Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Totul despre Ceauşescu de Tudorel Urian


Am fost uimit să citesc în ultimii ani confesiuni ale unor oameni care, înainte de 1989, aveau o viaţă mult peste standardul general - cariere profesionale consolidate, recunoaştere publică, situaţie materială convenabilă, libertatea de a călători în străinătate, inclusiv în ţările occidentale -, în care aceştia îşi făceau publică ura pe care au simţit-o, în permanenţă pentru Nicolae Ceauşescu. Uimirea mea venea din faptul că, scrutându-mi memoria nu-mi amintesc să fi urât vreodată pe cineva, necum o entitate cvasi-abstractă precum Nicolae Ceauşescu. Pot fi supărat pe cineva într-o chestiune punctuală (îmi trece repede), pot dispreţui pe altcineva (după mai multe probe irefutabile de încremenire a respectivului în proiect, sfârşesc prin a-l ocoli), pot refuza pentru câteva zile dialogul cu cineva care mi-a făcut un mare rău, dar apoi, inevitabil, lucrurile reintră în normal. Ceauşescu pentru mine nu a existat. În anii de sfârşit ai comunismului eram profesor la Odorheiu Secuiesc. Locuiam într-o garsonieră confort IV, dormeam pe o saltea pusă direct pe pardoseală, nu ştiam cum arată un paşaport sau o bancnotă de un dolar, nu gustasem coca-cola, aveam o baie de 1 mp (apa de la duş cădea peste scaunul de la wc), dar aveam douăzeci de ani, încăperea plină de cărţi şi discuri, împrejurimi mirifice ce se cereau descoperite, prieteni care ştiau să aprecieze mustul vieţii. La radio ascultam doar postul ,Europa liberă", iar la televizor urmăream meciurile de fotbal şi eventual vreun film vechi. Îmi petreceam o bună parte din timp citind după pofta inimii şi scriind cronici literare. În momentul în care auzeam vocea binecunoscută, închideam instantaneu sursa care o propaga, din plictiseală. Pe diverşii politruci care se abăteau prin şcoală spre a ne instrui în diverse chestiuni îi judecam individual, în funcţie de prestaţia lor. Unii făceau exces de zel, pe feţele altora se citea clar stânjeneala de a spune lucruri în care nu cred sau se ghicea începutul unui zâmbet ironic. Niciunul nu semăna cu celălalt. Existau arivişti în stare să vândă oricând, pe oricine, pentru te miri ce, beţivi veseli sau melancolici, activişti apatici, blazaţi, pentru care totul părea o corvoadă, şmecheraşi despre care se ştia că pot fi unşi cu şpagă (n-am dat niciodată, din delicateţe pentru cel din faţa mea, spre a nu-l insulta punându-l să îşi recunoască micimea de a o primi), indivizi libidinoşi cu colegele de cancelarie şi chiar mici înţelepţi gata oricând să te înveţe cu duhul blândeţii codul minimal de comportament capabil să te scutească de belele. Mi-e greu să cred că dacă astăzi l-aş recunoaşte pe stradă pe vreunul dintre ei, nu i-aş răspunde la salut. Niciodată nu am făcut o legătură directă între activiştii de partid care fojgăiau în jurul meu şi Ceauşescu. Ceea ce nu înseamnă că am avut vreo stimă pentru Ceauşescu. Nu mi-am pus niciodată problema căderii comunismului şi, cu siguranţă, nu aş fi avut curajul să particip la vreun eventual complot. M-am simţit însă întotdeauna liber (oricât de bizar ar suna), nu m-am ferit să spun despre alb că este alb şi despre o prostie că este o prostie, şi nici nu am avut vreodată sentimentul că, în felul acesta, mi-aş face vreun rău. Nu m-am simţit urmărit sau persecutat, nu m-a ameninţat nimeni, am încercat în fiecare clipă să îmi fac viaţa normală şi cât mai agreabilă în limitele foarte strâmte permise de sistem.

Evitând să problematizez natura răului în perioada comunistă, necum să mă opun explicit regimului, nu m-am simţit niciodată legitim să fac rechizitorii post factum. Cred că singurii în măsură să vorbească despre faptele lui Nicolae Ceauşescu sunt cei care au avut cu adevărat de suferit în perioada comunistă (foştii deţinuţi politici, puţinii disidenţi) şi cei care au fost principalii săi colaboratori. Adică victimele şi oamenii care au slujit sistemul. Abia după ce vom citi toate aceste confesiuni, vom putea şi noi, ceilalţi, să ne pronunţăm în deplină cunoştinţă de cauză.

