Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Traian Dobrescu - Să trăieşti în fiecare zi – jurnal de viaţă de ---

Urgia cerească. Moartea Ghenadiei Volintiru, ibovnica zmeului

Când ajung la Orleşti, pe la amiază, doamna Dudeanu sechestrândumă în propria ei cameră timp de o oră, casa era pustie. Un pustiu desăvârşit, nimic nu se clintea, doar ici şi acolo, pe prispele caselor, un bâzâit de difuzor care să sporească pustiul. Îmi auzeam paşii cum se înfundă în stratul gros de praf, ca nişte ecouri cosmice, şi mi s-a aprins o dorinţă uriaşă să scriu starea pe care o încercam, acel sentiment de linişte amestecată cu groaza morţii ce aştepta să cuprindă lumea. Soarele indefinisabil cuprinsese tot cerul, întinzându-se de la un orizont la altul. Păsările picoteau prin colţurile umbroase şi tainice ale curţii, năclăite de căldură, cei doi porci respirau greu în coteţul lor, parcă-şi dădeau duhul, celelalte vietăţi dispăruseră, salvându-se sau murind cu ceva timp în urmă. Casa răvăşită, cu paturile nefăcute, îmi vorbea despre răpitorii de oameni în timpul somnului, demoni ce conspirau neobosiţi împotriva lumii.

Ca singur om rămas viu pe acea planetă, încerc să pun rânduială în colţul meu de univers. Aduc apă de la fântâna de peste drum pentru vieţuitoarele încă mişcătoare, osândindu-mi picioarele desculţe prin colbul fierbinte şi gros al drumului pe care-l traversez în câteva rânduri. În lumina fierbinte vedeam cu ochi mijiţi pulberea uşoară şi strălucitoare ca roua lovită de primele raze ale dimineţii. Privesc la deal şi la vale drumul pustiu, prăfos şi senil, care-şi uitase rostul, pierzându-se în imagini înşelătoare. Niciun lătrat de câine, poate şi căţeluşa mea s-o fi dus la Dumnezeul ei, chemată înainte de vreme pentru greul păcat de a fi sfârtecat pantoful unchiului Costică şi, odată cu el, degetele piciorului care a încercat s-o lovească. Nici muget de bou, nici nechezat de cal, părea că un demon i-a dus la abatorul sfinţit de crime pentru ultimul ospăţ al celor ce consumau jumătate din viaţa oamenilor cu spaime de zi şi noapte. Străchinile nespălate din bucătărie şi masa nestrânsă vorbeau deopotrivă de groaznice întâmplări şi adorm nemâncat, doar o cană de apă băută, să-i întâlnesc măcar în vis pe cei dispăruţi în toiul nopţii sau în cumpăna zilei. Aerul fierbinte şi uscat mă transformă în curând într-o cârpă jilavă din care ieşeau aburi.
Ce am visat nu era diferit de lumea pustie, vremelnic părăsită, şi m-am întors istovit în cârpa umedă ce eram. Am făcut drumul între două iaduri, unul cu demoni şi altul fără nimeni şi nimic. Ies pe verandă, apoi pe scări şi mă încumet să mă întorc în drum, asemenea victimei ce nu se poate împotrivi călăului, tot căutându-l până îl găseşte. Văd drumul cum se îndreaptă ca omul întins să se odihnească şi, totodată, primele umbre purtând pe umeri povara copiilor, altele – sapele cu care îşi săpaseră mormintele de vii. Grohăit de porci, ici – colo, ţipete de gâşte, dincolo, iar într-un târziu, hămăitul câinilor. O căldare se lasă într-un puţ în zgomotul lanţului. Cineva afuma cerul, altcineva remodela dealul cu mâini întunecate, în timp ce lunca singură se îmbrobodea cu un batic siniliu. Umbre tot curgeau de pe deal şi urcau din luncă, ducând aceleaşi poveri, în căutarea gândurilor pribegite.
