Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Traductorlâc & muzică de Mircea Mihăieş

O marcă indiscutabilă a succesului o constituie transpunerea unei creații într-o altă limbă sau întrun alt limbaj decât cel original. Nu mă refer, desigur, la pletora de ediții bilingve care au invadat viața literară de la noi.
La o simplă privire, nu există poet român activ care să nu fi publicat o culegere de texte în limbi străine. „Saltul în universalitate”, himera artistului de pretutindeni și de oricând, trece, într-adevăr, prin pana traducătorului. Și nu e vorba numai despre literatură. Chiar muzica ori arhitectura – arte ce transcend comunicarea prin cuvânt – au nevoie de sprijinul transpunerii într-un alt idiom, dacă ambiționează să atingă notorietatea.
Nu intenționez – dar n-am încotro – să șochez legiunea de textieri care-și imaginează că dacă le-a apărut carte la o editură străină, dar de mâna a optzecea, au făcut cine știe ce ispravă. În proporție de nouăzeci și nouă la sută e vorba de traduceri catastrofale, datorate veleitarilor ce fac un ban exploatând vanitatea bieților poeți – pentru că aceștia sunt, în mod previzibil, principalele victime ale bolii pe care aș numi-o traductorlâc. Ei tremură să- și vadă producțiile înveșmântate întro limbă de circulație, crezând c-au descoperit scurtătura spre consacrarea mondială. Nimeni nu se înghesuie să- și dea textele la tradus în paștună, ciukotko-kamciatkiană sau abhază. Toți vor să fie transpuși în engleză. Acceptă, desigur și franceza, spaniola ori germana. Dar cel mai bine ar fi în suedeză, prag obligatoriu pentru binemeritatul Nobel...
Mă gândeam la aceste lucruri – dar cu un sentiment diferit de cel exprimat mai sus – ascultând „omagiul muzical” (cum să-i spun altfel?!) adus de cântăreața Kate Bush cărții lui James Joyce, Ulysses. Sau, mai exact, protagonistei, Molly Bloom. Kate Bush a șocat în anii ‘70-‘80 scena muzicală britanică prin compoziții debordând de dinamism și stranietate, de umor negru și frenezie ludică. Fanii ei văd în Madonna doar urmașa lipsită de har a celei care a inaugurat în muzica pop filonul goticdezmăț at-intelectual. La nouăsprezece ani, în 1978, a ajuns fulgerător în fruntea clasamentelor. Scena europeană era dominată de curentul disco, bazat pe domnia autoritară a ritmului. Simpliste, dansante, nepretențioase, melodiile reacționau la barocul insular promovat de Led Zeppelin, Genesis sau Pink Floyd.
E cu atât mai surprinzător că drumul spre piscurile carierei lui Kate Bush a fost deschis de unul dintre monștrii sacri ai pop-ului britanic, David Gilmour, vocalistul, chitaristul și compozitorul formației Pink Floyd. Iar Peter Gabriel, liderul lui Genesis, a ales-o drept parteneră pentru mega-hitul Don’t Give Up. Or, Kate Bush se afla pe un versant străin de preferințele momentului. Intensei „proletarizări” provocate de muzica scrisă pentru discoteci, adolescenta cu o figură desprinsă parcă din romanele lui Jane Austen, îi opunea un stil încărcat de aluzii culturale și de concepte greu de digerat. Wuthering Heights, primul ei succes, se inspira din capodopera romantismului negru britanic, datorată lui Emily Brontë. Întrupând-o pe Cathy, eroina tragică, Kate Bush „muzicalizează” una din scenele faimoase ale cărții. Moartă, protagonista i se arată, de dincolo de mormânt, iubitului ei, Heathcliff. Filmulețul care însoțește melodia e inspirat de peliculele cu monștri și stafii ale anilor ’20.
Talentul multilateral al lui Kate Bush a contribuit la succesul fulminant al piesei. Admirabilă dansatoare, artista punea în evoluția acrobatică, nemaîntâlnită până atunci, întreaga pasiune a corpului și a minții. În contradicție cu hiturile vremii, cu o melodicitate simplă și repetitivă, Kate Bush propunea o partitură neîntreruptă, într-un crescendo ce frizează grotescul. Doar refrenul („Heathcliff, it’s me, Cathy, I’ve come home/ I’m so cold, let me in-a-window/ Let me have it, let me grab your soul away”) secționa, ca un urlet al disperării, accesul de nebunie al femeiivampir și spectru. Dansul macabru care însoțea melodia a avut, cu siguranță, un rol important în popularitatea cântecului.
