Critica noastră literară din perioada 1960-1990 alcătuieşte - mai încape discuţie? - o temă pasionantă. Depinde, desigur, din ce unghiuri şi... cu ce mijloace o abordăm. Ion Bogdan Lefter se apleacă asupra ei cu dezavantajul părelnic al unor goluri, "porţiuni de pînză neacoperite" ale tabloului, al nefinisării unor detalii, dar cu avantajul cert al posibilităţii unor completări şi preciziuni "în premieră" ce contribuie la înfăptuirea unităţii încă neclarificate mulţumitor: "Cu alte cuvinte, spunînd că tabloul e incomplet, atrage atenţia criticul, să nu se înţeleagă că-i neg unitatea. Dimpotrivă, o revendic! Atunci cînd recompui un puzzle, desenul lui devine de la un punct încolo foarte clar, deşi încă n-ai plasat toate piesele la locul lor". O accepţie desuetă a "sintezei" se leagă de prejudecata academică a excluderii "provocărilor" actualităţii, a "posibilităţilor de exprimare în presă", izgonite în subsolul desconsiderat al publicisticii, ca şi cum acestea ar bloca perspectiva globală: "Dacă n-o ai, dacă doar o mimezi sau - şi mai rău - nici nu-i intuieşti necesitatea, nu exişti. Faci doar Ťjurnalism culturalť, însemnări disparate", inapte de integrare. Intenţionînd a asambla "fragmentele unui peisaj incomplet", Ion Bogdan Lefter e în măsură, aşa cum îşi propune, a-l contura "în liniile lui generale", însă fără a rezulta "o panoramă atent elaborată", ci - probă a contactului cu viaţa obiectului - un "şantier" plin de materiile concretului, forfotitor de impresii, remarci, reflecţii, rectificări, ipoteze. în felul acesta intră în scenă o diversitate de modalităţi critice, într-un montaj atracţios tocmai prin capacitatea lui de-a răsfrînge cu o sporită fidelitate întregul (subiectul extrem de bogat şi complex care e prestaţia critică a perioadei menţionate), într-o multiplicitate spontană a formulelor ce-i asigură recepţia cea mai convenabilă: "N-am vrut să ofer o critică monotonă a criticii, un discurs egal cu sine, lipsit de relief, mărturiseşte autorul. Am cedat sentimentului că despre un fenomen bogat, de o mare varietate şi vitalitate, putem da seama mai bine, mai nuanţat şi mai atrăgător folosind tipuri multiple de discurs". E oferit astfel un răspuns indirect opiniei conform căreia "concepţia teoretică" s-ar exclude de la sine, într-un mod impardonabil, din volumele ce încearcă a examina literatura actuală "din mers", că ele n-ar constitui decît "simple culegeri" de "articole", debitoare fluctuaţiilor, concesiilor, frivolităţii, prin urmare ar fi lipsite de legitimitate ab initio. Cauza şi efectul fenomenului sînt decelate cu pătrundere: "ŤCulegeriť au fost şi marile istorii ale lui Lovinescu şi Călinescu, însă totul era subordonat acolo viziunii teoretice şi istoria literară putea apare şi ea ca (...) operă de poetică şi teorie a criticii. Persistenţa în actualitate a prejudecăţii sensului negativ al Ťfoiletonisticiiť şi Ťimpresionismuluiť criticii noastre trădează în fond existenţa unui complex adolescentin al monumentalităţii: obsesia edificiilor grandioase, fundate pe baze teoretice Ťserioaseť (nu rareori echivalînd cu sofisticarea tehnicistă a limbajului critic), face să fie ignorat caracterul cu adevărat Ťmonumentalť al activităţii unor foarte buni critici ai actualităţii." Cuvinte pe care avem toate motivele a crede că le aprobă din eter magiştrii noştri din interbelic, nu tocmai "depăşiţi", aşa cum le-ar plăcea unora a-i socoti, şi pe care nădăjduim că le-ar contrasemna cei mai lucizi şi mai dotaţi confraţi ai noştri din actualitate.
Spre a risipi impresia falsă a divorţului iminent dintre infrastructura conceptuală şi critica actualităţii, dintre viziunea ansamblului şi fragment (e menţionat acel sens "superior al fragmentului care cuprinde în sine întregul, în ale cărui ape se reflectă deopotrivă imaginea operei şi imaginea criticului, a personalităţii şi Ťteorieiť sale"), să prezentăm cîteva din propoziţiile teoretice de la care se revendică Ion Bogdan Lefter. Risipite în destule din paginile de "aplicaţie" (ni se vorbeşte, într-un rînd, despre o paradoxală "cronică a operei concrete ca exerciţiu abstract"), ele îngăduie un "du-te vino" necurmat între receptarea curentă a literaturii şi doctrina literară. Cea dintîi o confirmă pe cea de-a doua şi invers. Căci o teorie dezlipită de viul estetic riscă a deveni nu doar fastidioasă, stîngace în raport cu acest nucleu vital, indiferent de aparatul de ingeniozităţi de care dispune, ci şi de a-l oculta, practic a-l înlătura din cîmpul percepţiei sale. Adică a se delegitima. Din care pricină e foarte importantă ideea pe care şi-o face practicantul criticii despre natura criticii. Să fie actul critic o instanţă strict obiectivată, "rece" pînă la impersonalizare? "E limpede, afirmă exegetul în discuţie, că răspunsul nu poate fi nicidecum Ťpozitivistť, ci mai degrabă Ťromanticť: actul critic e o formă de cristalizare a tensiunii creatoare. Valorizarea şi interpretarea apar în felul acesta ca materializări ale aventurii interioare". Şi nu unica posibilă, ci doar una din "materializările" ce se pot produce în cadrele aceleiaşi personalităţi. Este combătută cu energie subestimarea poeziei sau a prozei semnate de autori cunoscuţi mai mult în calitate de critici, văzute uneori, din oficiu, drept o violon d' Ingres. Critica nu e o jugulare, o deturnare, o ratare a spiritului creator, ci o ipostază a manifestării lui: "A te exprima în forme diverse (să le spunem: complementare) devine chestiune de temperament, disponibilitate şi, de la un punct încolo, chiar şi de opţiune". Nu sînt lucruri noi (le întîlnim şi la E. Lovinescu şi G. Călinescu), dar reluarea lor e cît se poate de bine venită, întrucît "faţa nevăzută" a criticii necesită încă incursiuni, spre a-i consolida faţa văzută, pîndită mereu de clişee, de stări inerţiale. Recurgînd la citate din Eugen Simion şi Mircea Martin, referindu-se la Florin Manolescu şi Alex. Ştefănescu, precum şi la cîţiva scriitori de azi, Ion Bogdan Lefter subliniază persistenţa problemei şi degajă semnificaţia sa mai profundă, care este expresia integrală a vocaţiei latente: "Opţiunea (ca să nu spun necesitatea) pentru mai multe forme de expresie apare în ultimă instanţă ca mod de asumare a şansei exprimării plenare". Deci cum ar veni nostalgia Cărţii totalizante, de iz mallarméan...
Valorificînd premisa criticii ca formă sui generis de creaţie literară - sînt citaţi Georges Poulet cu observaţia că activitatea critică nu e "un Ťgrad zeroť" al literaturii, ci, dimpotrivă, gradul său superior, Northrop Frye cu afirmaţia casantă cum că: "Critica literară are drept obiect o artă şi este şi ea, evident, de natură artistică", ca şi Dámaso Alonso cu o declaraţie fără echivoc: "Criticul e un artist, transmiţător, evocator al operei, stimulator al sensibilităţii viitorilor degustători. Critica e o artă" -, Ion Bogdan Lefter pledează pentru "voinţa de subiectivitate" a criticului. Acesta s-ar cuveni să-şi extindă aria de manifestare apelînd la moduri "necanonice" în sistemul retoric al profesiei sale, capabile a-i asigura o prezenţă personală, care să corijeze codurile transpersonale ale studiului de istorie literară, protocolul comparatist ori "tehnicismele" teoretizării în exces. Eventual prin intermediul scriiturii de tip jurnal, ce-şi asumă confesiunea, precum şi elemente de naraţiune (în completare, ne întrebăm dacă şi "critica de întîmpinare", înţeleasă în acest chip generos, nu se interferează cu jurnalul, n-ar putea fi socotită la rigoare ca un jurnal avînd ca obiect preponderent lectura!). într-un duh al "autenticităţii" împletite cu utopia, criticul nostru meditează la umplerea "golului" dintre viaţa "obiectivă" a operei şi cea "subiectivă" a glosatorului său. Acest spaţiu nul "dintre viaţa străzii şi viaţa cărţilor, dintre existenţa cotidiană şi pagina scrisă, dintre realitate şi ficţiune" e ocupat îndeobşte de jurnalele criticilor, care sînt, de facto, (auto)biografiile lor, scrieri ce, regretabil, apar subestimate de "codurile instituţionalizate" ale profesiei de critic, istoric, teoretician literar, coduri tiranice care tind să reducă la neant fiinţa auctorială, "omul concret" din spatele textului. Astfel autorii se pomenesc neluaţi în seamă în identitatea lor ireductibilă, puşi în paranteză, anonimizaţi. Un obiectiv al cercetării luminate s-ar cuveni să devină restituţia personalităţii, factor activ, imprevizibil, în natural impact cu cel al impersonalizării, pasiv, codificabil: "Istoria criticii româneşti poate fi urmărită şi ca o luptă a personalităţilor ei mai mari şi mai mici întru contracararea acestei presiuni a impersonalului, care a căutat dintotdeauna să lărgească sau să menţină între viaţă şi text Ťgolulť de biografie, de subiectivitate. Nu este - oare - aşa-zisul impresionism al marilor noştri critici interbelici efectul unui astfel de efort al sustragerii de sub regimul Ťanonimatuluiť (care-i înghite pe cei slabi), rezultat Ťcreatorť al nevoii de confesiune? O - adică - luptă cu inerţia propriei lor naturi...". Lupta între cei "slabi" şi cei "puternici"? între "anonimatul" în care se complac, sau chiar pe care-l impun, cei "slabi" şi "personalitatea" scoasă în relief, în atmosfera căreia se scaldă şi pe care o imprimă celor din jur cei "puternici"? Iată, se pare, o strună nietzscheană atinsă de reflecţia uşor înfierbîntată, însă cu atît mai stimulativă a criticului!
(va urma)