Dădusem grăunţe păsărilor, tărâţe fierte porcilor, scuturasem paturile şi făcusem curăţenie în bucătărie, şi eu în căutarea gândurilor călăuzitoare până în acea zi. Pe drum trecu o căruţă, alta se apropia din direcţia opusă. Hooo, se rostogoli ca o litanie porunca stăpânului, poate numai un oftat sau o rugăminte. Porţile se deschiseră şi roţile căruţei troncăniră pe cimentul din curte, apoi coborâră stafiile, una câte una. Abia auzii glasul mamei: Te-ai întors? Parcă nu mă vedea, mai degrabă mă bănuia, căci stătea cu privirea întoarsă înăuntrul ei. Tata îl luă pe Marian în braţe şi-l duse în casă. Dormea dus. Cei bătrâni abia îşi târau picioarele, maica Viena spre bucătărie, taicu Florea spre magazie. Tata se întoarse din casă să ducă boii în grajd, caprele behăiau în bătătură aşteptând mâinile mamii să le golească ugerele. Ca o nălucă fără grai, luă oala de pământ şi le mulse pe rând. Câte o căcărează cădea în oala cu lapte şi o lua cu mâini obosite s-o arunce alături. Eu dau jos din căruţă sapele şi cele câteva braţe de lucernă pe care le duc în ieslele boilor. Tata mă salută cu un gest al capului şi cu voce istovită îmi spune: Ajut-o pe mă-ta… Cobor în beci cu o cratiţă de tablă smălţuită şi caut în garniţa cu bucăţi, scot şase, câţi eram, şi mă întorc să o încălzesc pe aragaz. Simt mâinile aspre ale mamei pe faţă. Abia dacă-mi poate zâmbi. Taicu Florea se întoarce din magazie mirosind a rachiu, maica Viena se duce spre magazie cu o oală ca să scoată vin. Amurgul era o cergă a morţii. Ne aşezăm tăcuţi în jurul mesei, par rumegătoare care abia mestecă ce bagă în gură. Marian continua să doarmă în casă, îmbrăcat. Bem câte un pahar de vin ca să ne intre mâncarea mai uşor, apa n-ar putea-o face, fiind prea densă. Se ridică tăcuţi şi se spală pe rând pe picioare, pe faţă, pe mâini şi pe sub braţe, apoi, tot ca nişte umbre, se târăsc spre paturi. Rămân singur şi încep să plâng, tot mai zbuciumat, lingându-mi lacrimile ce veneau năvală spre chiotorile gurii. A doua zi mă voi trezi cu noaptea în cap ca să fiu alături de ei într-un infern ce se va dezlănţui odată cu venirea zorilor.

Până la sfârşitul lui iulie voi parcurge împreună cu ei toate cercurile infernului. Ne luptam cu pământul tare cum e cremenea, cu oboseala care ne năruia zi de zi, cu pustiul gândurilor, cu spaima că pământul nu va rodi în acel an, chiar dacă-l îngrijeam ca pe un copil. Ne dureau grumazurile tot uitându-ne pe cer. Tata mergea la serviciul lui şi ajungea lângă noi, între amiază şi seară. Parcă uitasem să mai vorbim, învăţasem să oftăm şi să privim unii pe lângă alţii. Priviri opace care nu mai spuneau nimic nimănui. Obosite şi golite de licărul vieţii. Fără speranţă, nici pentru azi, nici pentru mâine, cu atât mai puţin pentru la toamnă. Pârjolul de afară uscase viaţa dinăuntru. Mama ofta, părăsită de Providenţă, iar eu nu găseam inimă s-o contrazic, fiindcă în vreme de uscăciune devine de prisos să adaugi promisiuni pe socoteala ta spre mântuirea altora. Păsările şi vitele slăbeau şi mureau, garniţa cu bucăţi de porc se golea, lăsând pe fund doar un strat de untură de un lat de palmă. În grădină nu mai era aproape nimic. La fântână, coada se întindea până la al doilea vecin, oameni cu găleţi uscate şi fără vorbe la îndemână. Doar ea săraca mai rodea spre supravieţuirea noastră. Dumnezeu ne pune la încercare doar, mai reuşea să rostească mama, semn că providenţiala ei speranţă încă nu scăpătase. Tata s-a dus două duminici la biserică spre nedumerirea celor care îi observau prezenţa şi spre bucuria preotului, taicu Florea continua să se certe cu Dumnezeu de dimineaţa până seara. Marian pierduse neostoita vlagă a copilului, iar eu mă tâmpeam de la o zi la alta, fiind incapabil să citesc ceva. Poveştile povestite altădată rămâneau doar misterioase amintiri, gonite şi ele de uscăciunea care tot crăpa pământul de vedeai până în măruntaiele lui. Sălbăticiunile ieşeau din văgăuni, asaltând ce mai rămânea din aşezarea cuibărită între deal şi luncă. Atunci am mâncat prima dată mâncarea sărăciei extreme: lapte de bou, un amestec de turtă uscată şi oţet îndoit cu apă, toate amestecate într-o strachină metalică, din care mâncam toţi, rar, ca să rămână mai mult celorlalţi. Maica Viena binevoi să vorbească într-o seară, după săptămâni întregi, adunând în câteva cuvinte toate adevărurile tălmăcite şi răstălmăcite în acele săptămâni de tăcere definitivă: A venit Anticristul pe pământ!