Kate Bush face parte din generația care ilustrează, parcă, titlul unei melodii a trupei The Buggles, Video Killed the Radio Star. Fără admirabilul suport vizual, melodiile ei n-ar fi avut nici pe departe același impact. Câțiva ani mai devreme astfel de compoziții ar fi fost improbabile. Kate Bush s-a așezat pe creasta valului care a transformat, la începutul anilor ‘80, prin apariția unor canale de televiziune de tip MTV, melodia în pretext pentru spectacole vizuale somptuoase. Câțiva ani mai târziu, „rescrierile” ei din autori binecunsocuți (William Blake, Henry James, William Butler Yeats, misticul G. I. Gurdjieff etc.), precum și „citatele” din filmele unor mari regizori (de la Truffaut la Woody Allen) ar fi trecut neobservate. A fost omul potrivit la momentul potrivit – fără ca prin asta să diminuăm ceva din imensul ei talent.
Compozițiile lui Kate Bush surprind – și amplifică – isteria epocii tehnologice. Depersonalizării ființei umane îi opune un umor negru agresiv, batjocoritor și seducător, totodată. Tentația circului, populat cu oameni-marionetă, e omniprezentă în compozițiile ei. Narațiunile vizuale par prelungiri (și câteodată chiar sunt) ale unor povești cu zâne rele și spiriduși care și-au pierdut puterile magice. Dansul e o formă de exorcizare, de compensare, prin grația nefirească a gesticii, a vidului existențial în care s-a prăbușit omenirea. Implicit, fiecare din cântecele lui Kate Bush e un imn adus grăuntelui de viață și frumusețe ce nu poate fi înfrântă, o celebrare impetuoasă a ființei umane.
Cu aceste atuuri, era inevitabil ca tânăra care intrase atât de percutant în mintea lui Catherine Earnshaw, să ajungă și la unul dintre simbolurile faimoase ale feminității din literatura occidentală, Molly Bloom. Kate Bush a intenționat să dea o formă cântată câtorva secvențe din monologul interior al soției lui Leopold, plasat la finalul romanului Ulysses. Opoziția acerbă a deținătorului drepturilor asupra creației lui James Joyce, nepotul său, Stephen James Joyce, a împins-o la o improvizație. Lovindu-se de replica cinică a moștenitorului („Eu sunt un Joyce, nu un admirator al lui Joyce”), cântăreața a compus un text în care a folosit doar sintagme din „fluxul conștiinței” lui Molly. Acea primă încercare, din 1989, intitulată The Sensual World, constituie un subtil comentariu al „biografiei” personajului joycean. Secvența inițială, dominată de sonoritatea oriental-hispanică (Molly se născuse în Gibraltar), se metamorfozează, în partea a doua, într-un imperceptibil „jig”, care ilustrează existența irlandeză și amoroasă a eroinei.
În 2011, cântăreața a reînregistrat compoziția. Sub titlul Flower of the Mountain, apelativul tandru al lui Leopold pentru viitoarea lui soție, ni se oferă o variantă cântată exclusiv pe textul joycean. E vorba de o selecție din ultimele zeci de rânduri ale cărții, alese în așa fel încât să facă din Yesul final, al acceptării și triumfului, un strigăt de-o fastuoasă, celestă senzualitate.
Nimic nu rămâne însă nepedepsit în lume. Pentru că a avut îndrăzneala să înfrunte, la începuturile sale, atotputernicul val disco, artista britanică s-a văzut (indirect) contestată de o cântăreață din Olanda, Amber. Aceasta a redat, în 2001, ringurilor de dans solilocviul lui Molly, ritmat, electronizat, afectat, sub titlul Yes. N-am să insist însă asupra clip-ul disco-tehno al lui Amber – din solidaritate cu frumusețea senzuală a cuvintelor lui Molly Bloom. Dar și cu nevroza învolburată, exaltată și isteroidă din vocea lui Kate Bush.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara