Cu toate că atunci cînd
vorbim de traducere ne
gîndim, în primul rînd,
la cea literară, traducerea
ne-literară, sau, cu un
cuvînt federator, pragmatică,
cum o numeşte
Nicolas Froeliger, este mult
mai practicată şi mai solicitată
în lumea contemporană, dar,
după cum vom vedea, şi în
vremuri mai îndepărtate.
Istoria traducerilor în limba franceză
(I.T.L.F.)1, proiect socotit de importanţă
naţională pentru cultura franceză,
încă în curs de desfăşurare sub
coordonarea unor mari comparatişti
francezi – Yves Chervrel şi Jean-Yves
Masson – repune în drepturi traducerea
ne-literară, fără a o vitregi însă pe
opusa ei. Cum materia proiectului,
cuprinsă în patru volume, din care
au apărut primele trei, s-a dovedit a
fi copleşitoare, directorii de proiect
au imaginat o serie de colocvii şi
de zile de studii care să vină în
completarea proiectului iniţial. Acesta
este şi cazul unei materii bogate,
complexe şi foarte specifice cum este
traducerea arhitecturii, abordate doar
în treacăt în monumentalul proiect.
Încă din 2009 Institutul Naţional
de Istorie a Artei (I.N.I.A.) din Paris
a organizat colocvii, complementare
oarecum proiectului I.T.L.F., pe această
temă. Inaugurarea reflecţiei despre
traducerea arhitecturii a fost patronată
de reputatul traductolog Jean-René
Ladmiral, cel care prin volumul lui,
devenit o referinţă inconturnabilă -
Traduire. Théorèmes pour la traduction,
a impus ideea că nu putem vorbi
de o teorie unică, ci doar de teoreme
pentru traducere. Merită ştiut faptul
că acelaşi traductolog a declarat
într-un interviu pe care ni l-a acordat
în 20102 că nu a scris această carte
decît după ce a acumulat mai bine
de zece ani de practică. Aceasta ne
duce cu gîndul la practico-teoria
traducerii elaborată de Irina Mavrodin
încă din 19813 (Ce mică e lumea
traductologică!), sprijinită pe ideea
că practica hrăneşte teoria traducerii,
dar şi reciproc, aceasta din urmă o
fasonează şi o influenţează pe prima
într-un benefic du-te-vino, prezent
şi în traducerea arhitecturală.
Revenind la traducerea şi la modul
de a traduce arhitectura, cele trei
colocvii organizate de I.N.I.A., situat
în istorica Galerie Colbert, în apropierea
Comediei Franceze şi a Muzeului
Luvru, în 2009, 2011 şi la început
de 2013, au condus la un volum
selectiv Traduire l’architecture - texte
et image: un passage vers la création? 4,
coordonat de Robert Carvais, Valérie
Nègre, Jean-Sébastien Cluzel et
Juliette Hernu, publicat la prestigioasa
editură Picard. Cum am norocul să
mă număr, alături de un alt coleg
român, printre contributorii la acest
volum5, am participat şi la lansarea
acestuia şi la interesanta dezbatere
care a însoţit-o. Pentru literatul şi
traductologul care sînt, volumul şi
dezbaterea în jurul lui au fost o ocazie
deosebită să constat că traducerea
şi traductologia ca practică şi ca teorie
interesează şi stimulează pe istoricii
artei, pe sociologi, dar şi pe arhitecţi,
care la prima vedere par mai preocupaţi
de proiecte, de materiale de construcţii
şi de urmărirea şantierului care le
poate deforma sau falsifica proiectul.
O scurtă trecere în revistă a conţinutului
volumului este deja o incursiune în
istoria traducerii arhitecturii, cu
numeroasele ei surprize şi în care
ideea de relaţie între text şi imagine,
sau cu o vocabulă mai sintetică,
iconotextul, pare esenţială.
Pe coperta a IV-a, editorii declară,
de altfel, că volumul care ne preocupă
aici doreşte să umple golul existent
în hexagon pe tema istoriei relaţiei
între traducere şi arhitectură. Volumul
reuneşte, la prima vedere, o suită de
studii de caz, prezentate în concreteţea
lor, care însă se deschid către întrebările
pe care şi le pun specialiştii traducerii,
încercînd să delimiteze ceea ce
este specific tocmai traducerii arhitecturii,
căutare vizibilă şi din subtitlul interogativ
al cărţii Text şi imagine: o punte către
creaţie?
