Stimate doamne, onorate domnişoare, distinşi domni, trei poveşti astăzi, la Ochiul Magic. Pe prima, aveam patru ani cînd am auzit-o, mi-a citit-o mama, pe a doua am citit-o eu cam pe la sfîrşitul liceului şi a rămas pînă acum favorita mea, în fine, cea de-a treia e cam fără miez, nici măcar nu e poveste, dar v-o spun de plă-cere.

*
Prima, aşadar. De fapt, numai o secvenţă din ea, pentru că nu-mi amintesc exact întreaga istorie. E o poveste cu oprimatori şi oprimaţi, ultimii vor să treacă în tabăra primilor. E adică o poveste cu ţărani şi cu boieri. O fată de ţăran vrea să se mărite cu un boier. Acesta-i de acord, dar fata trebuie să treacă o probă. Ce ţine boierul să verifice? Fecioria fetei? Hărnicia ei? Nici vorbă. IQ-ul. Aşa că-i cere să vină la conac nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe-alăturea, nici îmbrăcată, dar nici goală. Cum credeţi că s-a descurcat sărmana fată? A încălecat o capră şi, ştiţi, caprele-s scunde, nu se cheamă că era călare, picioarele-i atingeau mai mereu pămîntul, dar nici pe jos nu era. Apoi caprele sînt mereu flămînde, ba-s pe drum, ba în mărăcinişurile de pe margine. Cît despre fată, între timp am căpătat convingerea că era lipoveancă, din moment ce avea pe ea doar un năvod pescăresc. Nici goală nu era, dar nici îmbrăcată. Totul se termină cu o nuntă făcută de-ndată ce fata ajunge la conac. Din cîte poveşti nemuritoare mi-au fost citite, găsesc că aceasta e cea mai ingenioasă. Şi cea mai rurală cu putinţă. Un singur lucru n-am înţeles atunci cînd am auzit povestea. Cum au reuşit să-i cheme atît de repede la nuntă pe toţi ţăranii? Întrebarea m-a preocupat ceva timp. Aveam vreo patru ani şi singura explicaţie pe care am putut s-o imaginez era că se anunţaseră între ei la telefon. Eram totuşi la ţară, la bunici, acolo unde am copilărit şi unde, ca să vorbeşti la telefon, fie şi în sat, trebuia să faci comandă cel puţin cu o oră înainte. Nu se inventase telefonia mobilă şi nici măcar nu ştiam cum e să vorbeşti la telefon imediat ce ai format numărul.

*
Cea de-a doua poveste e din Borges, iertată-mi fie îndrăzneala de a o pune alături de prima. Aici las detaliile pe seama dumneavoastră, povestea se cheamă Memoria lui Shakespeare. Un tip are înmagazinată în creierul său uluitoarea, formidabila memorie a scriitorului englez. Descoperă în ea şi chestii grozave, dar mai ales lucruri mărunte, banale, aşa că, la un moment dat, tipul se plictiseşte cumplit de formidabila, uluitoarea memorie şi hotărăşte să scape de ea. I-o dă altui tip, unul pe care nici măcar nu-l cunoştea, în acelaşi fel în care o primise. Cum anume credeţi? Formează, de la public, un număr oarecare şi pune o întrebare simplă: "Primiţi memoria lui Shakespeare?". De cînd am descoperit povestea, nu mult înainte de bac, tot aştept, în fiecare seară de dinaintea unui examen, un telefon şi întrebarea aceasta simplă: "Primiţi memoria lui Shakespeare?" Judecînd după anul în care Borges a scris nuvela, acţiunea ei se petrece nu mult înainte de apariţia mobilului. Judecînd după faptul că am avut profesori care-mi cereau să gîndesc cu propriul cap, cred că aş fi dat şi eu, destul de repede, un telefon de la public.

*
Duminică dimineaţa ( aici începe cea de-a treia poveste pe care, promisesem, o spun de plăcere) un prieten mă anunţă că telefonul meu e deranjat. Şi asta, de mai bine de o săptămînă. Defecţiunea, destul de ciudată: puteam suna oriunde, dar oricine mă suna primea ton de ocupat. Cîteva probe îmi confirmă că aşa stăteau lucrurile. Nervos, formez 952:
           
- Bună ziua Deranjamente 34. (şi, culmea, vocea operatoarei e calmă, amabilă...)
          
- Bună ziua, răspund, şi sînt nevoit să păstrez şi eu un ton politicos. Spun pe scurt problema, tot atît de pe scurt ca aici.
          
- Pînă la ce oră sunteţi astăzi acasă?
          
- Două, răspund sec.
          
- O să treacă cineva să vadă problema. Aveţi bonul 25.
          
- Sigur, pînă la două, subliniez sceptic, gîndindu-mă că oricum n-o să vină nimeni duminică, în miezul zilei, aşa că, la o adică, puteam pleca şi mai devreme de acasă. Şi conversaţia se încheie cu acelaşi schimb politicos de Bună ziua.
          
Bizar e că în jumătate de oră chiar a apărut cineva, a reparat repede defecţiunea şi a plecat, refuzîndu-mi ciubucul. Nu cred să fi ştiut că urma să scriu Ochiul Magic de săptămîna asta. Altfel, din toate pe care vi le-am spus, povestea aceasta e singura adevărată şi, pînă la urmă, singura incredibilă. Eu unul, n-o cred. Oricum, toate trei au aceeaşi morală, formulată pe ton uşor mirat: UITE C| SE POATE...
         
Şi totuşi, duminică seara, către orele zece, în timp ce ploua, eram singurul trecător de pe strada Biserica Enei oprit în faţa vitrinei unui magazin de telefoane mobile. Priveam fascinat un ecran de televizor pe care rula, încontinuu, un clip publicitar, unul reuşit, acela foarte lung şi în toate limbile pămîntului care ne spune că viitorul e strălucitor şi de o anumită culoare. Nu mă tentează monocromia extinsă pe termen nelimitat şi la nivel planetar, dar mă gîndeam serios să fac pasul hotărîtor, să-mi iau în sfîrşit un mobil şi să intru în rîndul lumii.