Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Tranziţia la Iaşi de Tudorel Urian

O surpriză plăcută între debuturile în proză, din care editura Polirom şi-a făcut un foarte ambiţios program, este romanul Gabrielei Gavril, Fiecare cu Budapesta lui. În locul prozelor cu substrat autobiografic, în care este descris miraculosul traseu existenţial al unor tineri de azi, de la cravatele roşii de pionier la primele joint-uri şi/sau perversiuni sexuale, care au făcut şcoală odată cu spectaculoasa lansare a colecţiei în vara anului 2005, autoarea propune o viguroasă satiră a mediului intelectual ieşean, cu preponderenţă a celui universitar şi literar.
Romanul este un soi de jurnal sui-generis, alcătuit din instantanee, notaţii disparate despre întâmplări de tot felul, vise, amintiri din viaţa unui personaj, prozatorul şi profesorul Ştefan Negru. Toate alcătuiesc un foarte credibil şi complet tablou, în notă hiperrealistă, al tranziţiei româneşti în anii din urmă: viaţa de familie dominată de senzaţia de sufocare pe care o produc frustrările şi lipsa de comunicare între soţi, lumea literară cu orgoliile ei, lipsa de substanţă a dezbaterilor intelectuale, răfuielile groteşti în public ale oamenilor din mediul artistic, manifestările teribiliste ale tinerilor creatori ce, uneori, ţin loc de operă, mediul universitar, dominat de ambiţii, frustrări şi bătălii pentru funcţii. În peregrinările sale, eroul Gabrielei Gavril întâlneşte întreaga faună a tranziţiei, de la politicienii puşi pe înavuţire la boemii loseri înecaţi în vodcă, scriitorii geniali şi criticii lipsiţi de vocaţie, nevestele suspicioase şi amantele bovarice. Nu lipsesc ştirile senzaţionale din ziare şi, mai ales varianta lor transfigurată la nivelul străzii, zvonurile şi bârfele de tot felul.
Situat pe graniţa foarte îngustă care separă comicul de tragic, romanul Gabrielei Gavril seamănă până la un punct cu filmele lui Lucian Pintilie, Emir Kusturica sau Cristian Nemescu. O privire exterioară pune în evidenţă o Românie de tot hazul, originală, dar şi recognoscibilă, în acelaşi timp, în grotescul ei cotidian. Privit din interior, acelaşi peisaj pare dezolant prin mizele minore care consumă energiile oamenilor, lipsa de substanţă a relaţiilor umane şi, nu în ultimul rând, dificultăţile de comunicare, chiar între (sau, mai cu seamă între) oamenii provenind din acelaşi mediu. În ultimă instanţă, Fiecare cu Budapesta lui este un roman al lipsei de comunicare şi al însingurării individului la nivelul unei societăţi care să-şi fi rătăcit toate reperele. Deşi bavardajul caracterizează mai toate personajele Gabrielei Gavril şi se trăncăneşte enorm de-a lungul întregului roman, comunicarea propriu-zisă tinde spre zero. Fiecare personaj pare a vorbi singur, fără nici o legătură cu replicile interlocutorului, deşi au haz şi uneori sunt pline de expresivitate, cuvintele se scurg printre degete şi în urma lor nu rămâne nimic. Discuţiile dintre oameni nu au mai multă consistenţă decât întâmplările din vis, de aici un anumit aer de lunatic al eroului care intră în situaţii dintre cele mai stranii fără ca acest lucru să i se pară ieşit din comun. Edificatoare este aici participarea lui Ştefan Negru la înmormântarea unui om cu care nu avea nici o legătură şi la care a nimerit pentru că a greşit cimitirul. Până la urmă, într-un şir de malentendu-uri, ajunge să fie luat drept un membru al familiei defunctului, să ţină un discurs la căpătâiul mortului şi chiar să care sicriul pe umeri. Transformat într-o vedetă a ceremoniei este instantaneu adoptat de familia îndoliată, care ajunge să evoce la modul absurd relaţia celui căzut din lună cu răposatul:" - Nu degeaba vorbea Costache-al meu, săracul, Dumnezeu să-l odihnească, că tare deştept a mai ieşit băiatul ăsta... Tare te mai iubea, să ştii, măi... măi..., pocneşte din degete. - Ştefan, o ajută să nu-şi mai frământe mintea îndurerată. - Da, Fănele, tare te mai iubea Costache-al meu". Fireşte, circul continuă, Ştefan ajunge să fie invitat şi la parastasul din casa necunoscutului, la care participă ca un adevărat membru al familiei.
În spirit postmodern, întreaga naraţiune este scrisă cu sufletul la gură. Gabriela Gavril are un tempo narativ foarte alert, planurile se schimbă cu repeziciune pe principiul feliilor de viaţă, visurile, amintirile şi întâmplările se succed fără încetare fără a dăuna însă coeziunii narative. Confesiunea lui Ştefan Negru are şi ea particularităţi stilistice clare (în primul rând verva verbală, abordarea ironică şi autoironică, ochiul atent care decupează situaţiile comice şi absurdul relaţiilor sociale). Ochii şi urechile sale sunt mereu la pândă, nici un element nu îi scapă, iar concluziile observaţiilor sunt cel mai adesea sarcastice, la limita cinismului. Aflat la o lansare de carte, reproduce ultima frază, de complezenţă, a criticului după care trage o concluzie la care ar putea subscrie mulţi dintre cei ce frecventează astfel de evenimente cultural-mondene: "-... putem spune, fără îndoială, că asistăm la un moment memorabil. Lansatorul de profesie îşi mângâie pântecul: "Să salutăm această apariţie! Să ne crească literatura!". S-au terminat intervenţiile. În unanimitate au ajuns la concluzia că acest roman marchează literatura de azi, care a mai fost marcată şi săptămâna trecută de un volum de poezii şi, potrivit programului de la avizier, va fi marcată şi săptămâna viitoare de un volum de povestiri, Câte ceva despre câlcâiul iubitei. Mă uit la ceas: mai precis ar fi fost "marchează literatura română joi, între 18,00 şi 19, 28".
Limba de lemn a criticilor, mai mult sau mai puţin improvizaţi, care susţin lansările de carte, are corespondent în gândirea de lemn a redactorilor de editură. Cheia succesului presupune, în ochii acestora, un scris trendy, dar şi un comportament social adecvat. Tot ce iese din tiparele acestui model este neinteresant. Chiar dacă funcţionarul editorial încearcă să îndulcească pilula, verdictul său este fără drept de apel: " Bătrâne, nu ştiu ce să-ţi spun exact despre manuscrisul tău. Ar fi materie, ai stil bun, nici vorbă, fraza curge, dar îi mai lipseşte ceva, aşa, mai nebunatic, mai picant, mai provocator, mai dement, mai răscolitor, mai biografic. Trebuie să vii să discutăm. Aşa cum arată acum e anacronic - e-mail de la redactor. "Acu' lumea vrea să-i spui direct, i-o pune sau nu? N-are timp de filozofii, discuţii... Şi ce fac personajele tale? Stau la taclale. Ce să fac eu cu asta? Ar trebui să rescrii. Şi mai ieşi şi tu din cochilie, mai dă interviuri, bagă-te... Dacă stai în turnul de fildeş, n-ai decât, trage zăvoarele. Poate-i bine şi acolo, dar să nu te plângi că nu te vede şi nu te aude nimeni. Ce vrei? Să-ţi bată la uşă, să te invite, să-ţi facă ploconeli? Ştii vorba ceea, dacă eşti aşa de bun, de ce câştigi aşa de puţin...".
Fiecare cu Budapesta lui, de Gabriela Gavril este unul dintre cele mai savuroase romane scrise până acum despre tranziţia românească. Dincolo de tabloul caricatural al vieţii universitare şi literare ieşene cartea aduce în atenţie limbajul şi problematica ştirilor din presa scrisă şi de la televiziune, "profesionalismul" jurnaliştilor, obsecviozitatea autorităţilor locale care văd în orice trimis occidental o variantă update a revizorului lui Gogol (savuros este episodul în care ambasadorul Franţei ar fi trebuit să zboare în nacela unui balon), lipsa de scrupule şi cinismul noilor politicieni. Iaşiul Gabrielei Gavril este o lume densă, populată cu fotomodele şi neveste disperate, beţivi incurabili şi profitori veroşi, infractori extrădaţi din Occident şi artişti, diplomaţi şi scriitori veleitari. Un univers în care se vorbeşte enorm, despre viaţă şi moarte, despre Kosovo şi bazele americane în România, despre francofonie şi despre relaţiile adulterine, despre literatură şi despre foştii responsabili comunişti, ajunşi îmbogăţiţi ai tranziţie. Este o lume pe care o cunoaştem, care poate fi a Iaşiului sau a oricărui oraş al României, o lume prin care, de şaptesprezece ani ne târâm speranţele, melancoliile şi depresiile. Totul se mişcă într-un ritm ameţitor, oamenii aleargă dintr-o parte în alta, nu mai apucă să îşi tragă sufletul. Nu mai este timp de reflexie, totul se rezolvă pe loc, improvizaţia este maximă, soluţiile aleatorii, iar absurdul s-a aşezat temeinic. Este o lume aliena(n)tă, în care râsul se transformă în tristeţe, iar veselia are gustul lacrimii.
Gabriela Gavril este o scriitoare matură, pentru care scrisul nu mai are de multă vreme secrete, iar debutul său în proză este cu adevărat unul care trebuie salutat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara