În cadrul Festivalului Naţional de Teatru din acest an, am putut urmări, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, lucrările a trei coregrafe de facturi cu totul diferite, trei universuri aparte, asupra cărora ne vom apleca pe rând.
Catherine Diverrčs este la a doua întâlnire cu publicul românesc. Prima oară ne-a vizitat în 1993, dansând chiar ea, împreună cu partenerul ei, Bernando Montet, în piesa Instance. De astă dată i-am văzut doar coregrafiile, dansate de două dintre interpretele sale, Isabelle Kürzi şi Carole Gomez, de la Centre National Choregraphique de Rennes et de Bretagne, unde Catherine Diverrčs este de mulţi ani directoare. Spectacolul, intitulat Voltes, a fost alcătuit dintr-o suită de momente în care, pe rând, fiecare dintre cele două interprete făcea câte o adevărată voltă de la un capăt la altul al pământului şi de la o civilizaţie la alta, întotdeauna fiind însă vorba despre visele şi amintirile unei femei. Deşi cele opt piese din recital au fost create de-a lungul multor ani, din 1983 şi până în 1999, şi deşi zonele de cultură evocate, cea rusă, sau franceză, sau japoneză etc., erau în mod firesc la mare distanţă una de cealaltă, trăsătura lor de unire nu era doar sensibilitatea personajului feminin, care se pogora parcă în străfundurile sale afective, evocându-le, ci şi stilul caracteristic coregrafei, preluat cu fidelitate de interpretele sale: o mişcare de o mare delicateţe şi, aşa cum s-a putut vedea şi în lucrarea prezentată prima oară la noi, o alternanţă de gesturi reţinute urmate de explozii de mişcare. Totuşi, o preluare insistentă a unor mişcări, transmise de la o piesă la alta, a adus, la un moment dat, o notă de monotonie în această suită. Cum, din 1993, am mai urmărit pe Mezzo şi alte creaţii ale Catherinei Diverrčs, ni s-a părut, de asemenea, că introducerea în compoziţia de ansamblu, de factură contemporană, a unor vocabule proprii dansului clasic, aduce o notă aparte tuturor solo-urilor feminine din acest recital. Oricum, spectacolul Voltes ne-a prezentat numai una dintre faţetele creaţiei coregrafei franceze, deschisă colaborărilor cu unii artişti plastici şi extrem de sensibilă la problemele lumii contemporane şi în special la violenţele ei.
Valentina de Piante - Niculae este o tânără şi talentată dansatoare, pe care am cunoscut-o acum şi în calitate de coregrafă. Italiancă de origine, ea s-a stabilit de mai mulţi ani în România. Acest fapt începe să aibă o anumită semnificaţie, deoarece sunt deja câţiva dansatori străini care creează în ambientul dansului contemporan românesc şi se stabilesc aici. Dincolo de istoriile lor personale, care-i determină la acest pas, acest lucru dovedeşte că ei găsesc aici, mai ales de când s-a înfiinţat Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, un spaţiu artistic în care să-şi poată continua şi dezvolta demersul artistic. Am remarcat, în mai multe rânduri, calităţile plasticii corporale proprii Valentinei de Piante, în coregrafii ale colegilor ei din România. De astă dată a fost ea cea care şi-a modelat mişcările, antrenând în demersul ei, intitulat Corporis Memoriae, şi pe Ana Cătălina Gubandru, Paul Dunca, Paul Cimpoieru şi Lucile Maud Julaud. După ce o perioadă s-a dedicat în primul rând familiei şi celor doi copii aduşi pe lume, s-a redăruit cu trup şi suflet dansului, reuşind să construiască, într-un timp relativ scurt, o mică echipă care să o înţeleagă şi să o secondeze în căutările ei. Strădaniile coregrafei şi ale dansatorilor ei au mers în direcţia recuperării memoriei propriului corp şi a senzaţiilor de a atinge şi de a fi atins. În această ultimă direcţie, preocupările Valentinei de Piante se întâlnesc cu cele ale uneia dintre direcţiile dansului contemporan japonez. Dar dincolo de teoretizări şi experimente este important ceea ce a rezultat, căci precum se ştie, în artă, nu subiectul, nu tema, nu proiectul contează, ci creaţia propriu zisă - în acest caz opera coregrafică care a văzut lumina scenei. Or, suita de momente din Corporis Memoriae, în primul rând cele dansate de Valentina de Piante, dar şi acelea ale întregului ei grup, sunt de o plasticitate şi de o vitalitate remarcabile. Drumul pe care a început să şi-l croiască în artă această tânără coregrafă, împământenită la noi, este cât se poate de promiţător.
Vera Mantero este dansatoarea şi coregrafa portugheză, cu o foarte bogată carieră artistică, pe care am putut-o urmări, cu deosebit interes, tot pe scena rondă de la CNDB. Stilul ei este de o mare originalitate, nesemănând cu absolut nimic din tot ce am putut vedea, până în prezent, în întreaga arie a dansului contemporan din Europa. E drept, ea a studiat şi în America. Dansatoarea îşi foloseşte corpul integral, ca mişcare de dans, foarte specială, ca expresie facială şi ca voce, compoziţia şi improvizaţia - aceasta din urmă desfăşurată într-un cadru bine conturat însă - asamblându-se ingenios. În prima piesă pe care a interpretat-o, un Lucru misterios, a spus e.e.cummings, a evocat arta şi personalitatea celebrei dansatoare de cabaret, Joséphine Baker, pe care poetul E.E. Cummings o descrisese ca pe "un Lucru misterios, nici primitiv, nici civilizat, sau dincolo de timp, în sensul în care emoţia este dincolo de aritmetică". Însăşi apariţia treptată a corpului gol al dansatoarei, într-un străveziu maiou colant, corp luminat încet de la cap până la picioarele încălţate cu pantofi-copită, iar în rest rămas într-un hău de întuneric, ne-a introdus de la început într-o lume misterioasă, plină de ambiguităţi. Mişcările minime, când lascive, când candide ale acestui corp, la care s-au adăugat cuvintele rostite, şoptite, ţipate, cântate - o tristeţe, o imposibilitate, o cădere, o absenţă, o prăpastie, o ne-trăire, o ne-putere etc., punctate din când în când de vorba, atroce - au contribuit, în egală măsură la straniul evocator al acestei piese. Cea de a doua lucrare, cu totul diferită de prima, Poate că ar putea să danseze întâi şi să gândească apoi, a fost ca o joacă, cu mişcări de o fantezie nebună, însoţite de o serie de expresii faciale neaşteptate, dar întru totul adecvate gesturilor respective. Prin Vera Mantero, contribuţia dansului la acest Festival Naţional de Teatru a fost substanţială.