De mare profit pentru înţelegerea specificităţii regimului comunist din România este cartea profesorului Ion Ianoşi Eu - şi El. Însemnări subiective despre Ceauşescu. Este cartea unui gânditor de stânga, adept al marxismului şi om care a servit regimul comunist din ţara noastră într-una din perioadele sale cele mai tulburi (între 1955 şi 1965). Într-un fel, această carte este o replică românească la faimosul op al lui François Furet, Sfârşitul unei iluzii. O analiză rece a unui om care a văzut degradarea până la crimă a idealurilor tinereţii sale. El contabilizează erorile făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, compară tipurile de dictaturi pe care le-au instaurat, îi psihanalizează pe cei doi dictatori comunişti şi nu ezită, atunci când este cazul, să se avânte chiar pe teritoriul fascinant al istoriei contrafactuale. Analizată de Ion Ianoşi, ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu are drept motor resentimentul. Ceauşescu a fost produsul unor complexe. S-a simţit umilit încă din tinereţe de originea sa modestă (era fiul unui ţăran a cărui agoniseală lua invariabil drumul cârciumii), de imposibilitatea de a-şi face un rost (ca ucenic de cizmar era folosit la activităţi colaterale, măturat, curierat, nefiind, practic, în stare să pună pingele) şi tot ceea ce a urmat a fost o nestăvilită sete de revanşă. Din perspectivă psihanalitică, Ceauşescu este un exponent tipic al tipologiei resentimentare: ,Resentimente faţă de toţi: faţă de foşti rivali, colegi susţinători; faţă de grupuri sociale; chiar faţă de naţiune în ansamblu. Izbânda resentimentului n-a fost niciodată atât de totală".

Întrebarea care se pune în faţa unei experienţe catastrofale (o recunoaşte, într-un fel şi Ion Ianoşi) precum comunismul românesc este dacă lideri precum Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu au fost produse ale sistemului sau accidente, fatalităţi ale istoriei care au ajuns să pună pe butuci sistemul (în primele zile ale revoluţiei din decembrie 1989 Ion Iliescu îl acuza pe predecesorul său că ,a întinat idealurile socialiste")? Ar fi putut comunismul românesc să aibă un alt destin? Ce s-ar fi întâmplat dacă Lucreţiu Pătrăşcanu nu ar fi fost executat după moartea lui Stalin, se presupune din teama lui Dej de un posibil contracandidat în condiţiile în care la Moscova începuse să adie vântul destinderii. Cum ar fi evoluat România dacă succesorul lui Dej ar fi fost Gheorghe Apostol, nu Nicolae Ceauşescu? Dar dacă în accidentul de avion din 1956 ar fi pierit Nicolae Ceauşescu, nu Grigore Preoteasa? Cum am fi trăit noi astăzi dacă, în 1989, Nicolae Ceauşescu ar fi reuşit să rămână la putere (în contextul politic de după 1990 această ipoteză este chiar fantezistă şi destinul lui Milosevici o dovedeşte cu prisosinţă)? Iată numai câteva dintre întrebările contrafactuale ale lui Ion Ianoşi, care ar putea să dea de gândit. O altă întrebare, cel puţin la fel de incitantă este de ce a fost Nicolae Ceauşescu mai detestat decât predecesorul său, în condiţiile în care marile crime ale comunismului s-au petrecut pe vremea lui Dej? Răspunsul lui Ion Ianoşi merită consemnat: ,Din cauza mecanismului specific al terorizării supuşilor săi. A administrat fără încetare măsuri înjositoare, zi de zi, ceas de ceas. O înjosire mărunţită, dar permanentizată. Sâcâitorul iad cotidian, prin aceasta groaznic. Ca o durere de dinţi a... sufletului".

Ion Ianoşi a privit execuţia lui Nicolae Ceauşescu ca pe o izbăvire. Este limpede însă că pentru el idealurile stângii au rămas intacte, chiar dacă în ochii celor mai mulţi au fost compromise de punerea lor în practică de către oameni precum Stalin, Dej sau Ceauşescu. De aceea, ultima lui spovedanie este cea a unui învins: ,ŤOmul de stângať a îmbătrânit şi aşteptările i-au secat. E marginalizat, dacă nu şi hulit. Nu mai află în jurul său altruism, solidaritate, dreptate. Îşi recontemplă trecutul cu amărăciune. Chiar după el, chiar fără el Ťomul de stângať a lăsat în urmă orice speranţă".

Cartea lui Ion Ianoşi a fost redactată la începutul anilor '90, atunci când România era condusă de o formaţiune politică declarat de stânga (FSN), iar preşedintele ţării era un fost demnitar comunist (e drept, căzut în dizgraţie), Ion Iliescu. De aceea, concluzia implicită din finalul cărţii - citat mai sus - este că pentru autor şi noua putere post-comunistă este la fel de străină de idealurile stângii.

Eu - şi El. Însemnări subiective despre Ceauşescu este o carte inteligentă, scrisă cu har, care are un merit incontestabil: acela că prin întrebările puse sau sugerate oferă piste de gândire menite să aducă lumină în istoria destul de contorsionată a comunismului românesc. Ea poate fi citită cu profit de toţi cei capabili să judece cu mintea liberă, indiferent dacă astăzi sunt adepţii valorilor de stânga sau ai celor de dreapta. Apariţia unei asemenea cărţi, de neconceput în anii comunismului, ne reaminteşte, o dată în plus, că a trăi într-o democraţie este o mare şansă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara