Dintre traducerile cu tematică biblică spre care s-a orientat Fundoianu, pierderea Paradisului satisfăcea cel puțin două dintre apetențele sale: senzualitatea și ideea triumfului vieții asupra interdicțiilor divine. Psalmii personali ai tînărului Fundoianu vor avea o hotărîtă caracteristică nonconformistă: nu vor mărturisi păcatul, vor fi rugăciuni pentru împlinirea chemării vitale. Textul tradus a fost ales de poetul în formare întru totul conform cu preocupările și viziunea sa asupra lumii: din Paradisul lui Verhaeren lipsește șarpele. Nu era nevoie de el. Manuscrisul inedit este destul de greu de datat: după preocuparea tematică, după șovăielile versificației și după vocabular aparține probabil perioadei 1916 – 1918. Muțumim încă o dată doamnei Monique Jutrin, președinta Societății de Studii Benjamin Fondane, pentru a ne fi pus la dispoziție fotocopia manuscrisului. (Roxana Sorescu)
E. Verhaeren


Paradisul

I
Tufișuri luminoase s-alcătuiau în jerbe,
Insecte – lucii prisme – vibrau în cerul pur,
Juca un vînt cu mîndrul liliecilor contur
Pe-ntinderea de ape și pînza naltei ierbe.
Un leu zăcea alene sub crengile de flori,
Un căprior flexibil juca printre pantere,
Desfășurau păunii mănunchiuri de culori,
Prin crinii de lumină și florii din unghere.
În ceruri și pămînturi doar Domnul stăpînea.
Adam purta-n robie cătușele divine,
Mirau pe Eva cîntul izvoarelor senine,
Surîsul lumii-ntrege în ochi-i locuia.
Un înger singuratic veghea în orice clipă
Asupră-i și cînd noaptea arunc-a ei scînteie,
Să-i fie noaptea dulce repaosului ei
O adormea în faldul din candida-i aripă.
Cu rouă în vîlceaua din minunații sîni
Se deștepta cînd zorii ș-iveau lumina vastă,
Și la lumina rochi-i strălucitor de castă
Usca a Evei plete ce-i se lăsau în mîni.
Și umbrele ușore se desfăceau de roze
Ce dormitau în straturi și se-nclinau ușor.
Urca părechea înspre splendidele-apoteoze
Ce tainica grădină-nălța naintea lor.
Ca ieri, ca totdeauna, domesticile vite
Dormeau cu caldul soare pe cîmpul fără zvon.
Luceau insecte-n roiuri pe pietrele-ascuțite
Și limpede păunii priveau spre orizon,
Iar rarii tigri, aproape de florile sfioase,
Treceau cu botul roșu înceți și delicați.
Și căpriorii repezi pe mușchiul de mătase
Treceau sub ochii limpezi ai leilor culcați.
Nimic nu tulburase trecuta rînduială
Era același ritm unic și diafan.
Aceleași dispoziții de soartă triumfală
Și-același domn puternic în cadrul diafan.

II
Treceau alene anii și totuși într-o zi
Simți într-însa Eva fiorii de revoltă
De-a fi mereu o floare modestă și involtă
Sub fericirea dură ce nu o ispiti.
Adînc-amenințare plutea pe-albastra boltă
Când îi veni dorința de a cerca scînteia.
De-un fior adînc, puternic, șerpuitor, sălbatic
Pătrunsu-s-a și-atunce, de dragul lui, femeia
La sîni-i a ei brațe și-ncrucișă extatic.
Și cercetă cu spaimă Arhanghelul mirat
Mișcările pierdutei în brațele somniei
Și gesturile-i stranii din lumea reveriei.
Dar Eva sta pierdută în visu-i minunat.
El consultă zădarnic și flori și rîndunele
Ce locuiau cu dînsa pe țărmuri de izvor,
Și-oglinda subterană a apelor rebele
De-unde țîșnea desigur și gîndu-i călător.
O seară cînd de dînsa se înclină aproape
Ca să-i coboare dulce pe ochi a ei pleoape,
De sub aripa-i Eva sări deodat’ zglobie.
O! dulcea, diafana și calda nebunie
Pe care n-o-nțelese Arhanghelul divin.
O adormea în cîntec și-i povestea senin
Cînd ea era departe cu trupul gol și viu
Sub aștrii de jăratec pierdută-ntr-un tîrziu.
Adam văzînd-o astfel fu furnicat de dor.
Altdată, cînd se scoborî-n amurg,
Pe căi cotite pururi călător,
El o văzu zglobie la izvor
Cercînd să prindă-n mînele-i, glumeață,
Beșicele de apă care curg
Sorbite de nisip la suprafață.
El o văzu cercînd ca să încline
Măestrul tort al ierburilor fine
Cu degetele-i agile
Și-ncet privind cum licăre în ceață
Insectele fragile.
Era atunce Eva copilă și naivă
Iar el, un om, căta o nouă viață
Frumoasă și-ndrăzneață
Prin codru de-ntunerec și bolta milostivă.
Vroia să simtă Eva și-Adam voia să știe;
Și-așa, văzînd-o în umbra splendorilor din rai
El presimți îndată a formei armonie;
Simți în pieptu-i Eva un nou și dulce grai.
S-apropie de dînsa cu temerea bolnavă
De-a nu-i speria azurul din ochi-i plini de vis
Se-mprăștia din trunchiuri de [indescifrabil]
suavă,
Pătrunzătoare-aromă ca-ntr-un imens abis.
Îi sta sfios în față, cînd Eva dintr-odată
Îi puse stăpînire pe ambele lui mîni,
Le sărută pierdută cu fața-mbujorată
Și-apoi le puse-agale pe voluptuoșii sîni.
Pînă-n adîncul cărnii îi resimți arsura;
I-mprăștie în bucle molaticul lui păr,
Și despletindu-i pleata, cătă sălbatic gura
Și-o săruta cu furii simțind că-i adevăr.
Divina rînduială nu mai era acum...
O nouă formațiune se desprindea din umbră,
În care ritmuri nouă, nelămurit parfum
Și-amestecau puterea sălbatică și sumbră.
Voi ați simțit-o-n vine, voi, codrii plini de viață
Tumultuoși în vînturi și calmi sub clara rouă,
Și voi, o, munți, simțit-ați aceste ritmuri nouă,
Și tu, o, nea,-n palate de soare și de gheață,
Și tu, pămînt ce-n floare dai fructe, flori și grîne
Și voi, o, valuri clare și ape din fîntîne,
(Și tu, izvor cu clara și mișcătoarea-ți placă)
Și voi, întunecate, subtile minerale
Și voi, o, stele repezi [indescifrabil] cale
Și tu, o fluviu unic cu undele deșarte
Și tu, o timp și spațiu și sumbru infinit,
Și tu, al Evei [indescifrabil] și-al lui Adam
[indescifrabil]
Pentru multipla viață și solitara moarte.
Se-ntinseră alene aproape de fîntînă
Și numai ochii singuri le stară mărturii
Adam simți cum crește năpraznică, păgînă
Într-însul o putere ce-i da delicii vii.
Frumosul trup al Evei avea delicii multe,
Molatice ca mușchiul sub adieri de vînt.
Cîmpiile călcate și ierburile smulte
Se sfărîmau pierdute sub caldul lor avînt.
Și cînd în a lor piepturi zbucni sălbatic spasmul
Și zbuciumul năprasnic dintr-un imens abis
Felina noapte dulce își stăpîni sarcasmul
Făcând mai dulce boarea din mîndrul Paradis.