Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
„Topîrceeaanu? Minoor!…“ de Daniel Cristea-Enache

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru, am decupat un fragment pentru cititorii României literare. A vedea un critic literar în exerciţiul gîndirii sale este una dintre cele mai frumoase forme de a-l omagia. La aniversare, alături de colegii de la „România literară” şi de cititorii săi, îi urez lui Nicolae Manolescu să rămînă el însuşi. (D.C.-E.)

Daniel Cristea-Enache: Ce preţ aţi fi fost dispus să plătiţi epocii dacă aţi fi debutat cu zece ani mai devreme? Şi cum îi priviţi pe marii critici afirmaţi în perioada interbelică, de la Călinescu la Vianu şi de la Cioculescu la Streinu, în evoluţia lor (nu aceeaşi la toţi şi nici lineară în cazul fiecăruia dintre ei) de-a lungul primului deceniu de socialism real românesc?
S-a vorbit destul de mult, după 1990, despre colaboraţionismul unor intelectuali români, cu circumstanţă agravantă pentru cei care, ca Sadoveanu sau Călinescu, fuseseră foarte bine receptaţi în epoca democratică interbelică. Ei ar părea mai vinovaţi, moralmente, decît tinerii crezînd sincer în comunism, precum Radu Cosaşu, şi care au făcut realism socialist din convingere, nu din calcul.
Care erau, în opinia unui critic al cărui debut publicistic s-a sincronizat fericit cu începutul liberalizării (sau măcar al destinderii ideologice), opţiunile criticilor din generaţia postmaioresciană anterioară?

Nicolae Manolescu: Nu ştiu cum m-aş fi comportat. Chiar nu ştiu. M-a amuzat odată un răspuns al lui Marin Sorescu, la o întrebare asemănătoare, cum, adică, de n-a făcut compromisuri în anii 1950. Sînt sigur că ţi-l aminteşti: dacă eram prea mic! Nu mă consider neapărat un om curajos, mai ales sub raport fizic. N-am idee cum aş fi reacţionat la o anchetă a Securităţii sau la tortură. Dumnezeu m-a cruţat. Nici nu ştiu dacă o astfel de reacţie e neapărat una individuală, dacă nu cumva ţine de natura umană, de nişte limite obiective, nu subiective. Am să-ţi dau două exemple opuse, chiar dacă risc să-i dezamăgesc tocmai pe cititorii mei cei mai fideli, fiindcă am mai povestit întîmplările.
Cînd lucram la teza de doctorat, Ş. Cioculescu, coordonatorul tezei, mi-a relatat ce i s-a întîmplat după ce a fost arestat Vladimir Streinu, bunul lui prieten. A primit vizita a doi ofiţeri de Securitate în civil, care, foarte deferenţi, l-au poftit să-i urmeze pentru a da o declaraţie. Pe drum şi apoi, aşteptînd într-o cameră cu două scaune şi o masă şi-a spus şi respus în sinea lui cum îi va lua apărarea prietenului său, cît de stupide sunt acuzaţiile care i se aduc şi aşa mai departe. S-a făcut ora prînzului şi şi-a închipuit că-l uitaseră. Avea un început de ulcer şi a început să-şi simtă stomacul. Trebuia să mănînce şi să-şi ia pastila. S-a făcut cinci după-masă şi tot nimic. Suferea de palpitaţii şi nici pastila pentru inimă n-o avea asupra lui. O durere binecunoscută în piept, spaima... Bref, cînd a apărut unul din ofiţeri şi l-a trimis acasă, sub cuvînt că fuseseră prinşi cu o mulţime de probleme şi nu avuseseră timp de el, dar că-l vor reconvoca, era, bietul de el, atît de înfricoşat că va muri de inimă, încît, mi-a mărturisit, era gata nu numai să-l „toarne” (nu ţin minte ce cuvînt a folosit, „a turna” nu intrase încă în limbajul cotidian cu sensul de azi) pe Streinu, dar să-şi omoare propria mamă. Ai înţeles la ce poate duce cea mai soft dintre torturi?
Exemplul opus l-am descoperit în memoriile lui Ion Diaconescu, fostul lider ţărănist, un om cumsecade şi care, în tinereţe, dovedise mult curaj, ascunzînd-o într-o comună argeşeană pe soţia lui Ion Mihalache, după arestarea acestuia. În carte, povesteşte cum îl va întîlni pe Mihalache în închisoarea de la Rm. Sărat, unde fusese transferat el însuşi de la minele din Cavnic, ca urmare a evadării unor deţinuţi politici pe care o descrie foarte sugestiv Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele. La Rm. Sărat deţinuţii comunicau greu între ei, date fiind zidurile groase, uşile de metal şi izolarea. A auzit la un moment dat o voce puternică de bărbat în vîrstă strigînd (reproduc din memorie): „Sînt Ion Mihalache. M-au vizitat Petru Groza şi Mihail Ralea cu promisiunea că, dacă îmi declar adeziunea la comunism, voi fi eliberat. Am refuzat, deşi ştiu că voi fi omorît în bătaie.” Şi a fost omorît în bătaie. Dacă toţi românii epocii aceleia ar fi avut tăria de caracter a lui Ion Mihalache, tancurile sovietice s-ar fi dovedit neputincioase. Uneori nici tortura hard nu poate înfrînge un om. Ce ar mai fi de spus? N-am habar ce aş fi făcut dacă mi se striveau degetele sau eram lovit peste testicole. După cum n-am habar ce reacţie aş fi avut, dacă aş fi fost ameninţat sau dacă doar mi s-ar fi dat a înţelege că, bunăoară, i se poate întîmpla ceva fiului meu. O să-ţi povestesc altădată cum a reacţionat fiul meu, pe la 23-24 de ani, speriat că mi se poate întîmpla mie ceva.
M-ai întrebat despre marii critici interbelici. La început n-am văzut legătura cu întrebarea dinainte. Acum văd una sau fac eu o legătură, nu ştiu. I-am citit din studenţie, de cunoscut personal, i-am cunoscut în anii 1960. Ei erau născuţi în jurul lui 1900, ca şi tatăl şi mama mea, generaţia noastră, în anii 1930 şi începutul anilor 1940. O distanţă considerabilă. Trecuseră toţi de 60 de ani, cînd am avut ocazia să-i întîlnesc în carne şi oase. Primul a fost Tudor Vianu, care ne-a ţinut un curs de literatiră comparată în, cred, 1959, apoi, G. Călinescu, în 1964, deşi fusesem prezent înainte la toate cursurile lui „onorifice”, ultimul, Vladimir Streinu, patru-cinci ani mai tîrziu, între ei, cel pe care l-am cunoscut cel mai îndeaproape, Ş. Cioculescu, pe care l-am avut şef de catedră şi, cum am mai spus, coordonator al tezei de doctorat.
De fireştile diferenţe dintre noi, tinerii critici, şi ei, bătrînii noştri maeştri, îmi voi da seama mai tîrziu. Deşi oarecare semnale, ca să zic aşa, am avut din partea lui G. Călinescu. Am fost la el acasă, dus de G. Ivaşcu, de trei ori. Eram copleşit, nu ştiam ce să fac cu mîinile, dacă să mă aşez sau să rămîn în picioare lîngă uşa de intrare, neîndrăznind să arunc nici măcar o privire furişă spre rafturile doldora de cărţi, darămite să scot o vorbă. G. Călinescu era un adevărat spectacol. Ştiam asta de la cursurile lui din Amfiteatrul Odobescu. Dar acum eram la el în casă, patrucinci persoane. Mi s-a adresat la un moment dat ca să-mi spună că m-a citit şi să-mi recomande, pronunţînd ardeleneşte, „ştudiu, mult ştudiu”.
Am asistat şi la o scenă mai puţin plăcută. Era de faţă Al. Săndulescu, proaspăt debutant cu o monografie Topîrceanu, pe care i-a oferit-o cu dedicaţie. Drept normală mulţumire, Călinescu i-a administrat (acesta e cuvîntul) o mică lecţie de critică (reproduc din memorie), pe tonul acela al lui, cîntat, cu suişuri şi coborîşuri, pe care am încercat să-l descriu în Contradicţia lui Maiorescu: „Topîrceeaanu? Minoor, om care purta toocuri ca să pară mai înaalt şi căruia îi plăceaa să se admire în ogliindă. Socialismul are nevooie de pooeţi cu aripi mari, avîntaaţi, generooşi, nu de solipsişti ca Topîrceeaanu.”
Îţi dai seama cum s-a simţit bietul Săndulescu. Am fost atît de jenat că era cît pe ce să spun o necuviinţă. Nu mai ţin minte celelalte întîlniri. Relaţiile personale dintre noi s-au rupt cînd am scris o cronică despre volumul de poezii şi alta despre ediţia a doua a Scrinului negru. I-a trimis lui Ivaşcu o scrisoare (un fragment a apărut la „Cronica optimistului” din „Contemporanul”) în care mă făcea cu ou şi cu oţet. Un motiv era faptul că spusesem despre poet că „face caz” de nu mai ştiu ce, că pozează în romantic… avîntat, nu?, el fiind din contra un spirit clasic (îmi stătuse pe limbă clasicist). Al doilea era că afirmasem din prima frază a cronicii la roman că autorul „are o anumită propensiune spre grandios”.
Astăzi aş fi zis înclinaţie, dar pe Călinescu l-a supărat altceva. Îi scria lui Ivaşcu: „Sînt unii tineri critici, care n-au trăit pe vremea aceea şi care cred că eu exagerez în imaginea despre odiosul regim burghezo-moşieresc”. Ivaşcu mi-a explicat că s-a temut să nu i se reproşeze, ca la ediţia întîi, că nu e suficient de sever cu trecutul. Am rămas cu gura căscată. „I-e frică, domnul meu”, mi-a spus Ivaşcu. „Frică? Lui Călinescu?”, am întrebat uluit. Ei bine, da, după ce păţiseră în anii 1950, criticilor generaţiei lui Călinescu pe care i-am pomenit le era frică. Un sentiment care nouă, tinerilor, ni se părea absurd. Avusesem norocul să debutăm tîrziu. Am mai vorbit despre asta. Interdicţia de a publica vreme de peste un deceniu sau, în cazul lui Călinescu, intervenţiile cenzurii îi făcuseră să se teamă că s-ar putea să fie din nou scoşi din viaţa literară. Aşa se explică frica şi compromisurile, pe care toţi le-au făcut. Unele, benigne, altele nu. Fie şi doar strict literare. De exemplu, cînd Călinescu şi-a intitulat sarcastic comentariul la articolul din 1963 în care Liviu Rusu îl reabilita pe Maiorescu: Titu Maiorescu, socialist!? În loc să salute reapariţia pe scena literară a lui Maiorescu, după un deceniu şi jumătate de absenţă, Călinescu îl acuza pe Rusu că apasă prea tare pe caracterul progresist al acţiunii maioresciene, ceea ce nici nu era pe de-a-ntregul adevărat. Sau cînd Streinu nu uita să precizeze că „militantism estetic” nu e tot una cu „estetism”. Ca să nu mai vorbesc de Cioculescu: el a scris despre Ceauşescu, enervîndu-l pe Virgil Ierunca pînă la a-l trece, alături de zelatori ai politicii de partid, pe „Lista ruşinii”, parcă aşa se intitula, rubrica lui din „Limite” sau de la „Europa liberă”.

Asta nu înseamnă însă că au fost colaboraţionişti, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franţa de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o ţară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ei între 1944 şi 1958, şi, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. De ce înţelegem prin ea. Dacă nu ţinem seama de acest lucru, riscăm să dăm satisfacţie celor care afirmă azi că faptul de a fi publicat cărţi în timpul comunismului ne face colaboraţionişti. Despre cei care au fost membri de partid sau au ocupat funcţii în sistem, ce să mai vorbim? Exact pe tema asta am publicat în primăvara lui 1990 un articol, pe care l-am reluat în Dreptul la normalitate. L-am recitit întîmplător nu de mult şi am constatat că aproape tot ce scriam în el mi se pare şi azi valabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara