Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Tînărul Mureşan (I) de Daniel Cristea-Enache

Ion Mureşan, Cartea de iarnă,
ediţia a II-a, Cuvînt înainte de Mihai Şora, „Cuvînt înapoi” al autorului,
Bistriţa, Editura Charmides, 2013, 58 pag.

S-a vorbit destul de mult despre o lectură critică inversă, făcută dinspre contemporaneitate spre trecut şi dinspre modernitate spre tradiţia literară. La scară, acest tip de lectură poate fi aplicat şi unui autor, pe cursul operei lui, revizitînd şi interpretîndu-i debutul editorial prin evoluţia sa ulterioară.

Cronicarul încearcă să discearnă, în numărul mare de volume publicate într-un an, care sînt acelea cu şanse de a rămîne, în durata lungă, în canonul şi în metabolismul unei literaturi. În cazurile fericite, el vede, înaintea tuturor, ceea ce mai tîrziu istoricii literari ai perioadei ştiu.
Dacă obligaţia lor profesională este semnalarea întîietăţii cronologice, una dintre opţiunile pe care le au e cea de mai sus. Şi anume, să citească debutul nu din perspectiva a ceea ce ar putea deveni debutantul, ci prin prisma a ceea, în deceniile următoare, fostul tînăr a devenit.
Lectura aceasta nu e nici ea ferită de riscuri întrucît, în multe cazuri, valoarea de expresie poetică e declinantă, de la tinereţe la maturitatea tîrzie. Obiecţiile şi reproşurile de inerţie, autopastişă, confort al unei formule deja brevetate sînt curente. A citi, deci, originalul artistic din unghiul unei palide copii ulterioare şi a constata (eventual, cu satisfacţie) decăderea ori degradarea scriitorului este ceva destul de banal; şi la-ndemînă. Merită prin urmare să căutăm excepţiile, şi în sfera creaţiei, şi în cea a interpretării; şi să citim Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan prin standardele poetice fixate de cartea Alcool, treizeci de ani mai tîrziu.
Detalii asupra pre-publicării primei cărţi oferă poetul însuşi, într-un text în care gratitudinea îmbracă haina memoriei exacte. Nu este nevoie de mai mult, căci mulţumirile se subînţeleg: Mircea Ciobanu „a venit şi a fost de-a dreptul entuziasmat. Ţin minte şi acum că a vorbit despre poezia mea comparînd-o cu un «cuţit fără plăsele». Nicolae Manolescu l-a întrerupt şi i-a spus: «Metaforele dumneavoastră sînt, ca întotdeauna, strălucitoare, dar nu ne interesează. Ne-ar interesa dacă aveţi ceva de spus în calitate de editor.» După cenaclu, Mircea Ciobanu şi Nicolae Manolescu m-au chemat deoparte şi m-au întrebat dacă am dat cartea la vreo editură, şi mi-au propus să o dau la «Cartea Românească» pentru anul viitor, căci concursul de debut (cel cu manuscrise trimise în plicuri «cu motto») se încheiase, iar juriul semnase Procesul-verbal. Şi tot Nicolae Manolescu: «Ei, şi tu, de parcă Procesul-verbal nu poate fi refăcut!». I-am lăsat domnului Mircea Ciobanu poemele pe care le aveam la mine. Peste două săptămîni, pe lista cu cîştigătorii concursului editurii, publicată în România literară, figuram şi eu cu Cartea de iarnă. Cîştigasem primul concurs la care nu participasem.” (pp. 53-54).
Venirea „nordicului” vizionar de la Echinox la Cenaclul de Luni dominat de „sudicii” ironici şi intertextuali va căpăta, în istorisirile postrevoluţionare, aspecte epopeice. Sub aburul legendelor urbane, de care este întotdeauna nevoie, fapt e că un cenaclu şi un critic al lui preferînd un anumit tip de poezie (cea postmodernistă, in statu nascendi, în 1981) au receptat profesionist un altul, empatizînd cu autorul care-l ilustra. Altfel spus, „lunediştii” nu au venit, asupra liricii tînărului Mureşan, cu un format procustian al poeziei lor, atît de diferită de a sa. Receptînd diferenţa, au acceptat-o; şi acceptîndo, au integrat-o – nu poetic, dar critic. Este motivul pentru care vizionarismul modernist al lui Ion Mureşan se va regăsi în fiecare tablou al generaţiei, lărgind semnificativ nu numai suprafaţa de expunere, ci şi conceptul de postmodernism românesc.
Indiferent de formula sub care-l integrează, criticii şi teoreticienii generaţiei ’80 îl vor introduce pe Ion Mureşan în tabloul şi în constructul lor. Astfel, Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993), îl include la secţiunea Criza interiorităţii. Patosul sarcastic şi ironic, deschizînd capitolul chiar cu el. Ion Bogdan Lefter, în Flashback 1985: Începuturile „noii poezii” (2005), îl înscrie în direcţia „orgolioşilor moralişti”, diferită de cea a „conceptualilor cristalini” şi de cea a „volubililor prozaizanţi”, aceasta din urmă mai consistent reprezentată. În fine, dar deloc în ultimul rînd, Alexandru Muşina, în Antologia poeziei generaţiei ’80 (1993), oferă încadrarea care mi se pare cea mai justă: în poezia „metafizicului” (fie şi cu ghilimele).
E dificil, însă, de translat modernismul lui Mureşan în postmodernismul generaţiei sincrone cu debutul său. Observînd paradoxul, Muşina îl teoretizează. Ar fi vorba de o „imposibilitate” (din nou, ghilimelele autorului) pe care o face posibilă „talentul poeţilor”. Transcendenţa este „trăită ca eveniment «real» al eului”, eul devenind „sistemul de referinţă”.
Nu e greu de observat că această formulă categorială ar putea include şi poezia lui Mircea Cărtărescu, pe dimensiunea ei vizionară desfăşurată de la elementele cele mai „umile” ale cotidianului de către un eu central şi expansiv. Iată aşadar o dublă mişcare paradoxală, simptomatică pentru sincronizarea şi chiar sincretismul modernismpostmodernism în poezia românească. În timp ce Mircea Cărtărescu, considerat cel mai reprezentativ exponent al postmodernismului „optzecist”, ilustrează la un nivel de vîrf vizionarismul poetic, Ion Mureşan, un modernist pur, este acceptat şi inclus – tot la vîrf – în tabloul „optzecismului”. Unde ar fi trebuit să avem o fractură, o linie de despărţire, baremi una de demarcaţie – avem doi mari poeţi din aceeaşi generaţie biologică, situaţi frapant în aceeaşi generaţie literară. Aparte de rolul de critic „girant” la Cenaclul de Luni, pe care l-am văzut, Nicolae Manolescu a sesizat, primul, uimitoarea concomitenţă a celor doi, pe atunci, tineri poeţi. Cronica din „România literară” (nr. 38/ 1981) la Cartea de iarnă face raportarea care, mai tîrziu, va deveni monedă curentă: „Citez abundent ca să se poată vedea nivelul înalt al acestui poem foarte matur în gravitatea lui, cum era şi Căderea lui Mircea Cărtărescu, lîngă care îmi place să-l situez pe Ion Mureşan, cu toate că atitudinea lor faţă de poezie diferă radical.”.
Şi, într-adevăr, din Ion Mureşan trebuie citat extensiv, fiindcă vizionarismul său are nevoie de spaţiu pentru a se densifica – şi pentru a putea fi cuprins critic: „Nu am decît o singură prejudecată – realitatea,/ la fel cu Democrit materialistul cel care şi-a scos ochii/ pentru a nu-l stînjeni în cercetările sale făcute cu ochii minţii,/ dar mi-e dat mie să văd cum galbenă şi mare ca un stîrv de oaie/ urechea omenirii pluteşte pe apele unei mlaştini/ printre albe stînci de calcar şi foşnitoare pîlcuri de trestii./ Zadarnic noapte de noapte cu auzul înfipt în urechi ca un baston pentru orbi/ pipăi crăpăturile memoriei,/ căci nici măcar un şobolan nu iese nici măcar un şoarece de cîmp/ şi nici gîndacul de bucătărie, răzbate numai vocea mea/ din care cuvîntul se înalţă ca şarpele din ou şi se repede la lucrul denumit/ şi-l umple de bube şi semnificaţii./ – Ay, propoziţii, propoziţii, întunecate smîrcuri în capul omului!/ (Hi, hi, rîde Psyhe al meu, hi, hi, sînt vremuri în care ochii şi ciuma/ aduc aceleaşi foloase, după cum cînd toate se pot spune cu voce tare/ nimeni nu-şi mai alege cuvintele!)/ Apoi degetul inspiraţiei apasă pe limbă şi mă face gîngav/ încît abia mai reuşesc să mă strecor prin pîcla alburie/ mirosind a drojdie, întinsă între martir şi erou,/ iar inima se sfîşie în cutia pieptului prinsă între tot felul de tremuriciuri/ ca un pîntece femeiesc la senină vreme de pubertate/ şi nu mai aud decît gîlgîitul de conductă spartă al gurii mele/ şi grumazul cum flutură în urmă ca o mînecă goală/ pe cînd la capătul ei capul mi se lăţeşte asemeni unei palme/ pocnind pe luciul unei pietre.”.
Este prima secvenţă din Izgonirea din poezie, marele poem din Addenda; şi printre puţinele, din cartea de debut, comparabile cu performanţele devenite standarde în cartea Alcool.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara