Róza (2012)
Regia: Wojciech Smarzowski.
Scenariul: Michal Szczerbic.
Cu: Kinga Preis, Marcin Dorocinski, Marian Dziedziel.
Genul filmului: Dramă, Istoric, Război.
Durata: 90 de minute.
Wojciech Smarzowski este cunoscut publicului român deja din filmul său anterior, Casa rea (2009), remarcabil prin felul în care recuperează o felie de viaţă, servită însă în sânge, din istoria comunistă a Poloniei.
Spuneam atunci despre Casa rea că reprezintă una dintre cele mai dure analize de sistem pornind de la un fapt divers atroce şi că filmul evoluează dinspre un naturalism care nu ocoleşte cruzimile fiziologice către un absurdism care-l înrudeşte cu alegoriile burleşti ale lui Hieronimus Bosch, scena finală văzută á vol d’oiseau fiind o perfectă ilustrare a unui tablou flamand al nebuniei şi corupţiei generalizate. Ceea ce mai era remarcabil la Smarzowski ţinea de anticalofilismul său care-l apropie de generaţia Noului Cinematograf Românesc cu analogii posibile la cinematografia unui Cristian Mungiu. Noul film se duce şi mai departe, cu un alt studiu de caz în măsură să confere însă prin dramatismul său amplitudinea unei tragedii istorice. Regizorul este preocupat de zona periferiei, o zonă de graniţă, tot o periferie era şi satul din Casa rea, un loc al nimănui. Mazurienii, de care puţini au auzit, constituie o populaţie de graniţă a cărei identitate a fost modelată pe rând de polonezi şi germani şi care a fost înregistrată odată cu pierderea războiului printre aliaţii Germaniei hitleriste. Există similitudini cu ceea ce s-a întâmplat cu populaţia săsească imediat după război, când asupra ei s-au exercitat o serie de represalii pentru susţinerea Germaniei în război. Herta Müller, spre exemplu, provine dintr-o astfel de familie de şvabi, populaţie minoritară de origine germanică, trăind într-un spirit mitteleuropean în proximitatea imperiului, o enclavă de care Europa este plină: huţuli, ruteni, evrei etc. Prinsă între resentimentele polonezilor care le reproşează simpatiile naziste unor familii care participă din obligaţie la un război absurd, şi revanşa sistematică, de o ferocitate fără precedent a ruşilor, pe care o descrie şi Ernest Jünger în jurnalul său, Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie (Anii de ocupaţie), mica minoritate mazuriană este împinsă către extincţie. Smarzowski alege ca substanţă de contrast a acestei sistematice razii genocidare o poveste de dragoste între Roza (Agata Kulesza), soţia unuia dintre aceşti mazurieni mort în război ca soldat german şi un soldat polonez în Armia Kraiowa, armata de eliberare poloneză. Cu cât ceea ce se întâmplă în jur devine mai atroce, de la violurile colective, la execuţiile sumare şi respectabilitatea resentimentară a polonezilor care încercuiesc cu un zid de ostilitate ceea ce a mai rămas din această populaţie decimată, cu atât povestea de dragoste pare mai fragilă. Nu doar Roza, dar şi acest polonez au ceva în comun, dincolo de demnitate. Ca şi aceşti mazurieni, polonezul a făcut o alegere greşită, aceea de a lupta nu doar împotriva nemţilor, dar şi a sovieticilor, şi acest fost soldat a devenit indezirabil. El nu este mai puţin periculos decât inamicul declarat, dimpotrivă, el posedă legitimitatea celui care şi-a apărat patria indiferent de agresor. Dincolo de afecţiune, acest polonez înţelege ironia crudă a situaţiei, toţi polonezii au devenit mazurieni pentru Armata Roşie „eliberatoare”. În Katyn, Wajda nu lasă loc compromisului, polonezul putea fi doar patriot altfel înceta să mai fie polonez, polonitatea reprezenta măsura cu care tragedia Antigonei era rescrisă simbolic. Roza ca şi Casa rea recomandă în Smarzowski un artist al nuanţelor, unde graniţa dintre bine şi rău devine