Motto: „Mulţumit de-a sale gusturi şi de a sa iscusire, se fericeşte-nvăţatul în chilii întunecoase”. (Conachi)

Am subliniat, în versurile lui Conachi, cuvintele gust şi iscusire pentru a aminti încă o dată înrudirea pe plan indoeuropean a verbului latin gustare cu meoso-goticul uskiusan. Conştiinţa vagă a acestei înrudiri, altfel spus memoria limbii, îl „învaţă” pe poet să asocieze cumulativ cele două cuvinte, care la origine exprimă acelaşi lucru, şi anume încercarea şi alegerea prin încercare, ceea ce permite îngemănarea lor pe un suport comun de reminiscenţe.
Aşa se face că iscusinţele se explică adesea prin urice, prin actualizarea intuitivă a unor vechi latenţe. Fire diferite se împletesc pe canavaua aceloraşi surse, îndeosebi în textele vechi bisericeşti, ca bunăoară şdespre o carteţ „făcută şi alcătuită din sfintele scripturi”. (Exemplele sânt luate din manuscrise aparţinătoare Bibliotecii Sfântului Sinod.) A face provine, cum se ştie, din verbul latin facere, dar a alcătui nu e latin, şi nici maghiar, cum se crede, ci e un verb format pe teren românesc din fondul getic: alhs = templu, şi taujan = a face.
Sau sintagma pe care o întâlnim atât de des în cărţile vechi, din care luăm învăţătură „pentru chipul traiului vieţii”. Ne dăm seama astfel că a trăi şi a vieţui nu înseamnă chiar acelaşi lucru (de altfel, sinonimele perfecte constituie o iluzie) şi că expresia „traiul vieţii” nu e lipsită de noimă. Aici, a trăi, provenit din meoso-goticul trauan, înseamnă a avea încredere, a dăinui, a fi trainic şi constituie un bun echivalent numai pentru anumite accepţii ale verbului a vieţui (de la viaţă, derivat de autorii DLR dintr-un cuvânt latinesc neatestat, *vivitia, la rândul lui provenit din vivus).
„Traiul vieţii” nu e, aşadar, o construcţie pleonastică, ci semnifică precis încrederea în viaţă – să ne amintim expresia „a avea sau nu trai bun cu cineva”–, tot aşa cum „traiul petrecerii” înseamnă încredere în traiectul vieţii, trăirea trecerii prin viaţă, experimentarea petrecerii. (De unde, din experienţă şi experiment, în treacăt fie spus, vine sperietura – „se sparie gândul” –, provenită din latinescul experiatur, cum voi arăta pe larg cu alt prilej.)
După asemenea desluşiri, pe care le-am socotit bine venite, „citim” uricul altfel, putând depăşi impresia grăbită şi înşelătoare că ar fi vorba, pur şi simplu, despre o încărcare artificială, despre un ornament stilistic care ar complica inutil exprimarea, când în fond avem de a face cu o perfectă funcţionalitate a limbii. Sintagmele cu pricina nu ni se mai par redundante, ci îşi precizează net conturul propriu, vocabulă cu vocabulă, în îmbinări necesare şi cu sensuri specializate.
Bunăoară, rugăciunea e definită ca („adecă este”) „trezvirea minţii”, implicând prin urmare transcendentul, fiindcă (aşa cum vă propun aici) trezvirea (şi numai astfel vocabula devine inteligibilă) derivă din trans+ire, ivi, fără prisoselnicul intermediar slav trezviti, evident ulterior şi agăţat parazitar pe trupul limbii române, care, să nu uităm, a curs neîntrerupt în albia latinităţii dunărene, a cărei continuatoare legitimă este.
Într-un alt loc ne întâmpină un cuvânt sau o învăţătură pentru „cea în inimă rugăciune prin luarea aminte şi trezvire”. De unde vedem că, pe lângă trezvire, e nevoie şi de luare aminte, sintagmă de asemenea cu sens precis sau tehnic, cum zicem astăzi, în sfera vieţii creştine şi îndeosebi monahale. Suntem îndemnaţi să adoptăm luarea aminte ca pe o practică monahală („Caută şi te ia aminte pre tine”) şi să nu pierdem din vedere că „se cade în toată vremea a petrece cu luare aminte”. Luarea aminte e prin urmare un proces de conştiinţă necontenit, o stare de priveghere şi sârguinţă, o permanentă „îmbunătăţire”.
Găsim frecvent, de asemenea, un „adaos” (de fapt, un complement necesar), şi anume sintagma lărgită „luarea aminte cea cu întindere”, în care întinderea posedă şi ea un sens specializat = năzuinţă spre cele sfinte: „Cu întindere să săvârşim drumul pustniciei”, pentru care „te ia aminte, suflete al meu”.
Întorcându-ne acum la iscusire, de unde am pornit, ne putem pune întrebarea dacă ne stă în putinţă să recuperăm, chiar dacă nu pentru a le actualiza în vorbirea noastră de azi, expresiile iscusite de altădată, cu înţelesuri atât de precise şi adecvate, alcătuind o reţea strânsă de coerenţe perfect inteligibile în contextul vieţii monahale. Putem recupera oare, măcar ca pe o conştiinţă mai acută a limbii, felurile interdependente şi complementare ale iscusinţei, „osibenia” şi „felimea” ei?
Examinând mai de aproape domeniul iscusinţei, ne dăm seama (şi limba veche ne ajută să înţelegem mai bine) că, în primordialitatea lui, cuvântul iscusit e polisemantic, implicînd totodată dispersia şi concentrarea. Ştim că orice cuvânt îşi face apariţia pe un fond de tăcere, dar iscusinţa are neapărată nevoie de linişte sufletească. De aceea există chiar o învăţătură „pentru iscusirea liniştii”. Învăţându-ne să sondăm această linişte interioară, adoptând „luarea aminte cea cu întindere” pomenită mai sus, ajungem la „iscusinţa de învăţătură” Avem şi un cuvânt „pentru cum să cade fieşte carele a să cerca pre sineşi şi cu sârguinţă a să iscodi pre sineşi deosebi .”
În fond, iscusinţa vine din aceea că „în toate serile ni se cade a ne cerca (uskiusan) pre noi”. În traiul de zi cu zi, când înţelegem „chipul traiului vieţii”, învăţăm că adevărata credinţă „cu lucrul să cearcă”. Ajungem firesc, în planul îndeletnicirilor practice, la sensul de îndemânare, destoinicie, măiestrie. Dar nu numai în meşteşugitul lucru al mâinilor harnice se arată iscusinţa, ci şi, într-un sens mai larg, în toată fapta cea bună a creştinului. Iar pentru aceasta trebuie să ştim că „bun lucru şi de folos este a avea iscusit povăţuitoriu, adecă părinte duhovnicesc spre a vă învăţa lucrarea faptei bune”.
În încheierea acestor scurte consideraţii vreau să vă atrag luarea aminte că iscusinţa poate fi înţeleasă mai bine prin uric (origine) şi, la rândul lui, uricul se lămureşte prin iscusinţă (încercare şi alegere). Iscusinţa şi uricul se presupun reciproc, sunt operaţii complementare, în care adesea (nu întotdeauna însă, fiindcă limba nu este doar o raţiune etimologică, ci şi una prin excelenţă creatoare; ce-i drept, prin inovaţii în spiritul şi în continuarea tradiţiei), adesea vedem că încercarea şi alegerea cea bună se întorc cu spor şi cu iscusinţă la uric, la origine. Anevoie se pot despărţi iscusinţele de urice, aşa cum nici uricele nu se pot rupe de iscusinţe.