Corpusul de texte traduse şi supuse
reflecţiei arhitecturale şi traductologice
cuprinde cum era şi de aşteptat lucrări
clasice semnate de Alberti, Scamozzi,
d’Aviler, da Vignola, Le Pautre, Bullet,
Durand, Rondelet, Viollet-le-Duc, Le
Corbusier, dar şi texte mai puţin
cunoscute, dar importante şi utile
pentru specialişti: tratate, culegeri
de modele, cărţi tehnice şi juridice,
reviste de arhitectură.
O istorie a traducerilor de arhitectură
este conturată chiar de articularea
diverselor capitole, grupate în prima
parte sub titlul „Traducerea, de la
o limbă la alta”, în timp ce partea a
doua intitulată „Traducerea ca practică
creativă” este o căutare a creativităţii
şi inventivităţii pe care traducătorii
o produc prin gesturi uneori inocente,
alteori bine ţintite de modificare a
textului şi a imaginii în procesul
traducerii.
Dacă în primele articole autorii
pun problema unei latinităţi tehnice
sau a latinei vernaculare prezente în
unele documente notariale, importante
pentru arhitecţi, ce marchează
începuturile acestui tip de traduceri,
în următoarele avem de a face cu
limbile contemporane fiindcă diversele
contribuţii analizează traducerea lui
Scamozzi în franceză, a lui D’Aviler
în germană, al lui Rondelet în italiană
şi în germană, a lui Wolff în franceză,
a lui Viollet-le-Duc în engleză etc.
Alte contribuţii vizează traduceri
de tratate, manuale şi antologii, în
suedeză, în neerlandeză, în română
şi, părăsind spaţiul european, în
japoneză; dar şi sensul reciproc este
luat în considerare prin articolul
consacrat arhitecturii japoneze traduse
în limbi şi culturi europene sau al
cărţii lui Milizia despre vieţile arhitecţilor,
traducător tradus şi pendulînd astfel
între Italia şi Franţa. Una dintre
contribuţii se referă la modul cum
termeni de arhitectură consacraţi în
franceză au fost preluaţi prin traducere
sau adaptare de arhitecţii români,
formaţi în Franţa, intrînd în prima
revistă română din domeniu, Analele
architecturei [sic] şi ale artelor cu
care se leagă6. Aceasta a fost fondată
în 1890 de arhitectul Ion Socolescu
(continuată apoi cu revista Arhitectura7)
şi conţine şi un interesant Dicţionar
de termeni speciali întrebuinţaţi în
arte şi construcţii.
Problemele abordate de autori se
întîlnesc firesc şi inspirat cu cele
pe care le pun specialiştii traducerii,
în general, ai traducerii tehnice,
pragmatice, în special. Ele privesc,
de asemenea, motivaţiile actorilor
implicaţi în producerea cărţilor şi a
traducerilor lor – tipografi, editori,
gravori, desenatori, librari, public
ţintă – dar şi miza intelectuală,
tehnică, politică, economică a unor
astfel de traduceri.
La o privire atentă se discerne o
căutare uneori implicită, alteori
explicită a ceea ce este specific
domeniului arhitecturii, cu statutul
ei mixt de artă şi meserie, de ştiinţă
şi tehnică, de estetică şi utilitate în
care imaginea este mereu prezentă.
In acest sens este relevant faptul
că în cele aproape 300 de pagini
ale volumului există inserate 120 de
imagini alb-negru, fără a mai socoti
stampa lui Heemskerk, intitulată
Turnul Babel, reprodusă pe copertă.
E interesant de observat că, în
linii mari, traducerea arhitecturală
pare mai liberă decît traducerea
ştiinţifică şi tehnică din alte domenii,
fie că e vorba de o adaptare blîndă,
fie de o deturnare alterantă, fie de
reeditări însoţite de modificări şi
intervenţii în text şi în planşe; astfel
de metamorfoze sînt justificate de
utilitatea practică a cutărui volum şi
de adresabilitatea lui unui public
concret, dintr-un anumit spaţiu
geografic şi dintr-o anumită epocă,
ce are la dispoziţie alte materiale şi
instrumente de construcţie, care e
cerut de alţi comanditari. Iată doar
cîteva exemple. Astfel ediţia prescurtată
şi traducerea adaptată a lui Claude
Perrault din 1674 pentru cele zece
cărţi de arhitectură ale lui Vitruviu
este considerată de către contemporanii
francezi ai lui Perrault o operă originală.
Tot astfel tratatul lui Giacomo da
Vignola, reeditat în 1602 de librarul
şi gravorul din Roma, Orlandi, conţine
adăugate de acesta din urmă şi modele
de porţi concepute de către Michelangelo.
Cum bine spune Valérie Nègre, în
cuvîntul ei introductiv, textele de
arhitectură cu tot cu imaginile pe
care le conţin par a fi în traducere
o materie „reformabilă” şi „extensibilă”.
Omisiunile, adăugirile, corecturile,
modificările de tot felul sunt uneori
declarate în prefeţe şi în note ale
traducătorului, care-şi face astfel
auzită vocea, dar pot la fel de bine
să fie trecute sub tăcere. Mai sînt
apoi schimbări de format, de punere
în pagină a textului şi a imaginii, care
se văd doar la comparaţia cu originalul.
Rar se întîmplă ca editorul să recurgă
pentru imagine la matriţa originală,
el recurge mai degrabă la desenatori,
gravori şi tipografi locali ceea ce
implică deja unele modificări; acestea
se regăsesc în modul de prezentare
a planşelor care pot însoţi textul, sau
pot fi plasate la sfîrşitul lui, pot avea
un format simplu, sau de pagină
dublă, pot fi pliate sau nu. Cu ocazia
traducerii, planşele pot fi uşor retuşate
sau prelucrate masiv, noi planşe pot
fi adăugate. In ediţia olandeză a lui
Scamozzi sînt adăgate 20 de planşe pe care librarul le avea la dispoziţie,
în ediţia japoneză a lui da Vignola
sînt adăugate planşe care privilegiază
detaliul, după cum sînt aşteptările şi
gusturile publicului destinatar.
Adăugarea unei imagini are deseori
o motivaţie explicită, aceea de a
clarifica sensul unui cuvînt, al unei
noţiuni, sau aceea de a merge mai
în profunzime decît textul; dar numai
văzute în relaţie textul şi imaginea,
iconotextul original, explică şi justifică
ce anume a condus, printr-o traducere
globală, la un nou iconotext. O întrebare
revine la contributorii şi coordonatorii
volumului şi anume dacă îndrăzneala
schimbării, a modificărilor din iconotextul
arhitecural nu înseamnă de fapt o
libertate creatoare şi inovatoare.
Concluziile, uneori doar sugerate,
ale diferitelor cazuri de traducere
sînt prezentate, sintetizate şi interpretate
de Robert Carvais în postfaţa volumului
intitulată „Arhitecutura tradusă, între
fidelitate şi inovaţie”. Acesta din urmă
socoteşte că volumul Traduire
l’architecture şi toate dezbaterile
care l-au precedat pe marginea unor
cazuri concrete de traducere, în sensul
strict sau larg al termenului, permit
identificarea a trei tipuri de traducere;
în primul rînd cea savantă care e
importantă pentru dezbaterile teoretice
dar şi pentru plăcerea de a transmite
o cultură, chiar cu unele entorse şi
avataruri; apoi traducerea tehnică ce
se vrea utilă, care poate servi sau
deservi acţiunea arhitecturală; a treia
şi ultima ar fi traducerea politică ce
se situează de partea puterii şi are
aura de autoritate a traducerii oficiale.
Dar aceste tipuri de traduceri îmbrăţişează
diferite modalităţi de traducere, care
se regăsesc în corpusul deja evocat.
E vorba, mai întîi, de traducerea
primară sau literală, care are ambiţia
exactităţii, apoi modalitatea adaptării,
care poate presupune adaptare culturală,
locală, dar şi modificări de tipul
abrevierii, adăugirii, clarificării,
revizuirii, rescrierii, redesenării,
retuşării etc. Ultima ar fi traducerea
alterantă, care deturnează iconotextul
iniţial, iar intenţia autorului dispare
sau este mult distorsionată. În practicarea
celei din urmă, odată cu ştergerea
intenţiei autorului poate să apară
şi schimbarea de paradigmă. Carvais
dă, în acest sens, exemplul lui Antoine
Le Pautre care elaborează o culegere
cu opere personale, ce puteau servi
drept modele, însoţite de comentarii
tehnice, fără referire la Vitruviu sau
la vreo altă figură importantă pentru
teorie. Dar comentariile, corecturile
şi paralela cu alte opere adăugate de
către d’Aviler schimbă referinţa
practică iniţială într-un discurs teoretic
şi transformă culegerea de modele
într-un tratat de arhitectură. Avem
de a face cu un exemplu de traducere
în sensul larg al termenului prin care
desenul, schiţa, planul, surse de
comentarii, evoluează, de la o reeditare
la alta, spre discurs teoretic, pînă
la a deveni un tratat în care textul şi
imaginea se completează reciproc,
cum se întîmplă într-un adevărat
iconotext. Unde şi cînd intervine
libertatea creatoare e greu de spus
ca regulă generală. Fiecare traducere
de iconotext merită lectura şi critica
ei, care să ia în considerare epoca în
care aceasta a fost elaborată, scopul
ei, mijloacele tehnice ale momentului,
mentalitatea traductivă a vremii,
proiectul pe care îl are la bază.
În schimb, se poate afirma că
îndrăzneala de a o experimenta în
numele unei raţiuni practice, a
unei adaptări culturale, economice
sau de alt fel este o condiţie importantă
în această evoluţie. Şi poate ar trebui
subliniată, în final, în mod special
pentru cititorul român, îndrăzneala
arhitecţilor români care au înfăptuit
revista Analele architecturei de a
folosi şi făuri în limba română, în
mare parte prin intermediul traducerii,
o terminologie specific arhitecturală,
sprijinită şi ilustrată de un bun material
vizual. Ceea ce ei au absorbit din
tratate şi manuale a fost apoi vehiculat
prin prima revistă de arhitectură
de la noi, producţie care depăşeşte
latura informativă şi erudită a tratatului,
prin dimensiunea dialogică ce
îi este proprie. Bun exemplu, socotim
noi, de libertate creatoare şi de
construcţie de nou iconotext.
Note
1. Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven,
Lombez, Christine (2012), Histoire des
traductions en langue française - Dixneuvième
siècle (1815-1914), Verdier,
Paris.
2. Ladmiral, Jean-René (2010): “La
traductologie que j’ai développée est une
réflexion qui s’appuie essentiellement
sur mon propre travail de traducteur”
- entretien avec Muguraş Constantinescu,
Atelier de traduction, N°14, Editura
Universităţii Suceava, pp. 15-30.
3. Mavrodin, Irina (1981): “Traducerea,
o practico-teorie” în Modernii - precursori
ai clasicilor, Dacia, Cluj.
4. Carvais, Robert, Nègre, Valérie,
Cluzel, Jean-Sébastien, Hernu, Juliette
(sous la direction), Traduire l’architecture
- texte et image: un passage vers la
création?, Picard, Paris, 2015.
5. Constantinescu, Lucian, Constantinescu,
Muguraş, „La terminologie architecturale
roumaine au XIXe siècle:
Traduction du lexique architectural
français” Carvais, Robert, Nègre, Valérie,
Cluzel, Jean-Sébastien, Hernu, Juliette
(sous la direction), Traduire l’architecture
- texte et image: un passage vers la
création?, Picard, Paris, 2015, pp. 107-
118.
6. Socolescu, Ion (sub direcţiunea )
Analele architecturei [sic] şi ale artelor
cu care se leagă, Bucureşti, Tipografia
Curţii regale, F. Göbel Fii, Pasagiul
roman,1891-1894.
7. Tabacu, Gabriela, Revista Arhitectura,
Studiu monografic şi indici. 1906-1944,
Bucureşti, Editura Humanitas Colecţia:
în afara colecţiilor, 2008.