extrem de fragilă nu din cauza unui relativism etic, ci din cauza unei infestări cu ură şi frică. Mazurienii, câţi au mai rămas, mai precis cei care au refuzat să plece în ciuda ostilităţii şi a tuturor avertismentelor, devin temporar ţapii ispăşitori, victimele de substitut, lăsaţi fără nicio apărare în faţa hoardelor sovietice. Smarzowski nu are nicio reţinere în a înfăţişa atrocităţi, însă le înfăţişează nu ca pe situaţii excepţionale, ci ca pe o rutină, amortizată prin repetiţie, devenită o practică, un fapt cotidian aşa cum crima se naşte spontan în Casa rea, şi nu conjunctural pentru că ea se află deja acolo şi intră pe poarta ospitalităţii şi a prieteniei. În acest coşmar, dragostea este intrusul, de o tulburătoare fragilitate, cu atât mai stranie cu cât există un crescendo al ororii şi al morţii în jur. Valul de violenţă şi oroare nu poate fi decât temporar oprit, aşa cum nu poate fi oprit cancerul Rozei ca urmare a unor avorturi repetate în urma unor violuri repetate, un cancer care provoacă dureri atroce şi pentru care Tadeusz (Marcin Dorocinski) procură de pe piaţa neagră fiole cu morfină. Iubirea are oazele ei de tandreţe, mici fulguraţii, discrete semne de afecţiune, care ar trece neobservate poate într-un alt context, dar care acum apar ca exorbitante. Oroarea a intrat în existenţa bărbatului şi a femeii durificându-i pe amândoi, conferindu-le un fel de maturitate care-i ajută să o domine, să o suporte, însă nu le-a confiscat umanitatea, afecţiunea. Bărbatul este impunător, femeia nu, însă remarcabilă rămâne delicateţ ea ei, o fineţe structurală, o nobleţe care conferă distincţie. Loialitatea acestui bărbat este în sine un manifest al polonităţii, al cavalerismului în vremurile unei noi barbarii care poartă semnul bolşevismului. Smarzowski nu trage concluzia în locul spectatorului, îl lasă în faţa ororii. Există aici mai mult decât o intenţie estetică, există un credo, polonitatea se salvează prin acest act de iubire şi de loialitate şi se pierde prin indiferen- ţă şi complicitate. Dincolo de nuanţări şi problematizări, există o certitudine în filmul lui Smarzowski, Armata Roşie aduce cu sine o formă de barbarie nemaiîntâlnită, o cruzime împinsă spre absurd, un dispreţ care îşi are rădăcinile în primitivism. Această barbarie este egal ostilă acestor minorităţi nefericite, cât şi polonezilor şi, în general, oricărei forme de civilizaţie. Eforturile lui Tadeusz de a păstra viaţa în această femeie deja pierdută reprezintă un gest de refuz suprem al acestei barbarii, este noua formă de rezistenţă care va primi decenii mai târziu numele inspirat de Solidaritate, Solidarnosci. Ea se cuvine a fi citită şi ca o simbolică rezistenţă, o gesticulaţie emblematică pe care o înscrie în istorie polonitatea. Meritoriu este faptul că Smarzowski nu deschide larg uşile mitologiei de uz patriotic, nu exaltă virtuţile naţionale, nu spiritulizează sau sanctifică dignitatea. Există un balans între trădare, oportunism sau pur şi simplu o concretă şi sănătoasă frică şi ceea ce prin forţa împrejurărilor pare mai curând o excepţie, iar pe de altă parte, nicio o clipă regizorul nu convine asupra unui adevăr predicat, exemplificat, exemplar. Ca şi în Casa rea tocmai o austeritate a viziunii împinge în prim planul semnifica- ţiei gesturi mărunte, detalii. Smarzowski deschide în mod legitim şi necesar un capitol mai puţin frecventat aşa cum o făcea uneori inspirat Radu Gabrea cu Cocoşul decapitat, şi anume situaţia acestor minorităţi care cad înte ciocanul şi nicovala istoriei. Fiind vorba despre nişte minorităţi cu adevă rat discrete, dispariţia lor nu a stârnit prea mult interesul. Suflarea lor, fie şi ultima, se aude însă distinct în filmul lui Smarzowski.
