Apăreți ca supliment cultural al unui cotidian național.
Care sunt avantajele și dezavantajele acestei situații?
E o poveste lungă. Ziarul ABC a fost fondat la sfârșitul secolului XIX de
Torquato Luca de Tena. De la început, fiindcă era pasionat de cultură, de artă,
a dedicat multe pagini literaturii, evenimentelor culturale. I-a strâns în
jurul lui pe cei mai buni graficieni și scriitori din Spania. A fost adeseori
criticat, de pildă când l-a adus pe Azorín1, însă a răspuns întotdeauna că atât
timp cât îi place cum scrie cineva nu se dezice de el, așa că Azorín a
colaborat cu ABC vreme de 40 de ani, până la sfârșitul vieții. ABC-ul a fost
întotdeauna o publicație conservatoare, de dreapta, care promovează valorile
tradiționale, familia, monarhia. În schimb, suplimentul cultural, care apare
din anii ’90, deci relativ recent, e mult mai deschis, mai liberal. Avem
publicuri diferite: de multe ori, cititorii noștri cumpără sâmbăta ABC-ul doar
pentru suplimentul cultural. Principalul avantaj e că nu avem o industrie
culturală în spate, un grup editorial care să ne condiționeze. Am lucrat 13 ani
la El País, și îi invidiam pe cei de la ABC pentru că puteau să scrie ce vor.
Într-o bună zi, directorul ABC-ului m-a întrebat dacă nu vreau să devin
corespondentul lor la New York. Pe atunci transmiteam din Africa, pentru El
País, eram foarte pasionat de Africa, și a fost o schimbare uriașă, din Africa
la New York. Am fost șapte ani corespondent din New York, iar de un an și
jumătate am devenit directorul ABC-ului cultural.
Câți oameni lucrează la ABC cultural?
Suntem patru, cu normă întreagă, și încă doi cu jumătate de normă, unul care
răspunde de muzică și unul pentru literatură. Avem mulți colaboratori externi,
critici, cronicari de carte, cronicari de spectacol, reporteri care fac
interviuri. În vremurile bune, revista avea 64 de pagini, pe o hârtie mult mai
bună... Acum are doar 28 de pagini, dintre care jumătate sunt dedicate
literaturii, iar celelalte pagini se împart între teatru, cinema, muzică, arte
plastice. Recent, am introdus o secțiune de jocuri video și una dedicată
emisiunilor TV.
Știți, aproximativ, structura publicului care vă citește? Faptul că ați introdus
o secțiune de jocuri video îmi spune că vă interesează să atrageți un public
mai tânăr, mai nonconformist.
Nu am făcut o prospectare științifică a pieței, însă știm, de pildă, că atragem
publicul consumator de artă, fiindcă de la început revista a fost atentă la
tendințele inovatoare din această zonă. Săptămâna aceasta, cu prilejul Târgului
de Artă Contemporană ARCO din Madrid, ne vom deschide paginile pentru 11
artiști tineri, care vor crea un cadavre exquis pentru ABC cultural. În ceea ce
privește literatura, avem un mare prestigiu, scriitorii sunt foarte bucuroși
când li se recenzează cărțile în ABC cultural. Cred că cititorii noștri aparțin
grupului de vârstă 35- 60 de ani, și sunt predominant femei, ca în cazul
tuturor revistelor de cultură, fiindcă femeile citesc mai mult.
Dar colaboratorii? De unde vin? Sunt relativ stabili, cum îi selectați?
Când am preluat conducerea ABC-ului cultural, acum un an și jumătate, am
încercat să înnoiesc echipa. După 25 de ani, exista o anumită inerție, și nu
toată lumea a îmbrățișat ideile mele. Totuși, niște schimbări trebuie făcute,
fiindcă influența publicațiilor culturale, a recenzenților lor, e în scădere.
Oamenii își iau informația culturală din altă parte (de pe bloguri, de
exemplu), iar vechii maeștri, criticii prestigioși nu mai sunt atât de
importanți. Eu însă cred, în continuare, că trebuie să te pricepi la ce spui.
Lumea trebuie să aibă ce învăța de la tine, când scrii despre cinema, despre
teatru, despre literatură. Tinerii din Spania nu prea mai ascultă ce spun
criticii cu experiență, așa că am încercat să promovez nume noi, să existe un
echilibru între generații. Acum șapte ani am înființat o revistă online,
FronteraD, care are multe articole pe teme literare. Mulți tineri care publicau
acolo, fără să fie plătiți, acum publică în ABC cultural. Ca să revin la prima
întrebare, alt avantaj de a fi sub „umbrela” unui ziar național e legat de
finanțe – de unii singuri, nu am avea aceeași distribuție și posibilitatea de a
ne acoperi costurile. Dacă nu ai bani, nu poți să atragi nume prestigioase,
să-i determini pe scriitorii faimoși să scrie în revistă. De asemenea, nu poți
călători, nu poți avea corespondențe din străinătate, nu poți cumpăra
fotografii sau alte ilustrații. Mi-aș dori să avem din nou mai multe pagini,
fiindcă în fiecare săptămână suntem nevoiți să lăsăm pe dinafară materiale
bune, din lipsă de spațiu. Pe unele le publicăm pe pagina de internet a
revistei.
Sunteți, pe lângă un jurnalist cunoscut, și un scriitor consacrat, poet, autor
de piese de teatru, de reportaje de război. V-am citit, prin bunăvoința Ioanei
Zlotescu, datorită căreia ne și cunoaștem, cele câteva cărți traduse în
românește. Cum vă influențează calitatea de scriitor opțiunile ca director de
revistă?
M-am gândit la asta înainte de a accepta să fiu director la ABC cultural. În
primul rând, fiindcă sunt aici zilnic, de la 10 dimineața la 8 seara, așa că
trebuie să dorm mai puțin, ca să am timp de scris și de citit. Sunt conștient
că trebuie să separ planurile. Cărțile mele nu sunt recenzate în revistă. Îi
admir pe cei de la The Economist, care nu vorbesc niciodată de cărțile
redactorilor lor. În Spania, e un obicei foarte răspândit ca atunci când
directorii de revistă sau redactorii- șefi publică o carte să li se ia
interviuri în revista lor, să aibă cronici favorabile. Eu cred că e conflict de
interese. În ce mă privește, cât sunt director de revistă nu public nimic
despre cărțile mele. De asemenea, încerc să nu public recenzii făcute de
prieteni pentru prieteni. Trebuie să rămânem obiectivi, să punem interesul
cititorului pe primul loc, să-l informăm corect. Cred că publicațiile culturale
și-au mai pierdut din prestigiu și pentru că cititorii le consideră
părtinitoare, sau au impresia că fac politică de grup, că sunt prea apropiate de
o anumită editură etc. Trebuie să ne recâștigăm poziția, să fim loiali
esteticului, și nimic mai mult. Cred că critica literară este importantă pentru
societate și trebuie să fie deasupra intereselor și aranjamentelor. De pildă,
cu ceva vreme în urmă, a fost o mare controversă la Babelia, suplimentul
cultural al El País, fiindcă unul din redactorii lor a criticat o carte apărută
la Alfaguara, una din editurile grupului editorial care publica și El País. La
noi, din acest punct de vedere, e mai multă libertate. Și cititorii simt asta.
Trebuie să punem critica literară din nou pe soclu.
Revenind la calitatea dumneavoastră de scriitor, vă înscrieți într-o tradiție?
Sunteți un post-modern, aveți modele, aveți influențe?
Sunt atât de mulți scriitori care fac parte din „tradiția mea”, încât ar trebui
să dau o listă foarte lungă. Am câțiva maeștri, în jurnalism, James Agee și
fotograful Walker Evan, care au scris Let Us Now Praise Famous Men, o carte
despre viețile fermierilor sărăciți de Marea Criză, în Alabama, pornind de la
un articol pe care a trebuit să-l publice în Fortune. Sau Hiroshima, cartea lui
John Hersey, care a fost inițial un reportaj pentru The New Yorker. Povestea
lui, făcută din interviuri cu șase supraviețuitori ai bombardamentului atomic,
e unul din cele mai bune reportaje publicate vreodată. Îmi place școala
anglosaxonă, sunt foarte fideli faptelor, separă foarte bine ficțiunea de
non-ficțiune. Îl admir pe Kapuoeciñski, dar cred că și-a luat prea multe
libertăți, ca jurnalist, în raport cu realitatea. Mă îndoiesc că ceea ce a
scris el poate fi considerat pe de-a întregul jurnalism. Sau Leila Guerrero, o
jurnalistă argentianiancă, pe care toată lumea o întreabă de ce nu scrie
romane. Și ea răspunde „fiindcă realitatea îmi ajunge”. Sunt de părere că pot
exista cărți de non-ficțiune la fel de bune ca romanele. Svetlana Alexievici e
un exemplu, îmi place foarte mult. Ca să pot fi un jurnalist bun, trebuie să
citesc romane, teatru, poezie, eseuri. Dar când scriu, trebuie să mă intereseze
doar realitatea. Dintre scriitori, îl pun pe primul loc pe Kafka, am fotografia
lui pe birou. Szymborska, o mare poetă. Simone Weil, mai ales fiindcă a
încercat permanent să se pună în locul celorlalți, să le înțeleagă punctul de
vedere. Fernando Pessoa, ca poet. William Faulkner sau, dintre contemporani,
James Salter, care a fost un bun prieten al ABC-ului. Din Spania, trebuie să
încep cu Cervantes, apoi Valle-Inclán. Dar nu pot să mă așez într-o tradiție
anume. Am publicat mult și non-ficțiune, de pildă Caietele africane, articolele
pe care le-am scris cât am fost corespondent pentru El País, intercalate cu
pagini de jurnal. Îmi place să scriu teatru, dar mai mult să regizez. Nu mai
am, din păcate, timp. Am avut, în trecut, o companie independentă de teatru, am
pierdut o grămadă de bani, dar a meritat. În zilele noastre, e din ce în ce mai
greu să te susții ca independent. Poate, în viitor, o să mă reapuc de scris și
de regizat teatru. Acum vreau să fac o călătorie lungă prin America de Sud, să
scriu un roman. Îmi plac romanele lui Simenon, nu Maigret, ci romanele
existențialiste. Îmi place și Camus.
S-a vernisat de curând o expoziție la Madrid pe tema Scriitorul și călătoriile.
Ați călătorit foarte mult și înțeleg că plănuiți să mai călătoriți. Cum vedeți
această relație, dintre scris și călătorii?
Uneori, călătorești ca să scrii, alteori scrii în timp ce călătorești. Pentru
mine, e captivant să le fac pe amândouă. Să mă întâlnesc cu neprevăzutul, ca
jurnalist, e o experiență. Mi se va publica în această toamnă o carte rezultată
dintr-o lungă călătorie prin țară cu soția mea, fotograf, o carte despre Spania
ascunsă, Spania oamenilor care nu apar la televizor, este fascinant să stai de
vorbă cu ei, să le afli problemele. E o expresie în spaniolă, comparațiile sunt
odioase, însă cred că sunt necesare. Ca să-ți înțelegi viața, trebuie să
cunoști și alte moduri de viață. Cred că mau schimbat mult anii pe care i-am
petrecut în Africa, în Somalia, am văzut lucruri teribile, am văzut cum fac
față oamenii de acolo dificultăților, morții.
Ați pleca din Spania ca să trăiți altundeva?
Îmi plac foarte mult țări ca Mozambicul, sau Portugalia. Am scris în profilul
meu de Facebook că m-am născut în Vigo, dar mă simt portughez. Îmi place și
Noua Zeelandă. Dintre aceste trei țări aș alege, dacă aș putea să aleg. Mă
interesează și Rusia, am fost căsătorit un an cu o rusoaică, eram acolo când a
căzut comunismul și a fost o experiență extraordinară. După aceea, n-am mai
revenit. Îmi place și literatura lor, Bulgakov sau Mandelștam. Cartea aceasta
(Cuaderno ruso, n.m.) îi este dedicată lui Brodski.
Literatura e un leac pentru reportajele de război?
Am petrecut mult timp în Sarajevo, apoi în Ruanda, în Somalia, în Liberia, apoi
la New York, când s-au prăbușit Turnurile Gemene, încât ajunsesem să mi se
spună că războiul vine după mine. Cum mai poți să dormi după ce trăiești atâtea
orori? Scriind teatru, de exemplu. Nu mi-am folosit direct experiențele, dar
ele au existat în fundal. La Sarajevo, am întâlnit-o pe Susan Sontag, care
monta acolo Așteptându-l pe Godot, și am publicat un interviu cu ea. Actorii
preferau să joace decât să lupte, deși își riscau viața, iar spectatorii își
riscau viața și ei. Câțiva membri ai trupei au murit în timpul repetițiilor.
Pot înțelege că unii scriitori își folosesc scrisul ca armă politică. Însă,
când folosești arta ca pe un ciocan, manipulezi. Politica e o parte din viața
noastră complicată, dar nu trebuie să facem din ea scopul ultim al artei,
fiindcă atunci pierdem arta.
Notă
1 Pseudonimul lui José Augusto Trinidad Martínez Ruiz, romancier, critic
literar și eseist important din generația ’98 spaniolă.
