înainte de a se încheia 2017 – Anul Maiorescu în critica literară, pe
care l-am anunţat într-un editorial din penultimul număr pe 2016 al
revistei, mă simt obligat să fac, dacă nu neapărat un bilanţ, fie şi
numai să subliniez aspectele principale ale comemorării şi învăţămintele
pe care
le putem trage din ele. Ideea s-a bucurat de un succes la care, trebuie
să recunosc,
nu mă aşteptam. Presa culturală din întreaga ţară a acordat
evenimentului
atenţia cuvenită. Aproape număr de număr s-au publicat articole, studii,
contribuţii
de tot felul. Au avut loc simpozioane, în Filialele USR de la Bucureşti,
de la Iaşi,
unde a fost înfiinţat cu această ocazie Premiul Naţional „Titu
Maiorescu” şi de
la Timişoara. ICR – Berlin a organizat o dezbatere pe tema operelor din
tinereţe,
în limba germană, ale primului stătător al criticii literare din
România, la care
am fost invitat eu însumi. Editura Academiei Române a publicat două
volume,
Opera filosofică, reeditare, şi Studii despre filosofia lui Titu
Maiorescu, în
coordonarea acad. Alexandru Surdu, cuprinzând operele de tinereţe şi,
respectiv,
cele mai importante comentarii consacrate acestora de-a lungul timpului.
Apărute
între 1858 şi 1863, când autorul avea între 18 şi 23 de ani, textele
sunt în germană,
unele traduse abia acum, şi au ca obiect filosofia, logica, sociologia
şi psihologia.
Ediţia academică reia declarat ediţia intitulată Scrieri din tinereţe a
lui
Simion Ghiţă din 1981, întregind-o cu pagini eliminate atunci de
cenzură. În
fine, Nicolae Scurtu a publicat corespondenţa dintre Maiorescu şi Ion
Petrovici,
într-o ediţie integrală, la Ars Docendi, Universitatea Bucureşti, în
care se află,
pe lângă scrisorile pe care şi le-au adresat unul altuia, articolele lui
Maiorescu
din revista germană „Der Gedanke“ despre filosofia, respectiv, logica
lui
Hegel. Rareori un an comemorativ s-a bucurat la noi de o atât de
abundentă
producţie critică şi editorială.
întâiul lucru pe care vreau să-l
marchez priveşte formaţia intelectuală
a lui Maiorescu, atât de bine scoasă în evidenţă de publicaţiile la care
m-am referit. Nu numai pentru că primele articole sunt în limba
lui Hegel, Herbart sau Schopenhauer, am afirmat în conferinţa de la
Berlin că
germana poate fi considerată prima limbă a lui Maiorescu. O poseda la
perfecţie
şi a recurs la ea chiar şi când a scris despre Tragedia franceză, în
care citatele
sunt în franceză, limbă la fel de bine stăpânită de conferenţiar. Era de
altfel
normal să prefere germana, găsind în ea un vocabular filosofic temeinic
constituit,
spre deosebire de română, în care ar fi fost silit să facă un act de
pionierat.
Raportat, de obicei, la Hegel, din cauza referirii aparente din O
cercetare critică
din 1867 la ideea hegeliană, raportare pe care articolele din „Der
Gedanke“ o
confirmă, şi la Schopenhauer, tradus în franceză la îndemnul lui de
către
Zizin Cantacuzino (o primă traducere în limba lui Bergson!), Maiorescu
este
la debutul său, în egală măsură, un herbartian, cum a susţinut Mircea
Florian
încă din 1937, urmat de profesorul sibian Licu Pop într-un articol din
1944,
semnalat de mine în Contradicţia lui Maiorescu, dar nereluat în Studii,
cum,
nereluate în selecţia Monei Mamulea sunt şi multe altele, chiar
importante, pe
care cititorul ediţiei le poate descoperi în bibliografia, exhaustivă,
de la sfârşitul
volumului, datorată lui Titus Lates.
O a doua observaţie este aceea referitoare la originalitatea ideilor
filosofice
ale lui Maioresu. Niciunul din autorii studiilor nu se ocupă de ea cu
adevărat,
nici Mircea Florian, înainte de Război, cel mai ataşat de temă, nici
profesorii
de filosofie de după, care preferă s-o dea pe logică şi pe critica
literară şi culturală,
urmărind probabil, să ne ia nouă, criticilor, pâinea de la gură. Nu voi
fi eu
acela care, la rândul lui, le va mânca filosofilor pâinea. Treaba mea
rămâne critica
lui Maiorescu. De altfel, dacă exceptăm ediţiile menţionate, operă a
unor devotaţi,
Anul Maiorescu a trecut fără ca aceia a căror treabă este filosofia să
fi băgat de
seamă. Cele din urmă studii serioase datează din epoca ediţiei lui
Simion Ghiţă,
un an după ce eu însumi am publicat Contradicţia lui Maiorescu.
în ce
ne priveşte pe noi, criticii literari, problema originalităţii criticii
literare maioresciene n-a încetat să ne preocupe. Ca şi actualitatea
ei. Şi nu de azi, de ieri. O actualitate, aş spune, paradoxală,
manifestă
tocmai în epoci în care moştenirea lui Maiorescu era ignorată sau
contestată.
În 1940, E. Lovinescu a publicat monografia cunoscută şi studiile despre
Junimea
şi despre posteritatea criticii lui Maiorescu. N-a fost un gest
întâmplător, ci unul
deliberat, ca o provocare la adresa înclinaţiilor tot mai puternice spre
obscurantism
din viaţa politică şi culturală. Am remarcat nu o dată că Maiorescu pare
să redevină
actual de câte ori apar astfel de tendinţe. Contestat, încă din timpul
vieţii, de
la stânga, de către Gherea şi socialişti, ca şi după 1947, când
comunismul l-a făcut,
pur şi simplu, uitat pe marele critic (Adio, domnule Maiorescu!, scria
Georgeta Horodincă în 1955), a fost din nou contestat, de la dreapta,
după ce
articolul lui Liviu Rusu din 1963 a readus întrucâtva lucrurile la
normal, contestatarii
fiind de data aceasta Mihai Ungheanu, George Munteanu sau Alexandru
Dobrescu,
aripioară a naţionalismului care încălecase pe calul lui Mihai Viteazul.
Cea
mai proaspătă adversitate vine totuşi după 1989 din partea noii
generaţii de
critici literari, pentru care, ca şi pentru criticii anilor 1950,
Maiorescu pare a fi
încetat să existe. Cu excepţia celor grupaţi în jurul României literare,
niciun
critic douămiist, şi îi am în vedere pe cei care păreau până nu de mult
să conteze
în viaţa literară, n-a scris un rând despre Maiorescu în tot acest an.
Nici măcar
unul de refuz al lecţiei maioresciene.
Recunosc că editorialul meu de acum un an se folosea de centenarul
morţii lui Maiorescu spre a pune pe tapet exact acest refuz, pe care îl
anticipau
numeroase semnale. M-aş fi bucurat să nu mi se confirme suspiciunile,
deşi erau
cât se poate de rezonabile. Preferam să mă înşel. Constat cu infinită
tristeţe că
pentru tinerii critici spiritul critic maiorescian nu mai are căutare.
Ei merg pe
mâna celei care, cu şaizeci de ani în urmă, îşi lua adio de la Titu
Maiorescu.
Ce-ar mai fi de spus?