Capitolele volumului Cauda pavonis. La transcodificazione nella lirica e nei testi narrativi, Ed. Universitară, București, 2017, cu titlul inspirat de comparația lui Galilei între astrul selenar văzut prin telescop și coada de păun, constau din rafinate analize textuale făcute cu instrumentarul adecvat, raportat convingător la principiile esteticii literare.
La acestea din urmă trimit și comentariile la contribuția Danielei Marcheschi și la cea a lui Antonio Catalfamo, ambele din 2012. Asemenea unor pagini din alte secțiuni, acestea au fost publicate în volume colective sau în unica revistă de profil bilingvă on line, fondatăși condusă de șase ani, cu meritat succes, de Afrodita Cionchin, „Orizzonti culturali italo-romeni/Orizonturi culturale italo-române”.
Baza documentară, diversificată și solidă, atestată de substanța argumentativă, nu doar de citate sau mențiuni, îi permite lui Hanibal Stănciulescu să adere la puncte de vedere vehiculate de-a lungul deceniilor sau, după caz, să-și exprime rezervele. Demersul i-a fost facilitat, ca de fiecare dată, și de propria experiență de scriitor. Hanibal Stănciulescu, de două decenii cadru universitar la Secția de Italiană a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din capitală, unde s-a licențiat în italianăși franceză, a debutat alături de confrați optzeciști cu scrieri în proză, dar s-a afirmat și ca dramaturg, iar ca director al periodicului „Contrapunct”, ca publicist.
Timpul scurs de la anii în care specialiștii, dar și studenții filologi, „se băteau” în teorii și metode exegetice, la simpozioane și în scris, pîndind ultimele addenda la propriile scrieri de monștri sacri ai domeniului, i-a permis acum cercetătorului nostru să aleagă ce are valid fiecare din ele, fără a uita de aportul antecesorilor, de la Aristotel încoace. Da, Aristotel, care, distingînd genurile, intuia – se arată în Cauda pavonis – și posibilitatea metamorfozării lor. Aristotel, nu aristotelicienii închistați de la finele Renașterii, apărători ai purității speciilor literare.
Întinsul capitol introductiv, pledoarie în favoarea unei scări axiologice ferme, îl ia drept model pentru arbitrii literari pe Galilei, fizician, astronom, cum oricine știe, dar și creatorul limbii științifice italiene; o limbă coerentă, logică, departe de complicații tehniciste. Din perspectiva teoriei actuale a comunicării, dar și a naratologiei, sunt punctate caracteristicile textelor galileiene, oglindă fidelă a eticii lui profesionale. Metafora ochianului (grație căruia suprafața lunii i se dezvăluise omului de știință pisan, ce construise și el unul în 1609,ca o coadă de păun presărată cu ochi albaștri) sugerează un instrument capabil să devoaleze sedimentările originare pentru a stabili granița ce separă esteticul de literar, norma de deviere, originalitatea de pastișă sau epigonism, hipercodificarea de opusul ei și, în final, valoarea de nonvaloare cînd intervine schimbarea de canon. Este metafora ce i-a sugerat lui Emanuele Tesauro titlul masivului său tratat, Ocheanul aristotelic (Cannocchiale aristotelico, o sia idea dell’arguta et ingeniosa elocutione che serve a tutta l’arte oratoria, lapidaria et simbolica esaminata co’ principij del divino Aristotele), apărut în 1655, iar într-o ediție revăzută, cinci ani după aceea.
Conform exigenței asumate, și universitarul român a pus sub lentilă tabloul criticii literare, raportînd fiecare metodă la cele legate prin filiație, dar și la cele contrapuse. Pentru a fi persuasiv și a reliefa diferențe ce ar putea scăpa atenției, a recurs inspirat și la reducerea prin absurd. Nu înainte de a trece în revistă teorii și idei ale unor „autorități”: Benedetto Croce, Leo Spitzer, Sigmund Freud, Max Bense, Roman Jakobson, Harold Bloom, Italo Calvino, Umberto Eco ș.a. Expunerea este necesară astăzi, cînd chestiunile și-au pierdut din fervoarea generalizată de acum cîteva decenii și nu mai sînt nici măcar, ca la început de secol 21, obiect de amuzată mirare pentru înverșunarea cu care erau susținute, iar în facultățile filologice primează de aproape două decenii alte discipline. Or, volumul are și o declarată intenție didactică, cum didactic îi este parțial și impulsul.
În ciuda ariei extinse luate în discuție și a subiectelor alese, nu este uitată chestiunea de fond, transcodificarea, cu sensul dat de lingviști, semiologi și stilisticeni, de modificare semantică prin schimbarea sistemului. Ea este atacată frontal începând cu al doilea capitol, unde este denunțată „febra narativă” subiacentă liricii poetului prin definiție, Francesco Petrarca.
Eșantioanele (rime și proză din epoci diferite) analizate pe firul mutațiilor de cod ajung să fie o invitație greu de refuzat: de a citi ori de a reciti ceea ce merită realmente să fie cunoscut . Îi urmează invitația de a viziona ori, după caz, de a revedea filmele neorealistului De Sica și ale mult mai modernului Fellini, ce a dialogat însă inteligent și empatic cu conaționalul lui, dar și cu Chaplin. Motivul? Filmele celor doi mari regizori italieni, flancați de scenariști cu harul povestirii (Cesare Zavattini, primul, Ennio Flaiano, al doilea) sunt paradigmatice pentru schimbarea sistemului de semne prin trecerea de la cuvînt la imagine, în ciuda simbiozei lor. Paradigmatice, dar și mult mai subtile față de transpunerile cinematografice ale unui roman, de exemplu, restructurare cu mijloace expresive noi a materialului exclusiv verbal în prealabil destructurat.
Studiile de caz alese din beletristică, de întinderi diferite, privesc genul liric (Petrarca și Giuseppe Ungaretti), proza integrată însă poeziei și metaliteraturii lui Cesare Pavese, plus capodopera lui Cervantes.
Examinarea unora din cele mai citite și citate versuri petrarchești se încheie cu concluzia că sentimentul creștin profund estetizant al poetului „înclinat spre simbol, metafore și treceri neașteptate de la corporal la spiritual”, i-a inspirat versurile ce au atins apogeul „cînd s-a asociat cu un bine disimulat impuls de a nara”, de a depăna „povestea sufletului și conștiinței sale”, construind lumi imaginare „nu lipsite de vigoarea realului.”
Repudierea vechii retorici și stilistici concomitent cu trezirea, pe front, a conștiinței lui Ungaretti, fost susținător al intrării Italiei în Primul Război Mondial, au fost identificate în compozițiile descărnate ale culegerilor lui de debut. La fel și sondarea altor maniere expresive din etapele ulterioare, începînd cu Il sentimento del tempo. Artistul însuși semnalase schimbările într-un fragment de poetică extrinsecă, adus în sprijin. Noua lectură a unor bijuterii ungarettiene face evidentă repudierea plurisecularei magnilocvențe retorice, pentru a focaliza miezul, prin potențarea ambiguității lexicale și gramaticale (creșterea sintagmelor nominale în defavoarea verbului, a rolului deicticelor etc.) ori prin semantizarea unor unități lingvistice, de regulă, lipsite de sens.
Capitolul analitic „Mitopoiesi pavesiana” se impune prin complexitatea lui, nu doar prin dimensiuni. Instrumentarul comparatiștilor a permis disecarea referentului și caracterizarea unor personaje din compozițiile lirice ce își au dublul (sub înfățișări ce maschează asemănările) în narațiuni, fie că ele cer sau nu o lectură în cheie mitică. Iar cînd pentru juxtapunerile făcute intră în joc logica formală, iar una din premisele silogismului este doar probabilă, ipoteza este coroborată cu aserțiunile conexe ale lui Pavese. Demonstrațiile pe pasajele excerptate obligă cititorul informat să-și reconsidere impresiile, să accepte și alt unghi de vedere asupra a tot ce a citit cîndva, iar pe ceilalți, sper, să-și dorească experiența.
Cel mai stufos capitol, prin pleiada de autori avuți în vedere, intitulat provocator „Un’eresia (canonica) – il postmoderno”, pornește de la observația că postmodernismul s-a revendicat, și nu o dată, de la Cervantes. Ce anume din moștenirea acestuia a fost „pescuit” după atîtea secole rodnice în tendințe și mode se arată în capitolul antepus, „Don Quijote tra parodia e antiparodia”, încheiat cu propunerea de a denumi subspecia întemeiată de genialul spaniol deriziadă sau ilariadă; dar și cu amendarea, pe un ton ponderat, a punctului de vedere al lui H. Bloom din The Western Canon, punct de vedere respins cu vehemență sau insulte la vremea lui de europeni. Lui Cervantes – considerat de american unicul întemeietor al canonului european – H. Stănciulescu îi alătură, cum fac și alții, pe Dante și pe Shakespeare.
Reciclarea prin rescriere (pentru a vesteji dorința exacerbată de originalitate a modernismului în declin), dezinvoltura mimată atacînd temele amoroase (stabilindu-se chiar tipologii de îndrăgostiți) și ficțiunile topografice onirice sunt cele trei aspecte prin care este creionat curentul, cu ample exemplificări din spațiul italian. Bateriile teoretice, împreună cu obiecțiile care le-au flancat (nu ultimele, contradictorii, dar extrem de aspre ale lui Giuseppe Petronio) și mai ales manifestările Grupului 63 dau substanță secțiunii volumului. Sînt întoarse pe toate fețele romanele hibride ale lui Antonio Tabucchi, Umberto Eco sau Alessandro Baricco, nu mai puțin decît afirmațiile pro domo ale unora dintre ei, plasate cu temei în siajul deschis de Italo Calvino cu Le citta invisibili (hipotextul lui Baudolino echian, între altele) ori a metatextualului Se una notte d’inverno un viaggiatore.
Aprecierea entuziastă a spiritului înnoitor, a efervescenței datorate postmoderniștilor italieni, nu l-au împiedicat pe Hanibal Stănciulescu, pe aceeași lungime de undă cu ei, să dea glas unor dubii (ca asupra imaginii lui Homer furnizată de Baricco, pentru a ne opri la un caz), să remarce disproporția de valoare dintre ei ori dezamăgitoarea parabolă a epicii lui Eco.
Că nu trebuie însă neglijate semnele de întrebare în privința postmoderniștilor acum, cînd se poate trage linia, se vede și din finalul cărții, originat de criticile aduse, deloc întîmplător, de gramscianul Catalfamo și de Daniela Marcheschi, fosta studentă a gramscianului Silvio Guarnieri.
Alertului volum Cauda pavonis, saturat de informație de primă mînă, bine metabolizată, autorul trebuie să îi dea o versiune în română, pentru a lărgi dialogul cu actualii și viitorii specialiști. Ar fi și ocazia de a amenda, cînd este cazul, măcar fragmentele citate în original, pentru care există tălmăciri amendabile, semnate de diverși traducători.
