întâmplări recente, legate de anumite
fapte de limbaj, mi-au reamintit vag
de ce afirma Wittgenstein în ale sale
Cugetări filozofice: şi cuvintele sunt fapte, iar
dacă elementul intenţiei este îndepărtat din limbă,
întreaga funcţie a acesteia se destramă. De peste
un sfert de veac, în Germania s-a instituit tradiţia
de a desemna la începutul unui nou an, cuvintele
şi necuvintele anului care a trecut. În atenţia
juriului s-a impus în 2017 formula Jamaica Aus,
indicând renunţarea, după îndelungate şi sterile
încercări de apropiere, la o coaliţie guvernamentală
având culorile drapelului exoticei insule din
Caraibe, între creştin-democraţi, creştin-sociali,
liberali şi ecologişti. Pe locul doi s-a plasat sintagma
Ehe für alle, căsătorie pentru toţi, iar pe locul trei,
importată de peste Ocean, formula #Metoo din
reţelele de socializare, desemnând campania de
dezvăluire a abuzurilor şi hărţuirii femeilor de
către bărbaţi aflaţi în poziţii de putere. Tot de
sorginte americană este sintagma fapte alternative,
una din primele „inovaţii“ lingvistice ale erei
Trump, care a devenit necuvântul anului 2017
chiar dacă în consensuala Republică Federală,
formula nu a stârnit polemici aprinse şi nici nu
a produs pagube notabile.
În schimb, o antologică mostră de poezie
concretă a declanşat în intervalul a doar câteva
luni o dispută de proporţii nebănuite în massmedia
germane. Spiritele polemice întrevăd în
evoluţia acesteia germinarea unui nou Kulturkampf,
iar cele mai conciliante, doar o trecătoare furtună
într-un pahar cu apă.
Iată însă poemul „împricinat“:
avenidas
avenidas y flores
flores
flores y mujeres
avenidas
avenidas y mujeres
avenidas y flores y mujeres
un admirator
Autorul textului, poetul boliviano-helvet
Eugen Gomringer, este şi semnatarul manifestului
fondator al poeziei concrete publicat în 1954.
Ca urmare, el trece drept părintele acestei
specii literare avangardiste, cu rădăcini în
dadaism şi suprerealism.
Poemul avenidas, scris în1951 la Barcelona,
anticipa vizibil canonul constelaţiei poetice.
În 2011 Eugen Gomringer este laureatul unui
concurs de poetică, organizat de Facultatea
de pedagogie socială, educaţie, cultură şi sănătate
Alice Solomon, din Berlin-Hellersdorf . În
semn de recunoştinţă, dăruie instituţiei poemul
scris în tinereţe, în varianta originală, în limba
s p a n i o l ă .
Conducerea
facultăţii se
decide să-l
transcrie tale
quale, dar cu
litere de o
şchioapă, pe
peretele sudic
al clădirii, în
semn de toleranţă,
de
deschidere faţă
de imigranţii
din cartierul
est berlinez,
care nu sunt în
majoritatea lor
spanioli, ci ruşi.
N i c i
prin minte nu
i-ar fi putut trece
nonagenarului
E u g e n
Gomringer, şi
încă mai puţin
cititorului, iniţiat
sau nu în tainele
poeziei concrete,
că peste doar
şapte ani, dar ca peste noapte, acelaşi poem va
deveni un corpus delicti într-o penibilă „cercetare“
cu iz demascator, umbrind bunul renume al conducerii
unei instituţii academice germane, ofensator pentru
autor ca şi pentru memoria fondatoarei, la vremea
ei, a unei noi orientări în sociologie, militantă pentru
drepturile femeii, Alice Salomon, emigrată în
1933 în America, după venirea la putere a naţionalsocialiş
tilor în Germania. De notat că facultatea
berlineză ce-i poartă numele este frecventată în
proporţie de 75% de femei, un detaliu nelipsit de
importanţă în turbulenţele generate de modul
tendenţios de lectură, prin grila corectitudinii
politice şi a ideologiei gender, a inofensivului poem.
În siajul global al campaniei #Metoo, cerereaunui
grup de persoane „studioase“ înaintată anul trecut
conducerii instituţiei de a şterge de pe zidul facultăţii
textul suspectat de un conţinut discriminatoriu la
adresa femeilor, a fost asezonată între timp cu
condimente provenite din cămara cu provizii ale
postfeminismului. Poemul lui Eugen Gomringer
trădează un sexism latent, este înscris în tradiţia
unei culturi clasic-patriarhale, în care bărbatului
îi este rezervat rolul de creator iar femeii doar cel
de frumoasă muză inspiratoare. Iconoclasta
revendicare de a da cu var peste litera textului,
susţinută cu cerbicie mai ales de studentele vexate,
dar şi de unele cadre universitare, şi-a aflat o porta
voce în AstA, organizaţia studenţilor. În cele din
urmă,Senatul Facultăţii a cedat presiunii interne,
în ciuda masivelor reacţii critice în mass-media
şi în cercurile intelectuale, care aveau să continue
şi după comunicarea compromiţătoarei decizii.
Încercările ulterioare ale conducerii instituţiei
de a atenua pagubele, prin diverse comunicate
de presă, nu au avut, cel puţin până la ora actuală,
efectul scontat. În schimb, pe fundalul dezbaterilor,
printr-un încurajator efect colateral, poemul
lui Eugen Gomringer a devenit unul din cele mai
citite texte şi, mai mult decât atât, a stimulat
creativitatea unor cititori care au pus în circulaţie
parodii caustice vizând, dincolo de camuflajele
de circumstanţă, noile mecanisme ale cenzurii
şi, nu în ultimă instanţă, conformismul şi laşitatea
conducerii facultăţii şi elitei politice.
Pentru cititorii de azi ai septentrionalei
Germanii , poemul lui Eugen Gomringer ar
putea fi o modernă invitation au voyage, chiar dacă,
nu numai sub aspectul complexităţii stilistice şi
semantice, el nu rezistă comparaţiei cu superbul
text baudelairian. Şi totuşi, lectura stîrneşte analogii.
De altfel, Gomringer însuşi, siderat la auzul învinuirilor
aduse textului în care, cu propriile cuvinte, un
flaneur admiră frumuseţea lumii, s-a întrebat
retoric: Şi ce poate fi, mă rog, sexist în toate acestea?
După care, făcând o trimitere la Goethe şi Baudelaire,
şi-a exprimat îndoiala că persoanele ofuscate ar
cunoaşte creaţiile celor doi mari poeţi dar şi
convingerea că, fără atitudinea admirativă faţă de
femeie, care fundamentează în mare parte creaţia
lirică universală, nici sonetele lui Shakespeare nu
ar fi existat.
îndrăznesc să îmi imaginez, după ce
am urmărit cu consternare, pas cu pas,
punerea cu spatele la zid a autorului
şi a poemului său avenidas, culminând cu decizia
ştergerii lui, că şi transcrierea vreunui fragment
din lirica mai sus amintiţilor autori „masculini“
pe faţada pomenitei istituţii academice berlineze,
sau a oricărei alte facultăţi bântuite de furia
denunţătoare a prozeliţilor corectitudinii politice,
cuplată cu o păguboasă ignorare a tradiţiilor
culturii occidentale, ar fi avut o soartă similară.
Ipoteză din nefericire, cât se poate de
plauzibilă mai ales după ce o dezbatere publică
organizată în toamna anului trecut având ca temă
poemul avenidas ca şi „analiza“ mai recentă pe
text recent a unei anume Debora Antmann,
membră în conducerea Facultăţii berlineze,
indicau fără echivoc instalarea unei stări de spirit
ostilă libertăţii de creaţie.
Destinul abracadabrant al lapidarei şi nevinovatei
poezii, l-a făcut pe Eugen Gomringer să se simtă nu
doar victimă a noilor ideologii, ajunse de peste Ocean
şi în mediile universitare germane, ci mai grav, să se
vadă expus unei implacabile cenzuri exercitată de un
grup de persoane ignorante şi fanatice. Măcar pentru
a dezvălui mecanismele ce o pun în mişcare, ca şi
idiosincraziile ce o alimentează, merită aruncată o
privire asupra scandaloasei disecţii a corpului
delict, cum poate fi cotată aşa-zisa analiză a poemului,
reprodusă în cuprinsul unui amplu articol despre
cazul Gomringer, apărut la finele lunii ianuarie 2018,
în revista Der Spiegel. Mai sus pomenita Debora
Antmann depistează două momente care o irită.
Enumerarea: flori, alei, femei, susceptibilă de a
transforma femeia, care ar trebui întotdeauna să fie
subiect, în obiect. Al doilea motiv de iritare este
observatorul,alias admiratorul. Care nu este o persoană
neutră, ci una de sex masculin!!! Întrebată ce implicaţii
are acest detaliu, preopinenta, care într-un articol
publicat în toamna trecută în Die Welt susţinuse că
pur şi simplu femeile şi bărbaţii nu se potrivesc , îşi
continuă analiza: femeia trece prin faţa bărbatului,
este măsurată din priviri, este scanată ca potenţială
parteneră. Sugestia subversivă a interlocutorului, cum
că din această perspectivă autorul ar putea deveni din
admirator-hărţuitor, este confirmată fără tăgadă
de „exegetă“, cu precizarea că în contextul dat, adică
al străzii, multe femei ar resimţi identic situaţia.
Dar dacă admiratorul ar fi fost o admiratoare?
Oh! Da, răsuflă uşurată „experta“: atunci lucrurile
ar sta cu totul altfel, deşi din cauza florilor şi a
aleilor, obiectivarea femeii ar fi fost problematică,
dar finalul ar fi avut un cu totul alt efect fiindcă
nu ar mai fi existat relaţiile de putere! Numai
că din păcate, textul nu mai poate fi modificat.
Şi chiar dacă nimeni nu îl acuză pe Gomringer
că ar fi comis un poem sexist, precizează universitara
germană, o lectură sexistă a textului este aproape
inevitabilă. Aşadar, honni soit qui mal y pense,
este liber să deducă cititorul articolului, pe
cont propriu.
Într-o luare de poziţie anterioară, aceeaşi
Debora Antmann afirma că textul are totuşi un
conţinut potenţial sexist. Or, diferenţa fundamentală
între o lectură sexistă a textului şi conţinutul
sexist al acestuia este şi cea care a dat amploare
unei dispute aparent scolastice.
Teoretic, obiecţiile aduse textului înscris
pe peretele Facultăţii de pedagogie socială din
Berlin nu promiteau să fie altceva decât o
hilară notă de subsol în analele instituţiei. Caracterul
lor ideologic, doctrinar, forţa lor intimidantă, au
acţionat asupra numărului de voturi în Senat
determinând conducerea facultăţii, ca la capătul unui proces doar formal democratic, în realitate
al unui proces de intenţie, să cedeze în faţa
hipersensibilităţii persoanelor ofuscate şi presiunilor
doctrinare, şi să admită ştergerea poemului.
Concesia făcută iacobinismului moral,
ignoranţei, îngustimii de spirit, constituie de fapt
nucleul scandalului. Chiar dacă şi presa a contribuit
la amplificarea acestuia, este indiscutabil că el nu
s-ar fi iscat fără modificarea unei stări de spirit,
a mentalităţii în anumite medii, în special academice
şi universitare, dar nu numai, în intervalul a doar
câţiva ani.
Din această perspectivă, întreaga tevatură
în jurul poemului avenidas, care străinilor le poate
părea la prima vedere o querelle allemande sterilă
şi încâlcită, este de fapt simptomatică şi pentru
viteza cu care vechile valori pot fi date peste cap
sau, pur şi simplu, pot fi anulate de noi doctrine
şi ideologii.
În 2011, într-un comunicat de presă, aceeaşi
onorabilă instituţie îşi exprima bucuria de a se putea
afla în păstrarea amintirii neşterse dăruite de poetul
Eugen Gomringer şi convingerea că strălucirea
acestei opere se va răsfrânge dincolo de lăcaşul
Facultăţii şi de cartierul belinez Hellesdorf. Şapte
ani mai târziu, după comunicarea deciziei de a
înlătura neştearsa amintire de pe zidul stabilimentului,
hotărâre care ar putea-o face pe Alice Salomon,
fondatoarea modelului de diagnoză socială, să se
răsucească în mormânt, sunt aruncaţi în arena
controverselor termeni precum cenzură, epurare,
controlarea atitudinii, ciuntirea libertăţii de creaţie.
Până şi ministrul german al culturii, încă în funcţie,
Monika Grütters, a calificat decizia Senatului drept
un înspăimântător act de barbarie culturală.
Asociaţia studenţilor a rămas neînduplecată.
Oricum,deja înaintea luării controversatei decizii,
AStA lansase un aşa-zis concurs de idei menit să
ducă la aflarea unui alt text ce merită să împodobească
acelaşi perete după ştergerea poemului avenidas.
Condiţiile impuse au fost cum nu se poate mai
draconice: produsul nu are voie sub nici o formă
să aibă un conţinut discriminatoriu, nu vor fi admise
nici un fel de disocieri, diferenţieri, distincţii sau
aluzii sexiste, rasiste, referitoare la aspectul, vârsta,
statutul social, sau la alte particularităţi ale subiectului
uman, în fine, textul ales trebuie să fie conform cu
valorile constituţiei.
Rezultatul logic al caracterului „ubuesc“
al canonului impus unei opere literare ar putea
fi următorul: faţada sudică a clădirii Facultăţii
Alice Salomon ar trebui să rămână albă, imaculată.
Realitatea contrazice însă ipoteza, după ce poeta
Barbara Köhler câştigătoarea concursului de
poetică organizat de Facultate în 2017, îşi va vedea
propriul text, urmând a fi depus oarecum
palimpsestic, pe acelaşi zid, după ştergerea
poemului avenidas. Despre respectabila autoare
se ştie că este o persoană suverană, cu principii
clare şi solide, de orientare post feministă.
Intervenind în disputa creată în jurul poemului
predecesorului ei, Barbara Köhler a manifestat
înţelegere pentru decizia luată democratic, de
conducerea facultăţii, menţionând că în fond,
poemul lui Gomringer a fost un cadou făcut
instituţiei care, desigur, este liberă să facă cu el
ce crede de cuviinţă... În optica poetei, toate cele
întâmplate nu semnifică nici destrămarea valorilor
apusului, nici nu constituie un atentat la libertatea
de creaţie, necum un act de cenzură sau barbarie.
Eugen Gomringer comunicase iniţial că
îşi rezervă dreptul de a acţiona în justiţie împotriva
Facultăţii Alice Salomon. Dacă o va face, după
ce conducerea instituţiei a promis că avenidas
nu va dispărea cu totul, rămâne de văzut. Pe acelaşi
zid, ar urma să fie amplasată o mică placă memorială,
pe care va fi reprodus, tradus în mai multe limbi,
poemul lui Gomringer cu o trimitere şi la dezbaterea
în jurul acestuia. Poetului i-a mai fost adresată
invitaţia de a contribui la realizarea acestui „proiect“.
Ceea ce echivalează în mod paradoxal cu
monumentalizarea unei victime a corectitudinii
politice şi ideologiei gender, cum Eugen Gomringer
însuşi mărturisise că s-a simţit, după ce a aflat
motivele pentru care constelaţia sa poetică a intrat
în dizgraţia aceleiaşi instituţii care îl premiase
cu nişte ani în urmă.
Există temerea, formulată şi în articolul
publicat în Der Spiegel, ca într-un viitor nu
prea îndepărtat, la întrebarea dar cine a fost
Gomringer, primul răspuns să fie: tipul cu poezia
sexistă.
Cazul promotorului poeziei concrete
demonstrează cât de riscantă devine soarta oricărui
autor, când textele sale au neşansa de a fi citite
tendenţios, cu lupa, de către spirite mioape,
suspicioase, dornice să descopere înainte de orice,
minimele abateri de la normele unei ideologii sau
doctrine, slujind pasămite idealului toleranţei,
egalităţii, anti-discriminării.
***
ce trebuie să se mai întâmple ca să
vi se deschidă ochii? Întrebarea pe
care şi-o pune filozoful austriac Robert
Pfaller în paginile recentei sale cărţi intitulată
Erwachsenensprache. Über ihr Verschwinden
aus Politik und Kultur (Limbajul adulţilor. Despre
dispariţia acestuia în politică şi cultură), apărută
la Editura S. Fischer, conferă o stringenţă suplimentară
curajoasei încercări de a analiza impactul corectitudinii
politice asupra faptelor de limbaj, dar şi de a deduce
cui slujeşte infantilizarea utilizatorilor, interdicţia
sau refuzul de a spune lucrurilor pe nume, de a
recurge la aşa numitul adult language.
Potrivit propriei mărturisiri, ideea de a
investiga complexa problematică i-a fost
indusă autorului de o situaţie banală, cea de
spectator al filmului Amour, realizat în 2012 de
regizorul Michael Hanecke, răsplătit cu numeroase
premii internaţionale, antologic prin calităţile
sale estetice şi prin curajul de a aborda frontal o
sfâşietoare dilemă morală: dreptul sau nu de a
pune capăt din iubire suferinţelor unei fiinţe
foarte dragi, lovite de o boală incurabilă. Ceea
ce l-a iritat pe Robert Pfaller a fost avertizarea
adresată la începutul filmului, spectatorilor:
pelicula conţine „adult language“, altfel spus
imagini, situaţii, un discurs care le-ar putea răni
sensibilitatea.Or, ce fel de lume este cea în care
persoanele adulte trebuie avertizate faţă de propriul
lor limbaj? Cartea lui Robert Pfaller, care s-a bucurat
pe dată de un larg ecou mediatic, ca şi interviurile
acordate de autor presei răspund acestei întrebări.
Profesor de ştiinţele şi teoria culturii la
Facultatea de Arte din Linz, Robert Pfaller este
cunoscut şi dincolo de mediile strict academice,
datorită îndrăznelii de a „ataca“ nu numai teoretic
ci şi empiric, subiectele mai delicate, de a aborda
actualitatea de pe poziţii critice, preponderent
de stânga, susţinute însă de un impresionant
aparat bibliografic. Pe scurt, trăim într-o epocă
postmodernă, dominată de neoliberalism, de
contrastele uriaşe de şanse, privilegii, venituri,
educaţie, între cei 1% ce deţin peste jumătate din
avuţiile lumii şi ceilalţi locuitori ai globului, în
proporţie de 99%. Pe măsură ce acest sistem
concurenţial devine tot mai dur, mai necruţător,
limbajul folosit şi promovat de reprezentanţii săi
se edulcorează,devine tot mai eufemistic.
Cultul exacerbat al diversităţii, al identităţilor
multiple şi particularismelor de toate felurile,
exhibate cu orice ocazie, discursurile minoritare
ale elitelor care neglijează nevoile sociale ale
majorităţii, ar fi în optica autorului cărţii, vinovate
şi de instalarea lui Trump la Casa Albă şi de succesul
partidelor populiste în Europa. Aceasta este
nota de plată pentru o pseudo-politică de stânga
flancată simbolic de recuzita corectitudinii politice.
Filozoful austriac nu cruţă nici clasa de mijloc
pseudoprogresistă, care în aceeaşi măsură în care
se angajează în favoarea drepturilor minorităţilor,
printr-o practică discursivă întru totul conformă
aceleiaşi corectitudini politice, militează pentru
încheierea de acorduri comerciale ale liberului
schimb şi livrează armament în regiunile de criză
ale lumii.
Pledoaria lui Pfaller în favoarea limbajului
adult, a asumării responsabile şi suverane , în
atmosfera dată, a „riscului“ de a spune lucrurilor
pe nume este dublată de ideea că sistemul vinovat
de brutalizarea relaţiilor sociale în occident
este şi cel care prin practicile sale discursive
infantilizează adulţii, tutelându-i. Decât că pe de
altă parte, brutalizarea limbajului se produce
totuşi eruptiv, cel mai frecvent în reţelele de
socializare, sub masca anonimităţii .
***
Sub o denumire cvasi dadaistă, de-a dreptul
impronunţabilă, amintind întrucâtva de numele
vulcanului islandez Eyjafjallajökull, a cărui erupţie
în 2010 a blocat complet traficul aerian deasupra
întregii Europe, la finele lui octombrie trecut a
intrat în vigoare în Germania o nouă lege destinată
să şteargă, să blocheze în cyberspace, mesajele
ultragiante, jignitoare, ce instigă la ură, rasism,
antisemitism, injuriile, precum şi aşa numitele
fake news. Netzwerkdurchsetzungsgesetz, pe
scurt NetzDG, sau mai pe înţelesul tuturor,
Facebook Gesetz, Legea Facebook, înaintată de
ministrul german al Justiţiei, Heiko Maas .În
pofida unor obiecţii întemeiate, formulate nu
numai de reprezentanţii opoziţiei , ci şi de experţi
dintre care unii au considerat legea ca fiind
anticonstituţională, de activişti pentru drepturile
omului, de firme şi concerne IT, din Silicon Valley,
de Asociaţia Jurnaliştilor Germani, spre a nu
pomeni decât cele mai autorizate voci, legea a fost
votată de Bundestag în 30 iunie 2017, eclipsată
oarecum de momentul votării euforice, în aceeaşi
zi, a spectaculoasei legi a căsătoriei pentru toţi.
Destinată să amelioreze respectarea
prevederilor legale în reţelele sociale , să exercite
presiuni asupra platformelor de socializare pentru
ca acestea să-şi îndeplinească şi respecte îndatoririle
legale, potrivit spuselor genitorului ei, noua lege,
pregătită în pripă, este pe deasupra vulnerabilă
din simplul motiv că tentaţia unor firme de a
şterge, de teama penalizărilor, unele conţinuturi
suspecte dar inofensive, este mai mare decât
obligaţia de a respecta libertatea de expresie şi
opinie. Noua prevedere legală , despre care se
afirmă pe mai departe că necesită ameliorări, le
trezeşte est-germanilor amintiri neplăcute. Printrun
ireverenţios joc de cuvinte,cu trimitere directă
la STASI, legea a fost poreclită de aceştia Maasi.
Există însă şi temerea ceva mai subtilă, ca o aplicare
excesivă şi nediferenţiată a noii legi, să ducă la
instituirea unui limbaj amintind de orwellianul
newspeak.
În sfârşit, ironia întâmplării a mai făcut
ca la începutul acestui an, ministrul însuşi să fi
căzut sub incidenţa propriei legi. Într-un tweet,
el l-a făcut idiot pe colegul său de partid, socialdemocratul
Thilo Sarrazin, autorul controversatei
cărţi Deutschland schafft sich ab (Germania
se autodesfiinţează) apărută în 2010. Reacţia
platformelor de socializare a fost cât se
poate de promptă: mesajul ministrului
Heiko Maas a fost şters. Intrarea în vigoare a
legii s-a manifestat încă o dată spectaculos, prin
blocarea contului revistei satirice Titanic, care
postase o parodie la adresa unei lidere a partidului
AfD, de dreapta, cel mai mare partid de opoziţie
în Bundestag. Incidentul a dezvăluit şi viciul
fundamental al legii: ea transferă unele atribuţii
ale justiţiei, a treia putere în stat, asupra unor
firme particulare, în stabilirea limitelor libertăţii
de opinie. Şi, în forma ei actuală, cam aduce a...
cenzură.
Rodica Binder
P.S.: După ce mai multe instituţii publice
şi firme s-au decis să reproducă poemul avenidas
pe zidul sau pe frontispiciul sediului lor, cum a
procedat concernul de presă Axel Springer, cel
mai recent şi prestigios exemplu de solidarizare
cu poetul Eugen Gomringer şi, implicit, de pledoarie
în favoarea libertăţii de creaţie, îl dă „Akademie
der Künste“ din Berlin – Academia de Arte.
Conducerea a decis să reproducă pe faţada propriei
clădiri textul german al „constelaţiei poetice“
schweigen/ silencio, a promotorului bolivianohelvet
al poeziei concrete.
Iniţiativa, nelipsită de multiple semnificaţii,
constituie şi o notă publică de protest adresată
de Academia de Arte din Berlin Facultăţii Alice
Salomon care a hotărât
să şteargă poemul
avenidas de pe faţada
sudică a clădirii, sub
motiv că textul acestuia
ar deţine un potenţial
sexist.
Cât despre
„constelaţia poetică“
silencio/ schweigen,
ea trimite inevitabil
privitorul cu gândul şi
la clasica reflecţie
wittgensteiniană: despre
ceea ce nu se poate
vorbi, trebuie să se tacă.
