Din biografia unui satanist

În biografia oficială a lui Anton Szandor LaVey, The Secret Life of a Satanist (1991), se face precizarea că orientarea înspre ocultism a celui care a fondat în America Biserica lui Satan se datorează unei bunici originare din Transilvania. Această grandma dinspre partea mamei, numită Lupescu- Primakov, ar fi avut o enormă influenţă asupra nepotului de şapte ani, hrănind imaginaţia micului Tony cu poveşti despre vrăji, deochi, vârcolaci şi alte cele.
Adevărată sau nu, „moştenirea românească a satanismului” pune încă o dată în discuţie şablonul mental al unei Transilvanii gotice şi întrebarea în ce măsură semnul de egalitate dintre Transilvania şi un locus diaboli este edificiul cutumiar al unui fantastic etnografic, şi cât arhitectura unor motive prefabricate şi literaturizate de subconştientul colectiv. Ca proiecţie a goticului european, Transilvania este în literatura de gen ecoul întârziat al unui iraţional colectiv fără naţionalitate, un simbol al spaimei şi al uimirii astfel explicat de Jules Verne în capitolul liminar din Castelul din Carpaţi (1892): „cadrul Carpaţilor se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitoreşti (évocations psychagogique)”.
Dar cine a făcut ca acest cadru să se „preteze atât de firesc”? Cui datorăm mândria cu care satanismul îşi clamează azi o descendenţă transilvană? Să începem cu doi călători aparent prea puţin atenţi la unicitatea şi univocul Transilvaniei. E vorba de Auguste de Gérando, care a dat monografia Transilvania şi locuitorii săi (1845), şi Élisée Reclus, cu a sa Călătorie în regiunile miniere din Transilvania occidentală (1873)1, autorii pe care Jules Verne îi citează ca martori ai freneziei sale fantastice, recomandându-i drept „cunoscători ai provinciilor de la extremitatea Europei”. De la ei preia romancierul toponime precum „Retyezat”, „col du Vulkan”, „Petroseny”, „Livadzel”, „la vallée du Maros” &c, dar mai ales ideea că dintre comunităţile etnice din Transilvania, „românii (les Valaques) au toate superstiţiile popoarelor semicivilizate”2 şi ei sunt cel mai adesea acuzaţi de vrăjitorii3. Transilvania devine la Jules Verne un seducător mysterium tremendum et fascinans, o regiune a Europei „încă foarte legată de superstiţiile străvechi”. Este impresia pe care o dau oricărui spirit lucid relatările celor doi călători, care descoperă o Transilvanie fantastică, cu oamenivârcolac şi fete moarte care bântuie „un sat de lângă Kolosvar”4 şi pe care familia a dezgropat-o pentru a-i înfige un ţăruş în inimă, îngropând-o apoi la loc, cu faţa în jos. Ritual semnalat identic şi de monografia lui Gérando. Dar aceste câteva relatări nu reuşesc, ele singure, să facă trecerea de la natural la supranatural, fantasticul rămânând în lucrările celor doi mai degrabă o curiozitate, iar Transilvania mai mult un decor idilic pentru astfel de curiozităţi: „Peisajul şi locuitorii, totul părea idilic; până şi cimitirele aveau un aer de sărbătoare; ştergare vesele fluturau în vârful stâlpilor, înfipţi în număr mare în jurul bisericilor”5.
Atunci de unde izvorăsc fantasmele goticului transilvănean, cele care dau buzna în memoria „şefului ideologic al vampirismului modern” şi creează fundalul fantastic din mai sus citatul roman vernian? Roman care se deschide cu un „rustic păstor”, descendent din vechii daci, „privit ca un vrăjitor; un invocator de arătări fantastice. Dacă îl ascultai, vampirii şi strigoii i se supuneau; dacă îi dădeai crezare, îl puteai întâlni când luna e în descreştere, în nopţile întunecoase, ca în superstiţiile altor ţări legate de ziua anilor bisecţi, călare pe roţile morilor, vorbind cu lupii, sau visând la stele”.

Locus diaboli sau „Gregyina-Drakuluj”

Cu aproape cincizeci de ani înaintea publicării Castelului din Carpaţi apărea la Pesta una din cele mai traduse cărţi ale celui mai mare romancier maghiar, Jókai Mór, Epoca de aur a Transilvaniei (Az Érdély arány kóra, 1852). Prima traducere engleză a romanului, devenit „Midst the Wild Carpathians”6, apare cu trei ani înainte ca Bram Stoker să tipărească Dracula (1897). Aşadar, Jókai ar avea întâietate în literaturizarea acestui amestec de teroare difuză şi mister frenetic prin care goticul european va defini Transilvania. Aparenţa de roman istoric (anul 1666 este aici doar o inteligentă trimitere la bestiarul apocaliptic) îi permite autorului să amplifice superstiţiile şi spaimele locuitorilor, făcând din Transilvania o lume pierdută în supranatural. Şi pentru că apelul la farmece şi vrăji are întotdeauna nevoie de o realitate compensatorie, autorul face din viaţa românilor transilvăneni o convenabilă alegorie a obscurantismului, invitând cititorul să constate totala dihotomie dintre această lume şi cea care aspiră la evoluţie spirituală, la progres şi raţiune, lumea nobililor maghiari. Politician liberal moderat, Jókai a înţeles că între omul mistic şi progresul social există o falie care se cere trecută instituţional, căci omul pauper va rămâne mereu ostil şi refractar la tot ceea ce reprezintă progres social. Pe de altă parte, romancierul înţelege că, paradoxal, sărăcia endemică a românilor transilvăneni nu poate ascunde un trecut glorios. De exemplu, la intrarea într-un sat românesc, naratorul consemnează existenţa unui mare arc de triumf din piatră, ce are deasupra deschiderii principale trunchiul unei Minerve antice. În faţa acesteia stă un basorelief de marmură reprezentând o bătălie, iar dedesubt o inscripţie cu litere mari, în limba latină: „Acest oraş (sic!) a fost construit de invincibilul Traian în memoria triumfului său. În spatele ei erau bordeie mizerabile”. „Uşile acestora erau atât de joase, încât ca să intrii trebuia să te apleci. Fiecare casă consta dintr-o singură cameră, în ea trăind la un loc familia, găinile şi caprele”7.
În acest sat vine într-o seară nefastă de marţi poetul-student Clement, ajuns locotenent de district. El este simbolul civilizaţiei şi al progresului, iar satul transilvan, o lume ieşită din timp. Pentru a ajunge aici, locotenentul străbate, asemeni eroului lui Bram Stoker, pădurea vrăjită de pe „munţii Bătrâna” (localizabili în Apuseni). În „micul sat românesc Marisel, aflat departe în munţi”8, intrăm odată cu tânărul locotenent pe un tărâm magic, bântuit de strigoi şi guvernat de vrăji şi superstiţii. Semn că sătenii „trăiau în antichitate”, la propriu, este biserica de piatră a satului, construită dintr-un templu antic, „ridicat în memoria vreunui erou roman”9. În paranteză fie spus, biserica descrisă de Jókai seamănă izbitor cu biserica de piatră de la Densuş descrisă10 la 1845 de mai sus citatul de Gérando ca biserica din „Demsus”, bănuită de autor a fi fost iniţial un mausoleu ridicat de Traian în cinstea lui Longinus. Aici, în templul transformat în biserică, simbol al continuităţii ereziilor păgâne, sătenii sunt întrebaţi de locotenent dacă „sunt printre voi vrăjitori, vampiri, persoane care deoache copiii altora, care merg prin aer, înroşesc laptele, fac să iasă şerpi din ouă sau care au iarba fiarelor?”. Răspunsul este un tumult de glasuri, „fiecare încercând din răsputeri să îşi facă auzite experienţele”11. De exemplu, povestea starostelui evocă o bătrână vrăjitoare a satului, pe nume Dainitza (nume prezent şi la de Gérando ca Dainitia, semnalând poate un iniţial Daniţa sau Doiniţa), vrăjitoarea cu ochii roşii având puterea şi după moarte de a aduce peste sat furtuni devastatoare şi seceta cea mai cumplită. În fine, în satul plin de mister trăia şi un tânăr ciudat, poreclit „Sanga-moarta” (însemnând în rom., spune traducătorul englez, ‘sânge-mort’), care avea o idilă cu o fată moartă, cu frumoasa Floriza. Ca o încununare a magiei acestui loc, în proximitatea satului, „dincolo de păduri”, exista un loc numit „Gregyina-Drakuluj”. În mentalul sătenilor din Marisel, această Grădină a Dracului era izvorul răului în lume, locul adăpostind un animal fioros şi multe alte lucruri necurate. Fapt cu adevărat remarcabil, locul se cere înţeles ca o metaforă, romancierul definind ca pars pro toto prin Grădina- Dracului întreaga Transilvanie. Figura de stil se va transforma sub pana lui Bram Stoker în „grădina-zoologică” din care scapă lupul cenuşiu ce terorizează oraşul, lup care introduce avatarurile lui Dracula, contele sosit tocmai din „din ţara lupilor”.

„Pester Lloyd” şi dacofilia misterului

Jókai Mór şi-a declarat în mod deschis şi foarte personal admiraţia lui pentru Jules Verne, pastişându-l în Spre Polul Nord! Sau ce s-a mai întâmplat cu Tegetthoff? (Egész az Északi Polusig! Vagy: mi lett tovább a Tegetthoffal?, 1875), roman devenit în varianta germană: 20.000 de ani sub gheaţă (20,000 Jahre unter dem Eise, Berlin, 1891), tocmai pentru a se face mai vizibilă afinitatea autorului maghiar pentru universul vernian. Romanul, subintitulat când „Poveste romantică”, când „Un roman sciencefiction clasic”, a apărut pentru întâia dată în foileton, în ianuarie – iunie 1875, în „Pester Lloyd”, ziarul de limbă germană din Pesta. Este acelaşi ziar care a publicat şi primele traduceri ale romanelor verniene în limba germană. Aici, în partea de cultură, atât Jules Verne, cât şi Jókai Mór au publicat numeroase din romanele lor. Jules Verne a răsplătit atenţia literelor din ceea ce s-a numit monarhia dunăreană (Austro-Ungaria) cu „un ciclu de romane dunărene, probabil cele mai curioase” ale sale, cum le vede Jean-Paul Dekiss în Jules Verne l’enchanteur (2002)12. Aceste romane sunt, în ordinea apariţiei: Mathias Sandorf (1885), Castelul din Carpaţi (1892), Secretul lui Wilhelm Storitz (1910) şi Frumoasa Dunăre galbenă (scris în 1901, dar apărut abia în 1988), ultimul cunoscut mai bine printr-o prelucrare a fiului său, Michel Verne: Le Pilote du Danube (1908). Sunt romane în care apar nu doar personaje cu nume româneşti, precum Cincu, Zinca, Miclesco, Dragoch, Koltz &c, dar şi un interes deosebit pentru „le pays des Daces”, Dacia pe care J. Verne o identifică explicit cu Transilvania: „Aceasta este străvechea ţară a dacilor, cucerită de Traian în primul secol al erei creştine. Independenţa de care se bucura sub Ioan Zapolya şi urmaşii acestuia până în 1699, avea să ia sfârşit în timpul lui Leopold întâiul, ţara devenind o anexă a Austriei”. La rândul lui, şi Jókai Mór vorbeşte cu admiraţie despre trecutul românilor transilvăneni: „Avem încă tradiţiile noastre, şi dacă nu am avea nimic altceva tot am putea arăta pădurile care stau pe locul vechii Sarmisegetuze sau oraşul construit de Decebal când a învins vestitele trupe ale Consulatului. Şi vai de acel oraş!, dacă mormintele peste care sunt acum construite case s-ar mai deschide o dată, cum ar mai transforma strazile în câmp de luptă! Ce a devenit însă naţiuniunea, moştenitoarea acestei glorii? – mândrii Daci, descendenţii prea-vestitelor legiuni? Eu nu reproşez niciunei naţiuni că ne-a adus la ceea ce suntem acum, dar nimeni să nu mă oprească să readuc poporul meu la ceea ce a fost odată” (Müvei, 47 , Budapest, 1928, p. 136).
Din această admiraţie pentru vechea Dacie s-a născut interesul particular pentru cutumele, superstiţiile şi magismul transilvănean. De aici au ieşit strigoii, vârcolacii şi vampirii care, literaturizaţi aiurea, în Ungaria, Franţa ori Anglia, au făcut ca genul gotic să se identifice mereu cu Transilvania.

Note:

1 É. Reclus, Voyage aux régions minières de la Transylvanie occidentale (1873), în „Le tour du monde. Nouveau journal de voyage”, no. 28, Paris- Londres, 1874, p. 1-48.
2 A. de Gérando, La Transilvanie et ses habitants, Paris, 1845, p. 316.
3 idem, p. 317.
4 cf. É. Reclus, op. cit., p. 27. 5 ibidem.
6 J. Maurus, Midst the Wild Carpathians, London, Chapman and Hall, 1894; în traducerea americană, The Golden Age in Transylvania, New-York, R. F. Fenno & Co, 1898.
7 în ed. New-York, 1898, p. 189.
8 idem, p. 184.
9 cf. idem, p. 190.
10 cf. A. de Gérando, op. cit., p. 370.
11 cf. J. Maurus, ed. cit., p. 191.
12 J.-P. Dekiss, Jules Verne l’enchanteur, Paris, du Félin, 2002, p. 329.