Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Trebuia să transcriu... de Emil Brumaru


Domnului Andrei Pleşu



Dormeam din ce în ce mai puţin, mai subţire, cam trei ore din douăzeci şi patru.Degetele îmi erau mînjite de o cerneală crudă, acidă, pătrunsă, încet-încet, pînă la os, pînă la viscere, îndurerîndu-mi dorinţa de a le împreuna în rugăciuni laice, scurte, disperate…Adunam cuvintele, cu suspin şi mirare că mai există, că mai exist…că reuşesc, iată!, să mai trăiesc o zi, o săptămînă, Doamne!, incredibil, încă o lună, ohoho…încă un an!!! Viaţa mea fusese vîndută unei patimi trufaşe, chinuitoare: să scriu, să încheg rapoarte sumare, dar exacte, despre Îngeri! Cît de perfid mă bălăceam în gîndul că tocmai diavolul plătea cu bani grei timpul ăsta schingiuit de nesomn, hrănit cu pîine neagră şi cafea amară, fără zahăr, timp îmbîcsit cu fel de fel de medicamente exotice… Însemnam sîrguincios amănuntele secundei, furişat oriunde simţeam că se întîmplă miracole, vor ţîşni flaute, se vor dărîma lemnării putrede cu geamuri apăsate pe dinăuntru de sînii femeilor curioase să afle ce şi cum mai e pe dinafară. Mă întorceam istovit la călimara cu pereţii groşi, de sticlă rece, umpleam rezervorul de cauciuc al stiloului chinezesc, mîngîindu-i cu gingăşie pompa umflată setos. De mult nu mă mai spălam. Peste cerneala uscată se încleia deja alta proaspătă. Căpătasem un fel de mănuşi sinilii. Şi continuam, continuam, şoptindu-mi nedumeririle, înnobilîndu-mi tristeţea în litere caligrafiate pe foi veline. Îngerii nu erau pretenţioşi, nu doreau marea cu sarea, nici lacul cu caimacul, nu… ci izvorul rotund,neclintit,cu prundul răspîndit lin, artistic, cu niscaiva nuferi orbitori plutindu-i pe suprafaţa netedă, lucioasă…Slujbaş conştiincios, scrib vrednic, încovoiat veşnic peste registrele largi, cu mii de rubrici orizontale, verticale, ba şi de-a curmezişul filei largi, spre zăpăcire şi umilinţă adîncă, lucram nepotolit de nimic, robotem epuizat, scăldat în sudori fierbinţi - valuri leşioase ce-mi opăreau pielea, mi-o jupuiau; carnea sîngerîndă se freca, sub hainele mincinoase, se măcina… urma să-mi ascund scheletul de neliniştea celorlalţi, să vieţuiesc pudic, aparent vioi, în mijlocul urbei împodobite cu sărbători…Urechile îmi erau înfundate, căptuşite cu cîlţi de ceară mov, ochii extenuaţi lăcrimau vernil, nările se lărgiseră păros, gura rătăcea, buimacă, ştirbă, pe-o faţă bolborosită,cu buzele mototol… Ridurile îşi dezarmonizau rafinamentul vechimii austere sau, hm!, destrăbălate… se întretăiau aiurea, nemaisemnificînd decît debandadă şi delir.Şi-atunci? Căzneam întruna, nu mă interesa finalul, eventuala prăbuşire, ziua de adio, ora fatală, clipa cu hai la groapa cu furnici, elegia cu pa şi pusi, băi…Mă angajasem, mă prinseseră în evidenţă, cu nume, prenume, locul naşterii, renaşterii, data părăsirii lichidului amniotic, călduţ, paradisiac… cu tata, mama, căsătorit, necăstorit, copii, păpădii, fluturi, melci… De fapt, presupunerile, zvonurile, lăbărţările se înmulţiseră enorm. Ditamai raftul cu volume cartonate ţeapăn deţinea orice: zidul de bolovani de rîu, bătut de lumină, împrejmuindu-mi copilăria pierdută pe malul Nistrului, alipită imensului necunoscut… cantonul de la Merişani, cafeneaua (unde se juca biliard!) din Curtea de Argeş, pavilioanele C.F.R. din Ciceu, halta din Belceşti, casa dărăpănată din Iaşi, de pe Socola, altă casă, în centru, cu o curte interioară, castan, vînzători de butelii, prostituate pentru soldaţi (una avea un picior de lemn şi era foarte căutată!) domni, doamne în capoate lucioase, fîlfîind desfăcute de emoţie, în taioare pocnind de şoldărărie profesorală şi de sîni în cămăţi de forţă… sutiene blindate, încopciate ermetic… gaşca teatrului, iubirile dezastruoase… adolescenţa, sala de anatomie cu cadavrele injectate cu formol, îmbolnăvirea netrebnică, sanatoriul Bîrnova, rezerva în care se murea, barbara bronhoscopie ( îmblînzită perfid de cocainizarea laringelui ), iarăşi facultatea, ruşinea imensă a poeziei, Dolhasca (raiul maturizării!) , din nou Iaşi,Tamara, Tamara, Tamara… fleoşc şi de la capăt, copiii!!! Deodată mi se opri respiraţia! Ingerii înfăşuraţi în nimburi şi pene, cei cărora le satisfăceam pofta de secrete picante, de bîrfe dulci, de trucuri terciuite fin… ei, vizibilii, brusc invizibilii, ei, ei îmi impuneau, mă împingeau să dschid cărţile autorilor uriaşi şi să copii… să copii… să copii…Străduinţa mea fusese zădarnică. Nimerit se cuvenea doar să transcriu…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara