Distinsă doamnă Irina Horea, orice biografie are un început, iar în cazul dv. înseamnă copilăria şi educaţia într-o familie care oferă o zestre intelectuală. Cum priviţi acum acei ani? Cât de frumos ori de complicat a fost ca tatăl să fie poetul Ion Horea?
Îmi voi aminti întotdeauna de scârţâitul peniţei pe hârtie şi de mirosul cernelei din călimară. Tata scriind noaptea, în colţul lui – rafturi pline de cărţi pe peretele din dreapta, manuscrise, şpalturi, dosare pe podea şi pe masă –, înmuind tocul în călimara cu cerneală albastră. În colţul ei, mama, profesoară de fizică, corecta lucrări ori îşi făcea planurile de lecţii – alt toc, altă călimară. Între ei, eu încercam să descifrez tainele scrisului, care mi se părea o îndeletnicire cum nu se poate mai fascinantă. Am crescut într-o familie în care timpul şi locul de lucru al fiecăruia au fost şi sunt respectate cu sfinţenie. Trebuie să crezi în ceea ce faci, îmi spunea tata, şi să dovedeşti credinţă lucrului pe care-l faci. A scrie înseamnă a dedica scrisului un timp în fiecare zi, fără abatere. Disciplina muncii zilnice!
Cartea este un membru al familiei. De câte ori ne-am mutat, cartea a ocupat spaţii din ce în ce mai mari. Am citit neîmpinsă de la spate, toţi în jurul meu citeau. În biblioteca tatii am găsit întotdeauna totul – carte românească, carte străină în traducere, carte în franceză. Doar să întind mâna.
Când eram în vacanţă, tata mă lua cu el prin ţară, la întâlniri cu scriitorii. I-am cunoscut pe cei mai mulţi din generaţia lui. Le-am citit cărţile.
Şi acum mergem uneori împreună, la lansări de carte, la evenimente culturale. Nu o dată i-am dat să-mi citească traducerile înainte de a le trimite la editură. I-am preţuit întotdeauna părerea şi observaţiile, exigenţa. Nu o dată mi-a dat să-i citesc manuscrisele. Doreşte să-mi audă părerea, observaţiile. Continuăm să colaborăm, la proiectele lui, la ale mele. Avem încredere deplină unul în celălalt. Respectăm fiecare munca celuilalt, ne consultăm. E în firea lucrurilor.
Complicat nimic nu a fost şi nu este.

Aţi avut şansa să urmaţi Liceul C.A. Rosetti, cu predare în limba engleză în acei ani. Cât de mult a contat în formarea dv.?
Dacă nu aş fi urmat acest liceu, cu siguranţă parcursul meu profesional ar fi fost altul.
A fost o şansă, pentru cele câteva promoţii succesive de la liceul din Bucureşti şi de la liceul înrudit din Cluj, să înveţe după o programă de cursuri de limbă străină intensive şi diversificate, care oferea elevilor posibilitatea nu numai să deprindă limba engleză, ci să o şi folosească în varii domenii. Treisprezece ore de engleză pe săptămână; din clasa a zecea, încă două materii predate în engleză; manuale tipărite special pentru noi; profesori de limbă şi literatură engleză excepţionali, iar la materiile predate în engleză, specialişti în domeniu, şcoliţi în Marea Britanie sau în Statele Unite. Am beneficiat de profesori din Marea Britanie şi din SUA, de laboratoare de lingvistică, de teste şi materiale didactice după standarde occidentale.
Dorinţa de a traduce atunci s-a ivit, în orele dedicate traducerilor din şi în engleză. Atunci am înţeles că această muncă nu este doar o transcriere dintr-o limbă în alta, ci o „reinventare” a textului literar în limba gazdă. Am învăţat formule şi tehnici, modul de a folosi dicţionarele, rostul căutării cuvântului celui mai nimerit. N-am urmat nici un curs de traductologie – nu exista aşa ceva când am studiat eu la facultate. Şcoală mi-au fost dascălii din liceu, literatura română, lecturile în română din literatura universală şi dorinţa de a exprima în română ceea ce simţeam şi înţelegeam când citeam textul în engleză. Primul „examen” adevărat a fost la câţiva ani buni de la debutul cu traduceri din Diane Wakoski, când mi-am luat inima-n dinţi şi am rugat-o pe doamna Antoaneta Ralian să îmi spună ce crede despre o traducere la care lucram. Observaţiile dânsei au fost esenţiale pentru ceea ce am făcut ulterior.

Perioada studiilor universitare a fost una dintre cele faste, căci între 1970 şi 1980 a avut loc o anume liberalizare. Cred că tot atunci s-au modelat intelectual şi traducătorii cunoscuţi astăzi ca nume de referinţă. Există şi o generaţie optzecistă a traducătorilor?
Dacă vă referiţi la anii debutului, nu pot să răspund. Dacă e vorba de formarea noastră în facultăţile de filologie din acei ani, atunci da. O serie dintre colegii mei de breaslă au studiat în acel deceniu benefic pentru şcoala românească. Accesul la bibliotecile străine era liber, în librării existau dicţionare străine, cărţi de literatură în limbile originale. Primul dicţionar englez-englez atunci mi l-am cumpărat, ca şi primul roman în engleză. Aveam profesori dedicaţi profesiei şi deschişi dialogului (chiar şi la materiile politice, inevitabile în acele decenii). Lunile de practică însemnau lucru în biblioteci, fie pentru a traduce diverse materiale, fie pentru a întocmi fişe de dicţionar pentru proiecte ale catedrei.
Nu ştiu câţi dintre colegii mei de promoţie s-au format ca traducători în timpul facultăţii, nu existau cursuri specializate. Într-o anumită măsură, toţi au fost autodidacţi. Lecturile au fost esenţiale, traducerile din literatura universală erau fără cusur, semnate de traducători excepţionali, majoritatea scriitori ei înşişi, care poate au „furat” şi ei, la rândul lor, meseria. Pentru a traduce literatură, nu este suficient să cunoşti foarte bine limba gazdă – o condiţie de bază, altfel –, cum nu e suficient să cunoşti limba de origine. Le poţi cunoaşte foarte bine, la fel şi regulile de traducere, fără a deveni neapărat traducător de literatură. Trebuie să ai şi chemare pentru acest meşteşug. Şi, bineînţeles, e nevoie de multă muncă, la fel ca în orice meserie. Oricâtă teorie înveţi, întotdeauna vor fi contexte pe care teoria nu le poate soluţiona. Experienţa, mai degrabă. Ca în orice meserie.

Fiecare traducător are povestea proprie. În cazul dv., cum şi când aţi început să traduceţi literatură?
În 1977, la Biblioteca Americană, am cunoscut-o pe poeta Diane Wakoski, am vorbit cu ea, mi-a dat câteva plachete cu poeziile ei, le-am citit, am ales câteva care mi-au plăcut, le-am tradus – îmboldită şi de Irina Grigorescu Pană, care organizase în facultate un mic cenaclu de traduceri – şi le-am trimis apoi lui Augustin Buzura, la „Tribuna”. Presupun că i-au plăcut, dacă le-a publicat. Ulterior, Ion Caraion, care citise traducerile din „Tribuna”, mi-a propus să mai traduc câteva poezii de Wakoski şi altele de Karl Shapiro, pentru o antologie de poezie americană la care lucra. Între timp, traduceam pentru propria plăcere povestiri SF dintr-o antologie pe care o aveam acasă; la un moment dat, am început să le trimit almanahurilor literare. Aşa am început...
Apoi, în 1985, Denisa Comănescu – la acea vreme, redactor la Editura Univers – mi-a propus să traduc Povestirile africane ale lui Doris Lessing. Volumul a apărut în toamna lui 1989. După decembrie 1989, au luat fiinţă o sumedenie de edituri. Am început să primesc comenzi de traduceri... În douăzeci şi cinci de ani, am tradus peste cincizeci de volume (dintre care patruzeci sunt de literatură) şi sute de pagini de eseistică apărute în diverse publicaţii.

Privind lista autorilor traduşi, văd că aveţi mână cu noroc, trageţi cartea câştigătoare de Nobel. Aţi debutat editorial în 1989, cu traducerea din
Doris Lessing, peste un deceniu şi jumătate scriitoarea era aleasa juriului de la Stockholm. A urmat J.M. Coetzee... Cum se explică interesul pentru doi scriitori din Africa de Sud? Doris Lessing mi-a trezit interesul în 1984, cu seria SF Canopus in Argos. Povestirile africane m-au introdus întro lume ce-mi părea, la vremea respectivă, la fel de ireală ca şi universul ei fantastic. Din cele două volume de povestiri care se găseau la Biblioteca Britanică, am făcut o selecţie şi am propus-o agentului lui Doris Lessing, obţinând şi copyright gratuit pentru editură. În revista Lettre Internationale am publicat de-a lungul anilor alte fragmente din scrierile ei – „debuturi” publicistice la noi ori avanpremiere editoriale. O a doua ediţie a Povestirilor a apărut la Polirom, după ce scriitoarea a primit Premiul Nobel.
Pe Coetzee l-am descoperit în 2002, cu un text în revista „Granta”, un fragment din ceea ce urma să fie romanul Youth (Tinereţe, apărut în traducere la Humanitas Fiction în 2011). Fragmentul, l-am publicat în Lettre Internationale, ca şi discursul pe care l-a ţinut cu ocazia Premiului Nobel; ulterior, în revistă au apărut şi alte fragmente, reprezentând avanpremiere editoriale (în 2005, Michaela Niculescu a semnat la Humanitas Fiction prima traducere a unui roman de J.M. Coetzee, Aşteptându-i pe barbari). Ca şi în cazul lui Doris Lessing, propunerea de a traduce din J.M. Coetzee a venit din partea Denisei, iar primul roman din seria „mea” de autor a fost Jurnalul unui an prost (Humanitas Fiction, 2009).
Nu a fost un interes aparte pentru autori din Africa, Lessing fiind originară din Iran, trăind apoi în Rhodesia de Sud. S-a întâmplat doar ca doi autori pe care i-am descoperit şi i-am citit înainte ca eu să fi primit vreo propunere de traducere să fie din acea parte a lumii sau să fi trăit acolo. Şi J.R.R. Tolkien s-a născut în Africa de Sud, ca şi J.M. Coetzee.

Aţi tradus multe romane ale scriitorului nobelizat în urmă cu un deceniu. Şi într-o discuţie mai veche, am şi vorbit de pariul pe Nobel în cazul lui. De ce-l preferaţi mereu altor autori?
Nu îl prefer altor autori. Presupun că nu mi-am dezamăgit editorul – pe Denisa – când am tradus Jurnalul..., drept care am continuat.
Se creează şi afinităţi. Iar când traduci mai multe titluri dintr-un anumit autor, îl intuieşti, ştii la ce să te aştepţi; ori, dimpotrivă, te surprinde. Fiecare titlu este o nouă ocazie de dialog, cu autorul, cu tine însuţi ca traducător.
J.M. Coetzee a avut şi poate va mai avea şi alţi traducători în România. Nu există vreo regulă care să impună un traducător „de autor”. Alegerea traducătorului depinde, în cele mai multe cazuri, de editură. E de presupus că editura îl alege pe acela care, în opinia editorului, a reuşit să redea cel mai bine în limba gazdă un anumit autor. Ideal este ca în cazul unei opere „în serie” – de pildă, Scene de viaţă provincială (Coetzee), Stăpânul inelelor (J.R.R. Tolkien) – să fie acelaşi traducător de la un capăt la altul.
O traducere este, în fond, o interpretare a unei opere, o viziune asupra ei şi a autorului, un mod de a înţelege textul. De aceea pot să existe mai multe traduceri ale aceluiaşi text, cum pot exista, bunăoară, mai multe adaptări scenice ori cinematografice. Traducătorul nu se poate abate de la sensul textului, nu poate face abstracţie de stil, dar trebuie să modeleze textul după particularităţile limbii în care traduce şi îl poate finisa cu tuşele pe care le aplică. Aici intervine nota personală, distinctă, a fiecărui traducător. Uneori, recunoşti traducătorul după anumite particularităţi ale vocabularului. După o turnură a frazei. Sau după stângăcii. Un autor tradus de mai mulţi traducători are, inevitabil, mai multe chipuri.

Aţi semnat traducerea multor scriitori englezi şi americani de primă mărime. Care ar fi favorit la Nobel în următorii ani?
Dacă ar fi să dau eu Premiul Nobel, l-aş alege întâi pe Philip Roth (nu l-am tradus, dar l-am citit), apoi pe John Irving. Mă tem însă că nici unul nu mai are vreo şansă.

V-aţi aventurat şi în genuri pe care puţini traducători de „literatură înaltă” le frecventează – fantasy, SF. Ce presupune o asemenea aventură pentru un traducător?
Nu consider aceste genuri drept mai puţin „înalte”. Ce ar fi literatura universală fără operele lui Bradbury, Asimov, Verne, Wells, Tolkien, Poe..., Lessing însăşi?
Orice text nou este o aventură. Experienţa uşurează descifrarea stilului, specific autorului sau textului respectiv. Dar nimic nu ţi se oferă pe tavă. Un text de o sută de pagini poate fi mai dificil decât o trilogie fantasy. Un roman despre un cartier rău famat din New York poate fi aproape imposibil de redat în complexitatea lui (argou, realităţi sociale, culturale necunoscute, referinţe greu de descifrat), în comparaţie cu o epopee SF. Operele fantasy sunt şi ele de o mare diversitate.
Procesul de traducere, din punctul meu de vedere, este fundamental acelaşi, indiferent de gen – trebuie să-ţi însuşeşti textul ca şi când l-ai fi născocit tu, să- l pătrunzi în toate fibrele sale, să intri în pielea fiecărui personaj şi să vorbeşti cu glasul lui, să gândeşti cu mintea lui, să vezi lumea prin ochii lui. Cu alte cuvinte, să intuieşti şi să-ţi apropriezi în totalitate ceea ce a gândit şi a văzut autorul când a scris textul respectiv.
În cazul genurilor SF şi fantasy, gradul de inventivitate este de regulă mai mare, solicitând mai mult imaginaţia traducătorului.

Vă propun să vă opriţi mai ales la „experienţa Tolkien”. Aţi tradus cele mai multe titluri din opera lui Tolkien, unul dintre marii autori care cer din partea unui traducător imaginaţie şi investigaţie culturală din belşug. Cum aţi reuşit să vă adjudecaţi aproape „o integrală Tolkien”?
S-a întâmplat ca, în 1995, Livia Szasz, la vremea respectivă editor la RAO, să-mi propună să traduc trilogia Stăpânul inelelor. De ce anume mi-a făcut mie propunerea aceasta, nu ştiu, o fi avut motivele ei, sper să nu o fi dezamăgit (nici pe ea), însă pentru mine a fost un salt în gol, fără paraşută (mărturisesc asta spre oroarea fanilor şi exegeţilor tolkienişti). A fost o experienţă unică prin complexitatea ei şi a durat ani buni. Încă durează. Dacă ar fi să mi se propună o ediţie integrală a scrierilor lui Tolkien traduse de mine, mi-ar mai lua o bună perioadă de muncă asiduă să aduc totul la un numitor comun, să elimin scăpările. Asta, în condiţiile în care s-au scos câteva ediţii revizuite din fiecare titlu.
Volumul doi din trilogia Stăpânul inelelor a fost tradus de Gabriela Nedelea. Ceea ce a impus un efort suplimentar, atât din partea colegei mele, de a se adapta pe cât posibil la ceea ce făcusem eu în primul volum, cât şi din partea mea, de a mă adapta din mers la ceea ce făcea ea în al doilea volum, pentru că deja lucram la al treilea. Decizia – nu tocmai fericită – de a solicita colaborarea Gabrielei Nedelea a aparţinut exclusiv editurii – fără a ne consulta pe nici una din noi –, în speranţa, probabil, că traducerea trilogiei se va finaliza mai repede. Pentru versuri – care abundă în trilogie –, am apelat la colaborarea tatălui meu pentru cele două volume traduse de mine.
Silmarillion, Hobbitul, Poveşti neterminate, Copiii lui Húrin, Stăpânul inelelor sunt strâns legate între ele, aşa că am continuat să traduc. Redactarea, corectura, revizuirile ulterioare, pe rând, dar nu la rând, ale noilor ediţii, sugestiile şi criticile venite din partea cititorilor, prietenilor, fanilor, propriile lecturi despre universul lui Tolkien au solicitat alte şi alte luni petrecute cu aceste scrieri. Sunt unele detalii pe care le-aş modifica, dar nu pot fi modificate doar într-o scriere, pentru că, sub o formă sau alta, ele apar menţionate în celelalte texte sau în note, sau în glosare.
Nu sunt singura traducătoare a lui Tolkien în limba română, şi nici prima. Catinca Ralea a tradus O poveste cu un hobbit în anii 1970. Roverandom a fost tradus de Cristina Iliescu. Recent a apărut, tot la RAO, Legenda lui Sigurd şi a lui Gudrún, tradusă de Bogdan Nicolae Marchidanu. Discuţia mea iniţială cu editorul a fost să traduc acest din urmă volum împreună cu tatăl meu. Apoi, citind poemul compus din versuri bazate pe aliteraţie, precum şi notele substanţiale ale lui Christopher Tolkien, ne-am dat seama, tatăl meu şi cu mine, că nu vom putea realiza o traducere satisfăcătoare a poemului, respectând ceea ce este esenţial în această operă a lui Tolkien – structura prozodică atât de specială, pe care autorul însuşi s-a străduit s-o redea neabătut. Trebuia să trădăm fie textul, fie prozodia.

Cum îl definiţi pe traducător şi cum vedeţi statutul traducătorului de literatură străină în cultura noastră şi-n zilele noastre?
Traducătorul este o punte între culturi; un „actor” care interpretează mii de roluri; cel mai atent cititor, cel mai nemilos critic al originalului; un „regizor” care interpretează un text şi-l transpune într-un mediu nou – o literatură nouă. Sunt multe definiţii posibile pentru cel care prezintă unei literaturi un autor aparţinând altei literaturi, pentru cel care oferă posibilitatea pătrunderii, în propria cultură a unui filon dintr-o altă cultură, pentru cel care mijloceşte dialogul între literaturi, între culturi. Dar mai ales, traducătorul recreează o operă literară în limba gazdă. Ceea ce, pe drept cuvânt, îi conferă statut de scriitor.
Traducătorul de literatură îşi asumă o responsabilitate uriaşă. De el depind felul în care un scriitor este perceput de cititorii dintr-o altă ţară, felul în care este receptată opera acestuia. În ziua de azi, sunt tineri care consideră că literatura trebuie citită în original – o condiţie ideală –, orice tentativă de traducere fiind o impietate. Dar pentru cei care nu pot să facă acest lucru, lipsa traducerilor i-ar văduvi de posibilitatea de a cunoaşte marea varietate a culturilor şi literaturilor existente. Necesitatea tălmăcirii a apărut încă din Antichitate, tocmai din nevoia de comunicare şi cunoaştere între seminţiile acelor vremuri. O nevoie care, astăzi, este şi mai imperioasă, iar satisfacerea ei, mai necesară.

În opinia mea, rolul traducătorului este decisiv în descoperirea unui scriitor original. La noi, este învăluit într-un fel de incertitudine, dau exemple extreme: o editură preferă anonimatul traducătorului, trecând în fişa cărţii doar agenţia sau firmaintermediar, altă editură plasează numele traducătorului consacrat pe copertă. Ce şanse şi căi ar fi pentru a ierarhiza calitatea traducerilor şi a fixa statutul traducătorului?
Nici o editură serioasă nu omite numele traducătorului. În România, acesta apare pe pagina de titlu. (În Franţa, traducătorul este menţionat pe copertă, alături de al autorului, o recunoaştere supremă a rolului pe care îl are traducătorul.) Dar nu de puţine ori numele traducătorului este omis când se scrie sau se vorbeşte despre un volum tradus (fiind pomenit doar dacă traducerea este criticată), ori de pe afişele care anunţă lansări de traduceri.
Sunt câteva aspecte problematice (termenii contractelor, remuneraţia, perfecţionarea profesională...) care au fost discutate nu o dată în întâlniri cu traducători şi ţară şi din străinătate, în articole de presă, în întruniri internaţionale. Editorii nu participă la asemenea discuţii. Răspunsurile lor sunt cunoscute de membrii breslei, după cum lor le sunt cunoscute doleanţele traducătorilor.
Din acest punct de vedere, „Hexalogul Bunelor Practici” – care priveşte direct statutul traducătorului, calitatea muncii lui şi implicit a traducerilor – stipulează cerinţele fundamentale pe care editurile ar trebui să le îndeplinească. Sunt „doar” recomandări ale organizaţiilor europene de traducători (din care Uniunea Scriitorilor din România face parte), însă ele sintetizează situaţia de fapt a breslei traducătorilor. Pe care editurile din România o ignoră. Aşa cum unele edituri ignoră Legea dreptului de autor.
Aici se poate discuta şi despre calitatea unora dintre traduceri sau a traducerilor publicate de unele edituri, semnate de persoane care nu stăpânesc nici limba sursă, nici limba română, şi nu au noţiuni elementare de cultură generală. Să fie dorinţa de profit atât de mare încât editurile recurg la oricine pentru a-şi îmbogăţi portofoliul de titluri şi implicit veniturile?
Se pot spune multe, nu numai despre situaţia traducătorilor, ci a scriitorilor în general. Cu o diferenţă: munca traducătorului este, în majoritatea cazurilor, o comandă (de aceea este eronat considerată o prestare de serviciu), de pe urma căreia, în general, editurile obţin şi profit. Sau mă înşel? Şi dacă ar fi „doar” o prestare de serviciu – oare aceasta nu trebuie plătită? De ce se consideră că rezultatul muncii de creaţie – fie că e operă literară, sau traducere, piesă muzicală, creaţie plastică, cinematografică – trebuie obţinut pe gratis?

Ce întrebare nepusă are deja un răspuns ce se vrea ascultat?
Întrebare: Care e rolul traducătorilor de literatură în ziua de azi, când există atâtea programe online de traducere?
Răspuns: Programele online nu au relevanţă când vorbim de traducerea operelor literare. Ele ar trebui să se mulţumească să traducă acte notariale, documente publice, nicidecum literatură. Dacă o fac, greşesc profund şi viciază însăşi natura textului literar.