Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Tînărul Mureşan (II) de Daniel Cristea-Enache


Ion Mureşan, Cartea de iarnă, ediţia a II-a, Cuvînt înainte de Mihai Şora,
„Cuvînt înapoi” al autorului, Editura Charmides, Bistriţa, 2013, 58 pag.

În textul său explicativ la reeditarea, după 32 de ani, a debutului poetic, Ion Mureşan observă că numărul cronicilor la Cartea de iarnă depă- şeşte „cu mult numărul poemelor din carte”.

Un volum – tipografic – subţire a suscitat nu doar cronici literare şi comentarii orale, ci un veritabil entuziasm critic sub care majoritatea acestora s-au cuprins. Sensibilizată şi impresionată de vizionarismul puternic al Poetului, recunoscîndu-i o majusculă ea însăşi simbolică pentru un anumit tip de poezie, critica lui Mureşan, pe întinse porţiuni, a devenit ne-critică. Ea a scăldat întregul volum în impresia provocată de segmente ale lui, neavînd, cel mai adesea, spaţiul suficient pentru a întreprinde o analiză minuţioasă atît a capodoperelor (se poate folosi acest termen în legătură cu unele poeme), cît şi a poeziilor mai slabe. Primele au fost „centralizate”, în timp ce versurile mai puţin convingătoare au fost, frecvent, trecute cu vederea.
O excepţie de la aceste proceduri, prea îndatorate obiectului artistic, o reprezintă critica lui Ion Bogdan Lefter, din Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”. Ea este ponderată şi (cel mai important) analitică, evitînd alcoolul tare al superlativelor ce înceţoşează perspectiva şi metonimizează imprudent, prin focalizare. Atent şi metodic, criticul „optzecist” notează scăderile şi deficienţele lirismului marca Ion Mureşan. Aproape toate poeziile de mică întindere „sînt dezamăgitoare faţă de cele ample”. Din ele, „ideile mari lipsesc”, iar dimensiunile reduse „par consecinţa unei sufocări a inspiraţiei”. Şi la poemele ample apar obiecţii: uneori, sensul e „prea obscur”, poetul dezvoltînd „dezordonat imagini şi paradoxuri «inspirate»”. Alteori însă, „obscuritatea prinde bine”, ceea ce duce la concluzia unei adaptări inteligente a analistului la concretul fiecărui text în parte. Cred că aşa şi trebuie procedat, în critică şi mai ales în critica de poezie. E dezirabil să evaluăm fiecare segment, identificat ca atare, în lumina specifică pe care o degajă, operînd dinspre particularul textului spre generalul categorial şi apoi reconfigurînd întregul artistic. Vizionarismul nu impregnează Cartea de iarnă cu aceeaşi eficacitate; şi merită să vedem cum se explică inegalităţile.
Capodopera e atinsă de trei ori, o dată în trei din cele patru secţiuni. Splendidele grădini ale aurului, Poemul despre poezie (cu care se deschide secţiunea a doua) şi Izgonirea din poezie, poemul desfăşurat în Addenda, sînt vîrfurile acestei cărţi. Le urmează, valoric, Cît despre frumuseţe şi Înălţarea la cer, a treia secţiune neoferind nici un text comparabil şi deci încadrabil în cele două clase.
Absolut atipic pentru poezia încărcată, ceremonioasă şi ceremonială a tînărului Mureşan, pentru scenariile retoric complicate în care îşi lucrează viziunile, este Poemul despre poezie. Titlul e à la Ion Mureşan, cu referirea obsesivă şi cvasi-tautologică la ceea ce poetul face (poezie, poeme, poeme despre poezie, poezia care, în altă parte, „refuză să mai intre în poem”), dar versurile sînt scuturate de excepţionalismul elaborat şi sarcastic, pentru a exprima o spaimă adîncă şi esenţială. Acesta va deveni unul dintre cele mai influente texte ale lui Ion Mureşan şi va marca sesizant discursurile poetice ulterioare, de la Ioan Es. Pop la Constantin Acosmei (pentru a mă referi numai la vîrfuri): „Toată viaţa am adunat cîrpe să-mi fac o sperietoare/ îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvîrşeam lucrarea/ grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori cînd adormeam/ iar acum cînd e gata noapte de noapte sting lumina şi numai bănuind-o acolo/ încep să urlu de spaimă”.
Iată un manifest post-expresionist, în care frapează realismul oblic al reprezentării. Un singur termen („desăvîrşeam”) aparţine ariei stilistice Mureşan, în care ironia şi autoironia sînt prezente şi active. Minus acest predicat, textul e al unui Ion Mureşan fără Ion Mureşan: cu un discurs prozaic şi prozastic, „anecdotic”, exact pe dimensiunea ce va fi explorată, tot mai mult, în poezia românească ulterioară. Fireşte, e vorba de un pseudorealism şi de un fals prozaism. Miza poetului nu este socială, nici politică (semnificativ, numai cîteva versuri din întregul volum au căzut la cenzură). Cartea de iarnă nu e despre realitate, ci despre abisalitate. Sperietoarea din cîrpe, păpuşa de cîlţi sînt embleme ale acestui abis, descoperit în plin cotidian, în familiarul „protector”, în jocurile copilului resemantizate de un poet tragic. Ioan Es. Pop va duce în marea poezie această intuiţie extraordinară pe care tînărul Ion Mureşan a avut-o, fără a o urma în lirismul său.
Căci formula poetului „optzecist” are o retorică in-dispensabilă, o articulare niciodată „simplă”, brută, elementară, ci, dimpotrivă, complicată, rafinată, sofisticată. Pentru a numi un lucru sau un fapt, Mureşan dă ocol întregii arte şi pune totul într-un scenariu al scenariului poetic. Narativitatea lui, cînd e, e înşelătoare. Tirada şi litania, enumeraţia şi repetiţia, comparaţia evident poeticizată, asocierile curente (la el) între termenii „tari”, contondenţi ori tăioşi, şi concepte obligate la un asemenea menaj dau acestei poezii o studiată artificialitate. Pe toată întinderea creaţiei sale (dacă facem abstracţie de intertextualismul din cartea Alcool), Mureşan rămîne un modernist. Splendidele grădini ale aurului şi restul poeziilor din Cartea de iarnă o atestă: „Cu viclenie s-a năpustit frumuseţea asupra mea/ ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea asupra mea./ Piară fiecare în averea lui – zic eu –/ şi jucîndu-mi ochii uscaţi ca lemnul unui copac trăsnit/ la complicate şi elegante ceremonii rîd în hohote/ şi recit cîntecele stupide.// Cu viclenie s-a năpustit frumuseţea asupra mea –/ ademenitoare sînt regulile puterii/ în rest se poate vorbi de plictis./ Hei cum vom mai întinde laţul veninos/ în splendidele grădini ale aurului.// Piară fiecare în averea lui –/ mesele sobre două trei fructe exotice pe platoul argintat/ şi tot atîtea bucurii şi tot atîtea cuvinte/ mişcările ridicole ale tacîmurilor în aerul închis/ şi cuvintele încăpăţînate care nu se mai descojesc/ iar sub fereastra mohorîtă lunecînd vedenia veacului:/ o terasă de marmoră întinsă cît o cîmpie la capătul căreia/ abia se mai vede un mercenar din ce în ce mai gîrbov îndepărtîndu- se/ abia se mai aud paşii lui din ce în ce mai străini”.
Versul e lung: prelungit atît cît este nevoie pentru ca secvenţa discursivă să poată fi saturată. Prietenii şi Cîntec de iarnă, două poezii rimate şi ritmate, sînt mult mai palide. Ceea ce la Mircea Dinescu dă centrul de greutate al poeziei (geniu verbal încadrat în prozodie) este marginal şi nesemnificativ la Ion Mureşan, întrucît structura lui e expozitivă şi răsucită (auto)ironic. Vizionarismul, departe de a exclude retorica, se livrează şi se „accesează” prin ea. Şocul cititorului este să asiste la revelaţii poetice care nu au scurtime şi intensitate, ci lungime şi traseu discursiv. Tînărul Mureşan continuă, continuă să învelească sîmburele iniţial în straturi de imaginii şi aluzii culturale, într-o scenografie complicată, dar centrată. Verbiajul acesta e o formă de compensare a vidului, iar nu, ca la postmoderni, o plăcere a rulării de text şi intertext.
E motivul pentru care poeziile mai scurte cad sub ştacheta valorică: fiindcă ele ar presupune un criteriu de sugestivitate, nu unul de „explicitare”. Ion Mureşan nu poate exprima prin puţin material verbal ceea ce e obligat să exprime prin mult. Nu atît abundenţa imagistică e necesară, în poezia lui, cît stratificarea acesteia. Poemul are straturi – şi pentru a le devoala este nevoie de un traseu discursiv; aşadar, de o întindere care să permită accentuări diferite, schimbări de registru, modificări de perspectivă, reveniri de pe un alt palier la elementul avansat iniţial. Poeziile scurte nu spun mai nimic pentru că nu au durata şi spaţiul necesar pentru a o face. Să vedem Frig: „La graniţele memoriei e atîta de frig încît/ dacă o lebădă ar fi împuşcată/ în rană un bătrîn ar putea locui.// La graniţele memoriei e atîta de frig încît/ numai vecinii stau pînă la brîu în făină de lemn şi cîntă/ numai vecinii ca nişte flăcări verzui”. Poezia, de o constituţie fragilă, se termină înainte de a începe cu adevărat. La fel stau lucrurile cu De la fereastră: „Dacă vreodată vom ajunge în Oraş/ vei vedea şi tu cum se deschid obloanele/ cum femeile aruncă în stradă aripile de îngeri rămase de la masa de seară”. Poeticul, la tînărul Mureşan, are necesitatea spaţiului textual şi ampla lui respiraţie.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara