Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Puzzle:
Totdeauna, pretutindeni, un exilat de Gabriel Chifu

Etimologic, exil vine din latinescul exsilium (ex – afară şi salio – a sări) şi are sensul de pedeapsă constând în izgonirea cuiva, condamnat, în afara hotarelor ţării sale. Prin extindere, cuvântul a căpătat şi înţelesul de părăsire voluntară a ţării, a locului de baştină. În ambele cazuri este vorba despre un dezacord, o nepotrivire, o despărţire între o persoană şi spaţiul, cu normele sale de fiinţare, în care aceasta locuieşte.

Factorul politic reprezintă motivaţia principală a exilurilor din secolul XX, un secol al dictaturilor, al ideologiilor şi regimurilor totalitare ce nu admit puncte de vedere diferite faţă de cel oficial. Dar şi sărăcia trebuie neapărat numărată printre cauze. Există şi un alt fel de exil, pe care l-aş numi exilul de plăcere sau exilul de climă, posibil în unele zone bogate şi facilitat de noile tehnologii aflate într-o dezvoltare nemaipomenită: oamenii pleacă de bunăvoie, în „zările de farmec pline”, pentru o locuire mai bună, în acord cu aşteptările lor, căutând şi găsind spaţiul exterior, care să fie proiecţia sufletului lor. Situaţia s-ar rezuma şi prin „Ubi bene, ibi patria”, cu cuvintele lui Cicero, care, de fapt, reia în Tusculanes, dacă nu mă înşel, un vers al lui Pacuvius: „Patria est ubicumque est bene”. Fenomenul acesta se manifestă, mai ales, printr-o migraţie de la Nord la Sud. Cert este că secolul din care tocmai am ieşit ar putea fi considerat un secol al exilului şi al exilaţilor.
Întorcându-ne la sensul însuşi al cuvântului, de care pomeneam la început, am zice că pentru scriitor, ca şi pentru artist, în genere, exilul înseamnă o stare naturală. Fiindcă el, scriitorul, este acela care percepe accentuat, dându-i formă verbală, dezacordul profund dintre ins şi lumea sa şi, chiar, dintre ins şi el însuşi. În fond, cu asta se ocupă arta. Presentimentul acelei armonii imposibil de atins, precum şi încercările mereu eşuate de a ajunge la ea ar constitui motorul actului de creaţie. Poate exagerez eu şi fac prea multă metaforă, dar cred că tot timpul şi peste tot scriitorul este un exilat, nicăieri nu este cu adevărat acasă. Şi atunci când nu este surghiunit la propriu el este surghiunit la figurat.
Colocviul festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură” de anul acesta ia în discuţie tocmai tema exilului, cu diversele sale forme: exilul propriu-zis, exilul interior, exilul în propria limbă. Sunt multe nuanţe de care trebuie să ţinem seama. De pildă, un scriitor care şi-a părăsit ţara şi continuă să scrie în limba maternă este, să observăm, un exilat dublu – geografic, faţă de spaţiul din care a plecat, şi prin limbă, faţă de cultura spaţiului de adopţie. Sau, exilul interior (un exil care nu se vede, totuna cu izolarea scriitorului de mediul său, de lumea sa imediată, nu prin deplasare efectivă dintr-un loc în altul, ci prin retragere/ refugiere în sine însuşi): dacă ne-am întreba câţi dintre cei care scriu îl practică, am obţine nişte procente uriaşe. În fine, o situaţie parcă şi mai complicată: scriitorul aflat în detenţie, care are interdicţie să mai publice şi să mai scrie; acesta este, dacă pot să spun astfel, un exilat faţă de propria sa vocaţie, faţă de propria sa gândire pe care nu mai are cum să le exprime.
Intervenţiile din cadrul colocviului ce va începe săptămâna viitoare ne vor transmite, nu mă îndoiesc, experienţe personale dramatice ale celor care au încercat pe propria piele exilul şi vor pune în lumină multe alte aspecte spinoase ale acestui subiect provocator, ce ne marchează existenţele.
Începând din numărul viitor vom găzdui în paginile revistei o selecţie din textele prezentate la Neptun.