nou-născut, tu ai făcut-o, Jimi, nu alţii, tu mai mult decât oricare altcineva.
– Ştiu asta, băieţi, numai că numi aduc aminte, descurcaţi-o voi, puneţi voi de acord, dacă aveţi chef şi snagă, viaţa mea cu chitarele, cu concertele, cu toată liota de oboseli cumplite, drumurile de unul singur în mijlocul vostru, sus pe scena de pe insula Wight, când am vrut cu toţii să facem să învie minunea Woodstock acu’ o lună, şi n-a mai ieşit nimic, chit că m-am chinuit acolo la insula voastră. Şi am venit din America pentru asta, aşa că nu-mi puteţi reproşa că nu mi-a păsat.
Ştim asta, Jimi, ai fost acolo şi n-a ieşit că erai terminat, Jimi, ăsta e adevărul chiar dacă ţi-or fi spus c-o fi, c-o păţi, că taman ai ajuns din New York, că erai obosit – dar când n-ai fost tu obosit, Jimi, spune-ne tu nouă când n-ai fost tu pulbere, matol, de câte ori n-ai mai priceput tu nimic, abia te urcai pe scenă, înjurai în dreapta şi stânga, sfiosul şi politicosul Jimi Hendrix se transforma al naibii deodată, pogora în tine blestemul apaşilor, al cherokeezilor, al irochezilor, deveneai şamanul electric, duhul rău, babele şi moşii din rezervaţiile cherokee de prin Columbia Britanică hălăduiau prin tine, şi-ţi veneai în fire miraculos, Jimi, asta era treaba, săreai ca un animal gata de înjunghiere, şi erai al naibii de viu, ca un vraci din triburile Norei, aşa te înfăţişai tu în faţa mulţimii care nu mai era mulţime, unul eram, un singur ţipăt, un urlet de mânie, de eliberare, numai că şi altfel eram noi: o nebunie blândă ne ţinea laolaltă, un soi de iubire urlată, libertate şi sex, totul ţipat din corzile Fender Duo-Sonic şi Jazzman Sunburst, şi Supro Ozark albă, cea dintâi chitară electrică pe care ţi-a cumpărat-o Al, şi Danelectro pe care ai vopsit-o tu în roşu de culoarea amurgului în serile de la Vancouver, când îţi spunea Nora că va fi a doua zi vânt, aşa îţi spunea, şi tu priveai cu ea din pridvorul casei roşul întunecat al amurgului şi a doua zi bradul bătrân din grădină se apleca sub rafale. Îţi aduci aminte de Danelectro, Jimi?
E, cum să nu-mi aduc aminte, o simt şi acum în palme, îi simt corzile, microfoanele, butonul de la volum, perfect o simt!
Da’, ia spune, îţi aduci aminte că ai scris pe ea numele lui Bettie Jeane, de asta ştii ceva ?
– Nu, nu de asta, draci să mă ia dacă-mi amintesc ceva, zău aşa, nu mă întrebaţi ce e cu treaba asta că nu mai ştiu. Să fie Bettie Jeane când fusesem la concertul de la Seattle’s Sicks Stadium: eram pe atunci fan Elvis Presley şi Little Richard, numai că, drace, cum să fie aşa de demult, puteam avea pe atunci cel mult nouă sau zece ani.
Se răsuceşte spre măsuţa din apropierea fotoliului în care stă prăvălit şi i se pare că îşi aminteşte de altcineva, de altă viaţă, a altuia, nu a lui James Marshall, fost Johnny, viitor Jimmy, mai apoi pur şi simplu Jimi, cel de acum.
– Hei, Monika, pe unde eşti?
Aici sunt Jimi, aici cu tine, fac ordine în frigiderul ăsta, rămâne după noi totul vraişte, omule, ca după un taifun, aşa sunt de alandala toate.
Mi-e somn de nu mai pot şi parcă văd că nu o să pun geană pe geană toată noaptea. Mă chinuie ca dracu’ împuţitele astea de insomnii, stau toată noaptea cu ochii holbaţi în tavan. Hei, Bettie, ia toarnă-mi în pahar, fă-ţi pomană cu bătrânul James.
Ce tot vorbeşti, Jimi, ce-ţi veni să-mi spui aşa, cum adică Bettie? Ce vrea să spună bătrânul James cu numele ăsta? Ia spune tu? Fii sincer, Jimi, cu mine şi spune-mi despre Bettie asta.
Eh, dacă aş putea ţi-aş spune. Toarnă din brandy, poate mi-oi aduce aminte.
Nu e brandy, darling, pe dracu’ brandy, ce nu mai ştii ce bei tu zi de zi, ai uitat şi asta, bag seama că te-ai matolit rău; e vremea să te întinzi puţin, nu uita, mâine o iei din loc, te întorci la tine pe 8th West Street la numărul 52, acolo îţi place ţie, nu-i aşa? Nici nu au trecut patru ani bătuţi pe muchie de când hardughia care adăpostea dezmăţurile de la bomba Generation Club au scos-o la vânzare şi ai bătut palma pentru cincizeci de miare, că tu mi-ai spus, Jimi, atât ai dat pe hardughia de pe 8th West Street la numărul 52 în Greenwich Village, mai mult aşa ca să nu piară mireasma de tutun, acid şi bere din anul când teai înhăitat cu The Isley Brothers şi ai cântat întâia oară cum ai vrut şi cum ţi-ai dorit: chitară solo. Aşa e sau nu? Zic bine că ai cântat solo după pofta inimii, ai tras cu dinţii de corzile Fendercasterului tău pictat în uralele beţivilor.
Nu mai ştiu, Fräulein Monika, chiar că nu mai ţin minte toate câte au fost. Ai ceva pentru bătrânul Jimi?
Ce vrei, omule? O să-ţi aduc, stai să descurc debandada asta din bufet.
E bine cu gheaţă? E bine cum vrei, numai adu-mi că mi-e al naibii de sete. A dracu’ dacă nu mi se rotesc toate anapoda, nu e aşa cum zici, am pierdut-o pe bucăţica de Bettie altcândva, şi nici trucul cu dinţii n-a fost acolo la Greenwich, la magherniţa Generation Club, prostioara asta le place în sud, aşa se întâmplă, acolo ridici chitara deasupra capului şi faci gimnastică. În dughenele din Tennessee, a dracu’ să fiu, dacă nu ştii cum să-i exciţi pe scenă, nu te iartă, aruncă în tine cu sticle de bere, mai auzeam încă la vremea de atunci cum se răsteau beţi: „sari, maimuţoiule, cioară, nu dormi pe tine”, ziceau, şi acolo am tras cu dinţii de corzi, mă întărâtau urâţii beţi învăluiţi în fum că nici nu-i vedeam, erau toţi pulbere, seara veneau să se distreze după ce hămăleau o zi întreagă, îi înţelegeam, simţeam ce voiau, eliberarea, asta o voiam şi eu: să-mi dau drumul, să mă desfac de toate, de mizeriile lor, şi de aceea mai al dracului strângeam dinţii în sârmele chitarei şi o munceam atâta cât mă lăsa priceperea, că nu venise vremea mea, Fräulein, nu eram încă unde voi fi peste câţiva ani când, undeva pe scenă, pe când mă răsuceam maimuţoi printre scule, vorba ălora din Tennessee, atunci, a dracului de treabă, am devenit altul, am simţit întâia oară chestia care nu mă va mai părăsi, şi era treaba mai dată în mă-sa decât toată tăria alcoolului, şi cocaina, toate ierburile pe care le-am tras în piept în toată vremea: tamburina, tobele în noapte, The Big One din povestea Norei mai singur decât în vremea de dinaintea Facerii lumii. Asta m-a urmărit, honey Fräulein Monika, povestea asta şi nici măcar asta, nu asta era, ci altfel: un ceva de demult pe care l-am simţit când mi l-a povestit Nora: mie şi, poate, micuţei Bettie, asta nu mai ştiu, mi s-a şters din minte cu totul. Asta îmi bântuie pe dinaintea ochilor, un fel de binecuvântare Jam session, noaptea în care dansez şi azvârlu mâinile spre ceruri, şi tobele bat în ritm, continuu ca o oaste care se ridică la viaţă, aşa bat tobele de când răsare până apune luna plină. Şi parcă aud şi văd al dracului de limpede glasurile răguşite ale dansatorilor cu feţele boite şi bolboroselile şamanilor printre corturile ţuguiate şi printre fumurile focurilor. Asta e povestea care nici măcar nu e poveste, altceva e: o stare care mă mână departe de tot, de asta vă şi spun, şi dacă n-o pot face eu, spune-le, tu, Fräulein, zi-le, tu, liebchen, că s-a sfârşit, e gata, nu mai e nimic de aşteptat, mişcarea şi toate ale ei au murit în noroaiele de la Woodstock, acolo s-a arătat îngerul, iubire şi pace printre droguri, sex, sticle goale, şi muzică, acolo e capătul, şi nici nu ştiu de ce dracului cred că eu am încheiat acolo toată povestea.
De ce spui asta, Jimi ? Uite paharul tău cu tequila cu gheaţă, alcool pur, nu te amăgi cu visele astea care-ţi vin din oboselile din ultima vreme.
Tot ce-a urmat n-a mai fost mare lucru, a murit atunci spiritul aşa cum se sfârşesc toate, aşa e treaba, am priceput asta pe insulă; nimic nu mai e cum a fost, ce dracului nu înţelegem?! O dată se arată măgăriţei lui Balaam îngerul, aşa ne învăţa pastorul la şcoala de duminică, o dată şi numai o dată e arătarea celor sfinte, pe urmă e gata, poveşti, vorbe, acolo a fost măgăriţa lui Balaam, acolo în mocirla din Woodstock. Pe căcatul de concert de la Wight nu-l pot suferi: acolo am priceput, am înţeles că de-acu’ Jimi pleacă, că s-a sfârşit o lume şi vine alta, nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, oricum alta, asta am simţit eu acolo, prea voiam să ne pişăm contra timpului, asta nu se poate, chiar că nu se poate.
Ai fost obosit, Jimi.
Asta o ştiu, povestea asta mi se tot spune de cel puţin două săptămâni de când mă târăsc pe la concerte cu gândul să mă întorc dracului acasă, da’ de fapt nici de asta nu mai sunt sigur, nici pentru asta nu aş băga mâna în foc, dacă mă voi întoarce, dacă mai plec de-aici sau rămân. Hai, mai bine dă-mi, little Monika, sticluţa să văd ce mai e în ea.
– Nu ştiu, Jimi, cum e cu ceea ce zici tu. Îţi zic că pe insulă ai cântat trei bucăţi şi pe urmă te-ai scuzat, n-a mai strigat nimeni din mulţime: „hei, Jimi, crezi că o să meargă treaba”, aşa ca la Woodstock, şi nici tu nu l-ai liniştit, asta e adevărat, Jimi, le-am văzut pe toate, nu mai aveai poftă de nebunie, asta s-a văzut limpede, au văzut toţi cei şase sute de mii de hippioţi, cu tot cu hoardele de poliţişti şi de jandarmi care îi înconjurau, numai că n-a mai fost aşa ca dincolo, în dimineaţa aceea de neuitat de acum doi ani, era ora şapte jumate când ai început, îţi aduci aminte, 18 august 1969... 7.30, lady’s and gentlemen, THE JIMI HENDRIX EXPERIENCE, aşa a strigat speakerul şi în marea de strigăte nebune ai spus despre fiii hoţilor şi ai curcubeului „Gipsy of Band”. Aşa ai strigat acolo şi pe urmă l-ai arătat pe Billy Cox, la chitară bas, de loc din Nashville Tennessee, şi pe Larry la chitară, pe Juma la congos, şi Granny Goose la fel la congos, apoi l-ai prezentat pe Mitch Mitchell la baterii. Pe urmă alta le-ai spus, o mică încălzire în dimineaţa asta nebună, un minut, ca să acordăm sculele, ai spus acelei jumătăţi de milion, veţi vedea că va merge totul ca pe roate şi în dimineaţa aceea mulţi s-au temut dacă te va vizita îngerul, de aceea te-a şi întrebat unul din mulţimea aceea nesfârşită: „hei, Jimi, chiar crezi că va merge treaba”. Şi tu ai ridicat mâna, ca un zeu păgân erai tu, omule, şi sigur pe tine asemenea aceluia i-ai spus: „o să meargă totul ca pe roate, o să vedeţi”. Şi aşa a fost, chiar aşa a fost, îngerul a pogorât şi a fost o altă lume. Aici îţi dau dreptate, Jimi. Acu două săptămâni nimic n-a mai fost la fel: ai salutat obosit mulţimea, şi erau mai mulţi ca acum doi ani, în dimineaţa de atunci, numai că tu stăteai răvăşit, cu eşarfa roşie legată în jurul capului şi a adiat un zefir uşor de tristeţe, de sfârşit; aşa, uite că acum când beau şi eu cu tine tot mai limpede îmi pare că mi se arată povestea: cu zefirul, şi lumea care aştepta să vină din nou îngerul, numai că în locul lui a venit ceva, Jimi, de care nici tu nu ai habar, şi nici mulţimea aceea, uite, îţi spun eu să ştii cum te-am văzut şi te-am simţit eu, prietena ta Monika Danemann: eu, şi poate şi alţii or fi simţit la fel: o înstrăinare, omule, un zid ai ridicat între tine şi toată lumea, un fel de singurătate ca a lui The Big One, cum ziceai, aşa cumva; aşa erai tu, omule, acolo pe scenă, singur erai, cu ochii închişi şi departe de toţi, şi un fel de linişte sa lăsat, câteva fluierături stinghere, apoi sunetul tot mai alunecos, tot mai din depărtare al chitarei, şi tu erai căzut într-o lume ca aceea de prin Columbia britanică, ca în teritoriile nord-vestice, cu jnepeni şi elani, că mi-a fost frică că nu te mai întorci, că te pierzi cu totul, ca în hipnoză, şi numai degetele smulgeau sunete chitarei, şi treptat te-ai pierdut şi de ea, şi de sunetele ei, şi parcă vă duşmăneaţi. Chiar numi pot imagina ce anume s-o fi petrecut între tine şi chitară, vă împotriveaţi parcă unul altuia; vă certaţi rău de tot, aşa mi s-a părut, parcă ai fi vrut mai mult de la ea, şi ea parcă-ţi spune: „nu înţelegi, nebune, că mai mult de atât nu se poate, unde vrei tu să mergi nu se poate intra în acest fel, nu ai cum, linişteşte-te, nebunule, e destul”, aşa părea să-ţi spună, şi tu nu înţelegeai, te uitai cu degetele şi cu ochii închişi la Fender Stratocaster-ul tău boit ca indienii în preriile lor, şi sunetele pe care ea le scotea, pe care tu i le smulgeai, parcă tânjeau spre mai mult: „încă, hai, încă!”, părea că-i spui, şi ea nu voia să te urmeze, şi nimeni nu te putea urma, erai singur, aşa erai atunci când ai renunţat deodată şi ai părăsit scena în faţa celor şase sute de mii de inşi care tăceau, fluierau, ţipau neconvinşi, provocaţi, uimiţi mai mult, şi ai coborât, şi de pe scări ai azvârlit Fenderul la pământ: „la dracu’ cu tine, sculă netrebnică”, aşa părea că vorbea gestul tău duşmănos. Ai aruncat-o şi s-a spart placa de sidef din dreptul pedalei şi firele de la staţia de amplificare s-au deşirat inutile peste capetele celor din faţa scenei.

Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească