Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Trei soprane, trei cronicari de ---


Kathleen Casello
Organizat ca o expeditie militară, concertul "celor trei soprane"a avansat cu precizie militară pînă s-a întîlnit cu organizarea românească de la garderoba Sălii Palatului unde sute de spectatori au fost nevoiti, după ce au stat la cozi interminabile să se dea bătuti si să intre în sală cu paltoanele în brate - o imagine deloc sărbătorească.

Cînd împreună cu colegii mei ne-am împărtit tematica articolelor, mi-a revenit să scriu despre Kathleen Casello; am ales-o după fotografie, după chipul simpatic de studentă silitoare, fără să am alte criterii la îndemînă. C.V.-ul din caietul program - somptuos - povesteste lucruri minunate, dar experienta m-a învătat să fiu circumspectă cu asemenea prezentări; totusi, de la o laureată a unor mari concursuri ("Pavarotti", "Viñas" de la Barcelona, "Mozart" de la Salzburg) si după o carieră desfăsurată cu roluri titulare în teatre importante culminînd cu "la Scala" sub bagheta neîndurătorului Riccardo Muti, mă asteptam la mai mult. În grupul celor trei, vocea ei s-a arătat cea mai putin atractivă: Cynthia Lawrence are un glas robust, bine condus cu o tehnică sigură si strălucire, Kallen Esperian - cea mai frumoasă dintre voci - cu timbru catifelat culori bogate si valente dramatice; în această companie glasul lui Kathleen Casello a sunat mai sărac în armonice, metalic, cu evidente dificultăti în registrul înalt. Aria Violetei din "Traviata", actul I, cu ghirlandele ei de rulade si supraacute nu a avantajat-o; ea cîntă cu inteligentă si teatralitate dar i-a lipsit strălucirea, efortul fiind prea vizibil si coloratura greoaie. Mult mai bine i-a sunat celebra "Summertime" din "Porgy si Bess" de Gershwin în care si-a folosit cu expresivitate un registru mediu bun.

Atunci cînd cîntă împreună, în trio, artistele îsi demonstrează din plin profesionalismul, reusind - performantă foarte dificilă - să-si modeleze vocile recompunînd un întreg aproape fără fisură prin continuitate, modelarea frazării, preluări netezi, omogenizarea emisiei, adaptarea la sonoritatea partenerelor etc. Totul se petrece lejer, fără crispări, ca în glumă, dificultatea "sportivă" si artistică reală fiind mascată de zîmbet, umor, bucuria de a cînta. Ceea ce se transmite si ascultătorilor. Nu sunt cîtusi de putin primadone fixate într-o tipologie. Au o mare flexibilitate stilistică adaptată la repertoriul divers, dar nu opera este zona optimă, ci opereta si mai ales musicalul. Sunt simpatice, naturale, au în cel mai înalt grad simtul show-ului si plac. Dar pentru că nimic nu impresionează publicul mai mult decît acutele (oricum ar suna ele), aproape fiecare fragmente din potpuriuri s-a încheiat pe acute. Numai că, peste 20 de asemenea high notes pe seară - o portie mare pentru orice gîtlej - îsi spun cuvîntul si către sfîrsit toate trei vocile obosiseră încărcîndu-se cu un vibrato necontrolat; si cum fiecare "bate" altfel, rezultatul este de-a dreptul supărător pentru urechi mai pretentioase.

Dar nu pentru urechi pretentioase este gîndit acest concert, chiar dacă se vrea o paralelă cu cei "trei tenori". Acolo este decisivă valoarea de unicat a fiecăruia, aici, dimpotrivă, accentul este pus tocmai pe formula de trio. Pentru acesta doi compozitori, G. Charamello si P. Matz au făcut, la comandă, aranjamente de potpuriuri pe genuri. Să trecem peste cel cu arii de operă unde un Gounod între doi Puccini este un non-sens stilistic si în care nici formula vocală nu este satisfăcătoare; celelalte, care leagă slagăre din operete clasice si din musicaluri de pe Broadway, sunt rotunde, bine închegate ca structură si păstrează datele de limbaj, atmosfera generală.

Se pare că publicul a fost extrem de multumit judecând după lungile minute de "standing ovation" - supremul omagiu. Întrebate la conferinta de presă unde au avut, după concerte în centre muzicale prestigioase ca Londra, Köln, Budapesta, Oslo, cel mai mare succes, cîntăretele au răspuns candid "La Kosice". De acum înainte vor adăuga probabil si "la Bucuresti".

Elena Zottoviceanu



Kallen Esperian

Întâmplarea a făcut să privesc (si să ascult) pe ecranele televiziunii franceze, cu ceva vreme în urmă, câteva episoade dintr-o productie mult comentată. O premieră la "Opéra Bastille": "Otello" de Verdi. Atunci, am citit pentru prima oară numele sopranei americane Kallen Esperian, aleasă pentru a cânta rolul Desdemona, alături de Placido Domingo. Statura si frumusetea celor doi crea un cuplu ideal pentru scenă: mai tânăra artistă lirică era o parteneră cu glas amplu, de o bogătie timbrală seducătoare. Era emotională, credibilă, sugera vulnerabilitatea inocentei. Nu am uitat nici articolele în care presa franceză "bombănea" spectacolul (nu pe interpreti) si regia românului Petrică Ionescu, se pare plină de initiative, dar cam nebunatecă. Erau incriminate "umbrelele" cu care "coristi-cetăteni" se apărau de furtuna care însoteste celebra intrare a lui Otello. Pentru Desdemona...multe vorbe bune.

Iat-o la Bucuresti, în tripleta care a ales să servească un spectacol de repertoriu "globalizat", spectacol cu mari sanse de a întretine buna dispozitie de care are nevoie oricine îsi poate permite a si-o cumpăra.

Kallen ocupă pe scenă locul central: este abilă, suplă în comunicare, gesturi, priviri, asa încât complicitatea celor trei devine functională. Culoarea mai întunecată a vocii este si ea un liant care aduce o anume calmare a exceselor de strălucire cumva agresive. Tentatia însă rămâne.

Când observăm că un anume text muzical este foarte dificil, în timp ce el tocmai se desfăsoară în auditie, ceva nu merge strună. S-a întâmplat asta si acum, în primul "solo" cu care Kallen Esperian se arăta tot emotională, locuită de pasiune teatrală. Dar aria "Vissi d^arte" din "Tosca" de Puccini are capcane (atacurile rafinate, din acut în acut) si la colt pândea o oboseală a glasului; timpurie, după cât putem aprecia "la vedere". Secventa lirică desăvârsită a fost "All things You Are", arie din "Very Warm for May" de Jérome Kern (muzica) si Oscar Hammerstein (libretul). Americanii consideră "comedia muzicală" o formă originală (?!), specifică teatrului lor liric. Modelele sunt opereta franceză si vieneză, ceva din opera bufă si din drama romantică germană. În esentă, un amestec de farsă si melodramă, mult sentimentală, o sinteză necesară tipului de spectacole care stau mult pe Broadway. Când o artistă de anvergura care a adus-o pe Kallen Esperian la "Met", la "Scala", la Opera din Viena, la Royal Opera House "Covent Garden" etc., etc..., înnobilează o muzică agreabilă cu ceva sofisticare si o afectivitate mai subtilă, când o îmbracă în catifeaua somptuoasă a timbrului ei, rezultatul este considerabil. Cât despre originalitatea genului, aceasta este o altă discutie... (aproximare între "tipic" si "inedit"!). Dar selectiunile din numărul final ne amintesc de "West Side Story" de Leonard Bernstein si de un compozitor ca Rodgers, autori ai unor spectacole briliante, cu viată lungă.

Orchestra Natională Radio, dirijată de Marco Armiliato, acompaniază atâtea stiluri si roluri cu o dezinvoltură bine învătată. Sună mediocru în Uvertura la "Nunta lui Figaro" de Mozart (butoanele, microfoanele?), excelent într-o muzică de mare efect Uvertura la opera "Mireasa vândută" de Smetana si cam "nesărat" în Uvertura la "Girl Crazy" de Gershwin.Pentru care nimeni pare că nu stie cum se traduce fata asta pe româneste (sau pe italieneste).

Ada Brumaru



...Un produs de bună calitate, bine ambalat, un produs tipic al societătii de consum, produs comercializat si livrat de o firmă serioasă care se respectă. Este, în afara oricărei discutii, un produs al civilizatiei americane. Acesta este concertul celor trei soprane, un veritabil show imaginat si realizat de impresarul Tibor Rudas, sponsorizat de Banca Comercială Română.

Poate fi privit drept un fenomen în plan social, dar poate fi observat si din perspectiva unei optiuni culturale artistice ce operează în acest sfârsit de secol, pentru un esantion semnificativ al populatiei. Este segmentul de populatie format din cei grăbiti, stresati de grijile marilor afaceri si relationări politice, economice si bancare, cei care nu au timp să guste un spectacol de operă, nu au timp să asiste la un concert, la un recital muzical cameral. Când si când, un asemenea show îi scoate din context, îi propulsează în zona evenimentelor mondene, zonă în care aspectul artistic poate fi, eventual, inclus. Să o spunem fără înconjur, ne aflăm în fata unui snobism benefic în baza căruia pot fi receptate anume fragmente si aranjamente, arii din opere, uverturi, momente asamblate de o manieră agreabilă pentru a flata gustul celor ce nu au timp si dispozitie să frecventeze circuitul obisnuit al vietii de concert. Căci cei prezenti în Sala Mare a Palatului, la Concertul celor trei soprane, ajung rareori la Ateneu sau la Sala Radio. Si invers, melomanii obisnuiti ai sălilor noastre de concert, nu au avut acces la acest concert. În importantă măsură, preturile erau prohibitive. Iar curiozitatea firească a unora dintre melomani i-a orientat spre aparatul de radio, spre televizor. Alături de acestia si noi, publicul de specialitate, preferăm să ascultă o celebră arie de operă cântată în versiunea originală si nu într-un aranjament la trei voci, spre exemplu. Desi spectacolul - să-l numim astfel - "întreit" al evolutiei vocale este mai atractiv, mai spectaculos. Acesta este principalul atribut al acestei productii, anume o spectaculozitate vocală si scenică, un spectacol bine pus la punct, o formulă ce rezistă - iată! - de câtiva ani pe diferitele meridiane americane si europene. Evident, este vorba de voci valabile, de voci bune, de un spirit de echipă ce asigură o comunicare agreabilă, stenică, realmente plăcută. Sunt personalităti ce-si au, fiecare, propriul drum, propria carieră. Se întâlnesc când si când în această formulă de spectacol agreabil atât pentru ele însele cât si pentru marele public. Si nu este putin lucru atunci când reteta unui asemenea spectacol depăseste cifra de patru nmiliarde...de lei! Din fericire, la noi, a avut cine să-i dea! Căci, în alte conditii, costul unui bilet ar fi depăsit astăzi, la actualul curs de schimb, valoarea de un milion de lei. Cynthia Lawrence este o voce de soprană spintă cu accente dramatice. Este un timbru consistent si maleabil ce ne aminteste de fluxul vocal realmente potopitor, al unei personalităti ce apartine trecutului nu foarte îndepărtat al teatrului nostru liric, anume vocea Mariei Volosescu. Cynthia Lawrence dispune de o respiratie amplă, de o sustinere fermă a frazei muzicale, de filaje vocale pretioase ce atestă nu numai o bună stiintă a cântului, ci si o sensibilitate muzicală de bună calitate. Ne-a cântat si ne-a încântat în celebra arie "Un bel di vedremo" din opera "Madama Butterfly", de Puccini. Nu poti să nu distingi un anume swing sustinut cu măsura temperamentului ce devine seducător, în aria "My Man^s Gone Now", din opera "Porgy si Bess", de George Gershwin.

Dumitru Avakian