Cerul se crăpă într-o seară din prima săptămână a lui august, lăsând puhoaiele să se prăbuşească asupra pământului. Ieşirăm în curte şi ne lăsarăm spălaţi ore în şir de uscăciunea focului prin care trecusem. Apa ducea spre şanţuri hoiturile lui iulie, iar praful gros de pe drum deveni nămol în care picioarele se scufundau până la glezne. Plouă, Doamne, plouă, murmura taicu, uitând de certurile lui cu Dumnezeu din timpul zilelor de secetă. Plouă, Doamne, plouă, murmura şi mama cu ochi învioraţi. Plouă, Doamne, plouă, murmuram toţi într-o rugăciune comună care ţinu cât ne lăsarăm pradă apei. Urcarăm pe prispa bunicilor, cei bătrâni tot închinându-se, cu hainele şiroind de apă şi cu ochii lăcomiţi la potopul de dincolo de streaşină. Râuri incandescente brăzdau cerul. Sfântul Ilie a ieşit la plimbare, spuse tata privind fulgerele care luminau noaptea. Ce zici? strigă taicu Florea cu urechile adâncite în surzenie. Tata arătă spre cer: Sfântul Ilie! repetă cu voce tare, dar abia auzită din cauza tunetelor. Aha, fulgeră, se împăcă taicu, mulţumit cu ce înţelesese, mai mult din degetul ridicat spre cer decât din cuvinte. Pe deal luă foc un copac, apoi un pâlc. Acolo a trăsnit, îşi deschise mama buzele, purtate ca un tiv timp de o lună jumătate. Ploaia ne sătura, aşa încât nici n-a mai fost nevoie să mâncăm în acea seară. Măcar de-ar fi curată, mai spuse tata înainte să plecăm de pe prispă. Dă-ţi peste gură, Gheorghe, îl înfruntă mama. Va fi curată, altminteri n-ar fi trimis-o Dumnezeu după atâta chin! N-ai văzut, omule, că chinurile nu vin unul după altul? Ne lasă să mai răsuflăm, ca să ne ducem viaţa târâş – grăpiş. Bă, viile îşi revin cât de cât, strigă taicu Florea de pe prispa lui, în timp ce noi traversam curtea cu un Marian reînviat, ce se tot lăsa ademenit, în urma noastră, de pânza de apă venită din cer. Dar porumbu’ nu, vorbi ca pentru el tata, fără să întoarcă privirea. Hai, mă, puţă, că te trăsneşte, se înverşună mama, prinzându-l de-o mână şi târându-l în casă.
A doua zi ne-am trezit în acelaşi răpăit de ploaie şi mama s-a îndurat să taie prima raţă din acea vară, din care a făcut o ciorbă cu multă zeamă şi fidea, să ajungă pentru şase guri, şi o tocăniţă cu mult sos, ca să astupe gurile neîndestulate de primul fel. Aşa cum ne obişnuise, ea a rămas la urmă să mănânce ce a mai rămas. Mai târziu, a frământat aluatul pentru gogoşi, pe care le mâncam de cum le scotea din tuciul de fontă, nici nu mai avea timp să pună peste ele zahăr. Am băut ca-ntr-o zi de sărbătoare.
În acel răstimp de zece zile de ploaie, poate unsprezece, oamenii au dormit pe rupte, din când în când mergeau înfăşuraţi în pelerine şi cu picioarele goale să-şi vadă locurile unde munciseră în cele patruzeci şi cinci de zile de secetă. Creşteau buruienile ameţitor de repede, pe când culturile se hotărau cu greu. Greu era şi pentru tata să ajungă cu motoreta în locurile îndepărtate unde avea de făcut instalaţii electrice de interior. Cât a durat seceta, n-a mâncat cu noi, spunând că mâncase unde lucra. Ce spunea era crezut doar pe jumătate, ştiind că chiar dacă mâncase acolo la prânz, până a doua zi de dimineaţă tot flămând rămânea. În acele zile tihnite de ploaie a găsit timp să-mi spună: Acum înţelegi de ce te tot împing spre carte? Cinstit în toată legea, alesese pentru mine, cu de la el înţelepciune, pentru că a înţeles înaintea altora mersul vremii, iar de dragostea lui, aşa cum ştia el s-o exprime, nu m-am îndoit niciodată. Acum, când dus este de mult, nu pot să-mi imaginez ce-aş fi eu de n-ar fi fost el. N-a dorit vreodată să-mi sperie visele, încerca doar să mă îmblânzească şi să-mi facă familiară disciplina şi munca bine înţeleasă, în timp ce eu eram atât de încrezător în viaţă şi în dorinţa mea de a-i invada teritoriul, încât devenea de neînţeles pentru el, ştiutor că acea invazie pe toată linia frontului mă putea transforma oricând într-o victimă, cum dintr-un om ca el a ieşit un copil ca mine, fără un ideal precis. Suferinţa mea nu era mai mică decât a lui, ştiind prea bine că în confuzia mea nu era loc de lumina lui.

L-am văzut mulţumit de acel 9,03, media finală a anului şcolar. Şi ce-ai ales să faci, că mai ai un an de liceu? Am ridicat din umeri, acelaşi răspuns pe care i-l tot făgăduiam de ceva timp. Ai putea să te faci profesor, văd că la română mergi bine, mi-a sugerat. Facultatea îmi plăcea, meseria nu, dar asta nu i-am spus-o, rămânea să văd până la sfârşitul anului şcolar viitor. Ştiam şi eu că prea multe opţiuni nu-mi rămâneau, invidiaţi la acea vreme fiind cei care se făceau doctori sau ingineri. Întâmplător sau nu, destinul mă va duce în direcţia intuită şi sugerată de el. Apoi, voi mai vedea, convins fiind atunci că viaţa va fi prada mea, nu eu prada ei. În cele din urmă, voi constata, poate cu mândrie justificată, că ne-am prăduit reciproc. Dacă postulatul profesorului Gibescu („nu cumva a fi cel mai bun te face să pierzi ce este mai bun?”) îmi forma filozofia existenţială, sau mă născusem cu acea bănuială, încă nedefinită ca axiomă, n-am să aflu pe de-a-ntregul, dar pot depune mărturie că n-am făcut niciun efort să ies în afara ei. Pentru că tot suntem la acest subiect sacralizat de amintiri, este potrivit încă de acum să tragem o concluzie: tata mă voia un om după tiparul închipuit de el, cuminte şi aşezat temeinic pe un drum mereu previzibil, în timp ce pe mine mă chema viaţa cu nenumăratele ei ispite. Mă chemau, fără să mă slăbească o clipă, aventura şi banii, pe care voi şti să-i fac în multe feluri şi voi învăţa să-i cheltuiesc în toate felurile, fără să pun preţ pe ei, astfel că îmi vor lipsi mai mereu, apelând de-a lungul vieţii ba la prieteni, ba la bănci, ba la cămătari.

Temeiul acelui timp a intrat în impas când s-a vestit că ibovnica zmeului dispăruse în incendiu, odată cu casa. S-a întâmplat pe la jumătatea ploilor, când vecinii au văzut coada de foc a zmeului intrând pe coşul casei, apoi un val negru de fum, şi casa s-a aprins ca o torţă, fără să scadă până dimineaţa, în pofida ploii care cădea neîntrerupt. Cei din jur se uitau neputincioşi cum focul înghite toate acareturile, salvându-se doar fratele Ghenadiei Volintiru şi nevastă- sa, prin ce minune nu se ştie, dar s-au prostit până dimineaţă de nu mai ştiau nimic din cele întâmplate. Cică ar fi fost aruncaţi prin ferestre până în mijlocul bătăturii. Ce nu se ştia despre Ghenadia Volintiru cât timp a locuit pe pământ, se va afla după dispariţia ei, din întâmplări cunoscute, văzute, auzite sau bănuite de oamenii care încep încă de dimineaţă să refacă povestea. În primul moment, odată cu venirea zorilor, oamenii adunaţi grupuri – grupuri au apelat la memorie, de unde veneau amintirile, şi au stabilit, fără putinţă de tăgadă, că atunci când s-au născut, ea avea aceeaşi vârstă ca acum, când a dispărut. De luat în seamă era faptul că nu au găsit în cenuşa casei niciun oscior din trupul Ghenadiei Volintiru. Toţi o cunoşteau, de când se ştiu, ca Ghena, dar acum descopereau că femeia nu avea vârstă, ba mai mult, că fratele ei era fiul ei, căci în loc să-i spună soră îi spunea mamă. Poate îi spunea aşa, pentru că o fi fost crescut de ea, dar Ion Volintiru avea cu zece ani mai mult decât Ghena Volintiru. Cum oamenii trec nepăsători unii pe lângă alţii, nici nu iau seama cât ar trebui la semenii lor. Se obişnuiseră, prin urmare, cu femeia care nu îmbătrânea, aşa cum obişnuiţi erau cu cei morţi în floarea vârstei. Ca de obicei, Dumnezeu este încărcat cu binele şi cu răul, cu cele înţelese şi cu cele neînţelese. Şi atunci oamenii le lăsau pe toate în grija şi în taina Lui. Cineva şi-a adus aminte că, ani în urmă, Matei Savu a văzut-o într-o noapte cu lună plină cum dansa goală în bătătură şi a îndrăznit s-o întrebe ce i se întâmplă. Ce i-a răspuns nu se ştie, dar se afla acum că, la vreo săptămână, l-au găsit cu găvanele goale şi cu ochii pe jos. Altuia, care a auzit-o vorbind singură, i-ar fi spus că atunci când îl vor durea urechile să încingă vârful secerii în foc, să topească ceară pe vârful ei şi s-o bage cât mai adânc în ureche. Peste câteva luni, omul surzea de-a binelea. Dar asta nu era tot. Salcâmul, mai bătrân decât oamenii, gros şi înalt, în care îşi avea o barză cuibul şi în care se presupunea că ar sălăşlui duhul rău, adică zmeul, nu a fost atins de foc, în pofida faptului că se afla chiar lângă casa făcută scrum. La asemenea argumente greu găseşti îndoielnici pe potrivă, şi atunci povestea Ghenei devenea credibilă. Că era întrupată ca oricare, oamenii nu aveau decât certitudini, o văzuseră, o auziseră, o atinseseră. Este drept, însă, că avea un licăr neomenesc în ochi, dar asta se poate întâmpla oricui, la necaz ori la bucurie. Cel mai sigur lucru, îşi aduceau ei aminte, era coada înflăcărată a zmeului, pe care au văzut-o cu mult timp în urmă coborând pe coşul casei, la ceas de cumpănă, când diavolii ieşeau din ascunzători.

Pe la sfârşitul ploilor, Alexandru Stancu, tot vorbind de diavolii care ies în miez de noapte, ridică mâna în mijlocul grupului de oameni înfăşuraţi în pelerine şi cu pălăriile pe cap, rămase un timp cu gura căscată, apoi pronunţă cu voce sugrumată: Ghenadia Volintiru! Asta n-a fost om, asta a fost diavol! Oamenii făcură ochii mari. Cum? întrebară toţi deodată. Diavol! întregi Alexandru Stancu cuvântul din două silabe. Ce dau ultimele litere din Ghenadia şi primele din Volintiru? Dia-vol! Diavol! Dacă argumentele stabilite cu precizie în zilele anterioare mai lăsau loc de interpretare, cu asta lucrurile se limpezeau definitiv: nu era om. Mai cheamă pe cineva în satul ăsta Ghenadia? Volintiru – da, dar Ghenadia?! Nimeni nu ştia să mai poarte cineva numele ăsta, nici nu auziseră de aşa nume, dacă- şi aduc bine aminte. Şi seceta asta de unde venise aşa de năprasnică? Cine s-o fi adus?! Alexandru Stancu ridică din nou mâna şi părerile încetară. V-aţi gândit voi ce este ghena? Este chestia aia întunecată, în care arde focul şi unde trăiesc dracii, adică iadul. Iată adevărul: Ghenă şi Diavol!
