LOCUL I. Premiul Nobel pentru literatură va reveni unui scriitor român

Sursa noastră, H.G., un cunoscut autor bucureştean, ne-a adus această
veste extraordinară pe care publicul de la noi o aşteaptă de zeci şi
zeci de ani: iminent, indiscutabil, un scriitor român va fi laureatul
Premiului Nobel pentru Literatură. E bine ştiut: faptul că n-avem un
Nobel al nostru ne-a produs, de-a lungul timpului, o enormă frustrare,
fiind una din neîmplinirile care ne-au aruncat iremediabil în depresie
şi ne-au amplificat până la insuportabil complexele de inferioritate.
Generaţii la rând de scriitori români mai mari sau mai mici au fost
măcinate sufleteşte de ideea că nu luăm Nobelul, deşi l-am merita şi,
fără altă speranţă, şi-au înecat amarul în oceane de băutură proastă,
ducând la prosperitate generaţii la rând de cârciumari, aceasta,
evident, cu preţul transformării lor în alcoolici.
Acum însă, noua
situaţie, că unul dintre ei va fi răsplătit în sfârşit cu mult râvnita
distincţie suedeză, a devenit iarăşi prilej de marasm şi de beţie:
invidia, prea omeneasca patimă, şi-a făcut în minţile lor lucrarea, de
ce X, care nu merită, şi nu eu?!, transportându-i încă o dată în starea
aceea de neant interior din care nu te poţi smulge decât cu votcă şi cu
alte tării. Până deunăzi scriitorii dâmboviţeni şi de pe toate celelalte
râuri ale patriei dădeau năvală în cârciumi ca să-şi plângă unul altuia
de milă şi să se răzbune pe soarta nemiloasă care nu le dă ce li se
cuvine. Acum, motivaţia iniţială a dispărut, dar asaltul confraţilor
noştri asupra localurilor n-a încetat, dimpotrivă, e copleşitor. Acum
prezenţa lor prelungită în faţa unor pahare are altă raţiune: firesc, se
adună să-i toace pe cei bănuiţi că ar putea să primească premiul. În
situaţia creată, există riscul ca setea lor să epuizeze ceea ce părea a
fi inepuizabil, stocul de alcool din ţară.
Interesant este însă
felul cum sursa noastră, cunoscutul autor bucureştean H.G., a intrat în
posesia acestui secret atât de bine păzit în fortăreaţa până acum
inexpugnabilă a Academiei din Stockholm. H.G. a aflat de deschiderea
unei promoţii la magazinul Carrefour: cine cumpără un produs cosmetic
dintr-o marcă anume poate câştiga, prin tragere la sorţi, o excursie la
Disneyland Paris. Zis şi făcut: a cumpărat un after shave şi a câştigat
excursia. Era convins că aşa se va întâmpla: ori de câte ori este ceva
de câştigat, el este cel care câştigă. Ei bine, a aterizat la Paris,
pentru prima dată în viaţă, fără să aibă niciun complex. A vizitat
parcul de distracţii, aşa cum prevedea programul promoţiei şi acolo s-a
petrecut evenimentul hotărâtor.
Lângă o tiribombă în formă de femeie
ce dansa rotindu-se în rochia ei cu volane de material plastic în care
erau ticluite nişte scaune tot de plastic unde se aşezau clienţii
dornici de o ameţeală pe cinste, un copil de vreo cinci ani plângea
înnebunitor (nu se ştie de ce, poate se speriase de tiribomba în formă
de femeie monstruosgigantică şi zâmbitoare). Plângea de mai bine de
vreun ceas fără ca părinţii săi să-l poată face să se oprească. La un
moment dat, H.G., care se învârtea de acolo până colo fără nicio treabă,
a ajuns în punctul unde, sub privirile unei mari mulţimi de gură-cască,
se desfăşura drama. S-a apropiat curios şi micuţul a dat cu ochii de
el. Ca prin farmec, când i-a văzut mutra caraghioasă, copilul a încetat
să mai plângă, s-a liniştit şi a izbucnit în râs, arătându-l cu degetul
pe acest monsieur atât de nostim. De o astfel de performanţă, e limpede,
n-ar fi fost în stare niciun clovn profesionist, oricât de iscusit.
H.G. n-a părut deloc deranjat că simpla lui apariţie provoacă asemenea
valuri de veselie, chiar şi unei făpturi inocente. Ba din contră, se
simţea mândru, interpretând faptele în altă cheie: acolo unde se iveşte
el, se instalează natural şi definitiv buna dispoziţie.
Cu asta,
toată lumea părea împăcată, s-au şi auzit aplauze ale asistenţei (iată o
poveste care se sfârşea cu bine, ca în filmele americane!). Părinţii
s-au simţit obligaţi să-i ofere necunoscutului salvator o bere şi să
converseze cu el politicos. Franceza lui era aproximativă, dar s-au
înţeles. În fine, au vrut să-şi ia la revedere, însă copilul, imediat, a
reacţionat categoric: s-a pornit iar pe plâns, şi mai disperat decât la
început. Atunci, pentru liniştea băieţelului, ca soluţie de avarie,
părinţii puştiului l-au invitat să-i însoţească acasă. H.G., curios din
fire, n-a zis nu. Locuinţa familiei Bernard (între timp aflase şi cum îi
cheamă, pe toţi trei, mamă, tată şi copil!), se găsea în sud-vestul
Parisului, într-o zonă inundată de verdeaţă. Cât a stat la ei, până
seara târziu, când micul Jacques s-a refugiat în lumea viselor, H.G. a
mai aflat şi alte lucruri interesante despre noii săi prieteni: că doar
domnul Bernard este francez-francez, inginer la Peugeot, doamna Bernard
fiind suedeză. De altfel, ea şi lucrează acolo, asigură secretariatul
unei comisii la Academia suedeză, deplasându-se între cele două oraşe,
Paris şi Stockholm, aşa cum merge el din Balta Albă în Titan.
La un
moment dat, H.G. a rămas singur în salon şi, din întâmplare, privirea i
s-a oprit pe hârtiile, lăsate la vedere, uşor neglijent, pe birou. A
zărit uimit un raport şi o copie după un proces-verbal ale Comitetului
Nobel pentru Literatură. Nu-i venea să creadă ce noroc a dat peste el,
ăsta da noroc, chiar şi în cazul său de ins care câştigă tot timpul! (A,
e de precizat, fie şi într-o paranteză: din pricina faimei negative pe
care o aveau aici ţiganii, el le spusese gazdelor sale că e polonez, nu
român şi, totodată, nu considerase necesar să-i informeze că se ocupă cu
literatura.) Textele erau scrise în engleză şi, cum engleza o înţelegea
bine, a citit totul, repede, cu nesaţ.
Aşa a luat cunoştinţă de
marea chestie încă secretă pentru public: scria în documentele alea
negru pe alb, Comitetul e hotărât să dea Nobelul unui român! Asta s-ar
fi întâmplat chiar în acest an dacă luptele între diferitele grupări din
ţară (o importantă revistă literară, pe de o parte, şi un editor extrem
de influent, pe de alta), care susţineau fiecare pe altcineva, n-ar fi
stricat totul. Dar anul viitor această nominalizare românească este
sigură. Cele mai mari şanse (circulă zvonuri, nu e nimic confirmat
deocamdată) le au un prozator originar din România stabilit în
străinătate şi un membru al generaţiei 80. Sursa noastră, cunoscutul
autor H.G., ne-a asigurat de exclusivitatea acestor informaţii
încredinţate redacţiei noastre. Dar, după cât de pline sunt cârciumile
şi după câtă patimă aprinsă şi tulburare i-au cuprins pe cei care-şi fac
veacul în ele, probabil sursa noastră, în bună tradiţie autohtonă, a
fost generoasă şi a împărtăşit mai multor persoane preţioasa taină. Iar
sămânţa vorbelor sale a fost luată de vânt şi purtată în cele patru
colţuri ale ţării.

LOCUL II. Trei sute optzeci de kilometri de autostradă
Suntem
în măsură să vă dezvăluim un fapt cu totul remarcabil. Sunt gata trei
sute optzeci de kilometri de autostradă, în sudul ţării, de la Bucureşti
la Craiova, iar de aici, într-o bifurcaţie, până la Drobeta-Turnu
Severin şi, pe de altă parte, până la Calafat, făcându-se legătura cu
noul pod de peste Dunăre ce va fi inaugurat, ca şi autostrada, în seara
zilei de 31 decembrie 2011. Lucrarea, impecabilă, a fost executată de un
consorţiu de firme româneşti, într-un timp record, numai zece luni de
zile şi la un preţ extrem de scăzut, 2.500.000 de euro/km, ce constituie
şi el un record. De altfel performanţele tehnicienilor români au atras
atenţia firmelor de profil din China, care şi-au trimis aici
specialiştii. După ce au efectuat o expertiză tehnică amănunţită a
lucrării, aceştia i-au declarat reporterului nostru că lor le este
imposibil să execute infrastructură de o asemenea calitate, într-un timp
atât de scurt şi la un preţ atât de mic. Intenţia lor este să apeleze
în viitor la firme româneşti pentru lucrări cu un grad ridicat de
dificultate. Acest lucru este însă puţin probabil, după cum ne-a
mărturisit un înalt oficial din Ministerul Transporturilor de la
Bucureşti, firmele noastre fiind disputate de majoritatea partenerilor
din Uniunea Europeană, cu care deja au încheiat contracte ferme. La
întrebarea reporterului cum a fost posibilă o asemenea izbândă şi într-o
asemenea totală discreţie, acelaşi reprezentant din Ministerul
Transporturilor, care a ţinut să-şi păstreze anonimatul, ne-a explicat
cu modestie că regula în ministerele româneşti s-a schimbat, Întâi facem
şi apoi vorbim! este deviza momentului. El ne-a asigurat că şi anul
viitor vom avea surprize îmbucurătoare, dar a refuzat să precizeze în ce
vor consta ele. Din alte surse, reporterul nostru a dedus că ar fi
vorba despre o mie de kilometri de autostradă şi de străpungerea
Munţilor Carpaţi cu autostrăzi pe trei trasee: Valea Prahovei, Valea
Oltului şi pe la Herculane - Caransebeş.

LOCUL III: O predicţie împlinită referitoare la România din cărţile de lut babiloniene
Ziua
de 22 martie a anului 1954 poate fi considerată o dată cu adevărat
istorică: atunci într-o casă din centrul vechi al Sighişoarei, N.A., un
profesor de istorie în vârstă de patruzeci de ani, a făcut o descoperire
uluitoare. A descifrat mesajul conţinut pe o tăbliţă cuneiformă adusă
din Babilon. Desigur, este atractivă istoria tăbliţei şi, mai ales, a
felului cum ajunsese ea acolo, într-o casă din vechea cetate
transilvăneană. Bunicul profesorului N.A., descendent dinr-o familie
nobilă din Turda, făcuse şcoala la Viena. Acolo îl cunoscuse pe
profesorul german Robert Koldewey, care îl luase în echipa cu care
descinsese pentru prima oară la Babilon în iunie 1887. Din acea
expediţie, bunicul lui N.A. se alesese cu tăbliţa ce avea înscrisă pe ea
straniile semne. Ardeleanul noastru adusese preţiosul obiect acasă şi
îl pusese bine, la păstrat, într-un seif al familiei. Înainte însă îl
fotografiase în cel mai bun atelier foto din Cluj. Era foarte mândru de
achiziţia sa şi nimănui dintre cei ai casei nu-i era îngăduit să umble
la seif. De la bunic, secretul tăbliţei trecuse la tatăl profesorului
şi, odată cu el, şi cheia seifului, şi fotografiile tăbliţei. Când
acesta se prăpădi, prematur, căzând răpus pe front în Primul Război
Mondial, de administrarea tainei familiei lor rămase să se ocupe soţia
lui, mama profesorului, iar ea i-o transmise fiului său de îndată ce
acesta crescu întratât încât să înţeleagă despre ce e vorba.
Întreaga
copilărie, profesorul N.A. fusese atras magnetic de fotografiile
tăbliţei, pe care le privea îndelung, uitând de sine, fascinat de
enigmaticele semne grafice abstracte ce semănau cu nişte „urme de păsări
adâncite în nisipul umed”. N.A. a urmat arheologia şi istoria tocmai
sedus de poveştile despre Mesopotamia, Babilon şi Ninive şi de scrierea
asirobabiloniană. Cum, între timp, vremurile îşi ieşiseră nebuneşte din
matcă şi regimul comunist începea să prindă rădăcini în România,
profesorul nu şi-a putut urma vocaţia şi, în 1947, s-a întors în
localitatea natală. Aici a dus un trai modest şi anonim ca dascăl de
liceu. Dar marea pasiune nu şi-a trădat-o. Şi-a fixat ca principal ţel
al existenţei sale decodificarea textului de pe tăbliţă. S-a apucat să
înveţe araba şi persana. Limbile greacă şi latină deja le ştia. Era
preocupat şi de rebus, şi de detectivistică. Apoi s-a folosit de
descoperirile lui Grotefend, Rask, Burnouf şi ale altor savanţi care
şi-au consacrat viaţa studierii scrierii cuneiforme. Şi în seara zilei
de 22 martie a anului 1954, era o iarnă năpraznică, a ajuns la capăt cu
cercetările sale: tălmăcise conţinutul tăbliţei, alcătuind din bizarele
semne o propoziţie coerentă. Nimeni însă, în acea perioadă tulbure,
smintită, nu avea vreme de descoperirea lui.
Când se instalaseră
comuniştii şi profesorul se convinsese că nu veniseră ca să plece prea
curând, unul dintre primele sale gesturi a fost să ascundă tăbliţa.
Într-o noapte, a scos-o din seiful familiei, a învelit-o atent într-un
cearceaf de damasc, a închis-o într-o cutie metalică, iar pe aceasta a
îngropat-o în pivniţă. În ianuarie 1990, profesorul a dezgropat tăbliţa,
era intactă, ceea ce l-a umplut de fericire (el şi tăbliţa lui se
dovediseră mai tari decât afurisiţii de comunişti!). A refotografiat-o, a
scris un mic articol în care a dezvăluit semnificaţia descifrată încă
din 1954 a inscripţiei de pe tăbliţă şi a publicat textul său însoţit de
fotografii lămuritoare într-o revistă de istorie cu tiraj neînsemnat.
Demersul său publicistic a trecut neobservat, în vacarmul, în haosul de
atunci. Era anul 1992. În anul următor profesorul a plecat în lumea
celor drepţi şi povestea sa părea încheiată.
Iată însă că în acest
an, anul de graţie 2011, luna iulie, prin nu se ştie ce minune, textul
respectiv şi fotografiile au fost reproduse în ediţia on line a ziarului
Times, sub titlul: „O profeţie sumeriană”. Ei bine, în momentul acela
s-a declanşat nebunia. Brusc, totul a fost luat în serios. Europenii
occidentali şi americanii au descoperit deodată farmecul acestor
ţinuturi şi s-au îmbulzit să-şi cumpere proprietăţi în ţara noastră.
Între primii care au procedat aşa a fost însuşi prinţul Charles, după
care s-au luat toţi ceilalţi. Acum ochii lumii sunt îndreptaţi spre
meleagurile noastre, devenite mai mult decât un alt El Dorado, devenite
un fel de nou centru, locul unde oamenii speră să găsească izvorul
tămăduirii, al tinereţii veşnice. Toţi vor să se stabilească aici, toţi
vor să-i prindă anul 2012 aici!
A, dar n-am spus tocmai ce e mai
important, care este mesajul în scriere cuneiformă, descifrat, încă din
1954, de profesorul N.A.. El sună aşa: În anul 2012, din ultima, această
ţară de la vărsarea Dunării în mare va ajunge să fie prima! Teribila
buluceală a locuitorilor planetei spre aceste ţinuturi este, aşadar, de
înţeles. Iar orice alte comentarii ale noastre ar fi de prisos.