Se aprinseră candele prin casele oamenilor, lumânări la biserică, se ridicară rugăciuni, ba chiar veni preotul cu cădelniţa pentru purificarea locului. Dar şi atunci se întâmplă ceva: ca să aprindă tămâia din cădelniţă, preotul consumă în zadar o cutie de chibrituri, că tămâia nu luă foc. Înlocui bucăţile de tămâie cu altele, dar rezultatul fu acelaşi. Oamenii începură să se retragă mai nedumeriţi ca oricând, poate chiar convinşi că diavolul este mai puternic decât preotul, suportând povara convingerii că ce se spune despre Ghenadia Volintiru este adevărat. Cei rămaşi vedeau cum mâinile preotului începeau să tremure de parcă intrase dracul şi-n el. Îl scoase din impas un băieţel, cu propria lui cutie de chibrituri, care cum atinse băţul de catran, cum luă foc. Oamenii începură să se închine şi să-şi coboare genunchii în nămol. Preotul nu mai găsi cuvintele purificatoare, doar cădelniţă de câteva ori, după care, în mare grabă, îşi ridică straiul preoţesc şi o luă spre casă, murmurând cuvinte doar de el înţelese. Alexandru Stancu muri şi el la vreo săptămână după ce dăduse în vileag secretul încifrat în numele Ghenadiei Volintiru. Îşi făcuse timp, în ciuda spaimelor de care era cuprins, să şoptească unui vecin, la fel de bătrân ca el, că cineva îi tot bătea în geam la miezul nopţii.
Trecuseră ploile când, într-o dimineaţă, îl întreb pe taicu Florea ce e adevărat cu Ghenadia Volintiru. Dracu’ s-o ia, o ştiu acolo de când mă ştiu, îmi răspunde. Dar e adevărat ce se vorbeşte? insist eu. Dracu’ ştie! îmi răspunde fără niciun răspuns. Deci ceva adevăr e, mă încrâncenez eu. O fi, îmi răspunde şi de data asta în doi peri. Tata, care tocmai trecea pe lângă noi, mă nedumereşte şi mai tare: Să vezi tu că nu trece o săptămână şi ăştia o întâlnesc noaptea pe drum sau pe luncă. Aşa a şi fost. Pe la începutul lui septembrie apărură vorbele. Unii spuneau că o întâlniseră chiar în propria lor casă, cotrobăind prin bucătărie. Nu i-a făcut nimeni pomană, căzură de acord cu toţii, de-aia umblă prin casele oamenilor. În prima sâmbătă, vecinii au pus mână de la mână şi au făcut Ghenadiei Volintiru pomană mare, la care au adus şi doi preoţi. Dar cel care venise să purifice locul a refuzat, spunând că ce s-a întâmplat acolo este mâna diavolului. Ca să scape de Necuratul, vecinii i-au dat de pomană ani întregi.

Încet, încet, Ghenadia Volintiru a ieşit din memoria colectivă, cu rare ocazii oamenii mai vorbesc despre ea, alte amintiri acoperind-o. Doar salcâmul a mai rămas la locul lui, sub acelaşi cuib de barză. Dintre oamenii care au fost martori acelei poveşti, unii încă mai trăiesc. Trecând uneori prin faţa locului care a născut povestea, în drum spre cimitirul unde îmi sunt înmormântaţi înaintaşii, privesc salcâmul cu o nestrămutată dorinţă de a-mi aminti vremurile când nimeni nu se îndoia că pe pământ trăiesc fiinţe supranaturale. Am nostalgia acelui univers, pe cât de ireal pe atât de adevărat, şi-l las să mă invadeze, fără să mă împotrivesc. Puterea lui de seducţie este mai puternică decât prezentul pe care îl străbat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara