Titos Patrikios este unul din exponenţii de seamă ai generaţiei de după război şi continuă să fie şi în zilele noastre, la început de secol XXI, la fel de creativ, la fel de expansiv şi înfloritor, într-un cuvânt, la fel de modern.

De la apariţia primei sale culegeri de poeme (Drumul de pământ, în 1954) şi până la cea a volumului Revolta evenimentelor, în 2001, Titos Patrikios urmează cu consecvenţă dublul comandament pe care îl impun, laolaltă, viaţa şi arta. În ce-l priveşte, conştiinţa ascuţită a poetului coexistă armonios cu energia pururi inepuizabilă a omului cetăţii, a cetăţeanului.

Poezia lui Patrikios neagă certitudinile formelor unitare; cugetă, se îndoieşte, suspectează, reconsideră puncte de vedere, evoluează.

Axa în jurul căreia gravitează totalitatea demersurilor sale artistice o constituie căutarea adevărului. O căutare care se identifică de multă vreme cu însuşi scopul poeziei, după cum mărturiseşte chiar Patrikios, într-un vers: „Să ating fie şi un singur capăt al adevărului,/ să aduc puţină lumină desfiguratei noastre epoci…“

Poetul caută lumina, dar şi rădăcinile ce stau înfipte în obscuritatea tăcerii şi a singurătăţii, după cum vin să ne sugereze, din nou, propriile lui cuvinte: „Poezia caută răspunsuri/ la întrebări care nu s-au pus încă“…

Marele Nikiforos Vretakos afirma, în paginile revistei „Elinika hronia“, cu privire la opera colegului său de breaslă, Titos Patrikios: „Temperamentul său poetic poartă pecetea autenticităţii. Vocea lui ne încălzeşte. Talentul său se împleteşte cu pământul şi cu sufletul, cu oamenii şi atmosfera epocii. Are privirea pătrunzătoare, simţirea nobilă, precum şi putinţa de a afirma adevăruri înalte în cele mai simple modalităţi“.

1.Stadiul unei lupte

Stau faţă în faţă cu duşmanul.
Doar o masă de scris ne desparte –
asemeni unei baricade
sau asemeni unui mormânt.
Îndărătul cuviincioşiei măştilor noastre,
din adâncul fiinţei,
descinde şi ne arde ura.
Dar iată că-n clipa asta,
când mi-e viaţa în joc,
descopăr în chipul lui
c-aş fi putut să-l iubesc.
Iată că descoperă, la rându-i,
în chipul meu,
c-ar fi putut şi el să mă iubească…

2. Întoarcerea unui exilat

În tranşee am petrecut atâţia ani,
înghesuiţi, nedormiţi, mereu gata de atac,
căci pretutindeni ne împresura duşmanul.
Cu fiecare nouă zi, morţii erau tot mai mulţi.
Unii cădeau răpuşi de gloanţe,
alţii, seceraţi de boli,
alţii dispăreau în misiuni secrete.
Şi totuşi, eram deprinşi cu toate –
locul strâmt, moartea mereu de faţă,
credinţa puternică, mişcările bine cumpănite,
convorbirile cu glasul scăzut,
nevoile şi bucuriile distruse…

Şi-acum, întors în lume,
de unde s-o iei de la capăt?
În acest spaţiu deschis care te sufocă,
aici, în mulţimea a cărei împărăteasă e singurătatea,
unde gesturile, deşi nelimitate,
nu au nici un destinatar,
aici, unde bântui neînarmat, neajutorat,
fără de trup – chiar fără trupul mort al camaradului,
aici, printre nesfârşite dorinţe
şi sofisticate mecanisme sociale,

de unde s-o iei de la capăt?

3. Cuvinte

„Mamă“, am rostit, printre gratii,
„Ţi-am vorbit atât de puţin…
Când o să ies de-aici…“
N-am putut continua.
Alături şedea paznicul.
Cugetam că era cu putinţă
să n-o mai văd niciodată.
Când, după ani întregi,
m-am întors acasă,
mi-a căzut în braţe plângând,
dar cuvintele îmi erau din nou sărace
şi nu i-am putut vorbi.
Aşa că mi-am luat lama de ras
şi-am început să mă bărbieresc…

4. Oraşul în care m-am născut

Ating zidurile caselor –
nu-mi răspunde nimeni.
Mă aflu într-un oraş fără nume.
Caut cerul, sperând să-i găsesc acolo vreun semn.
Dar mă orbesc doar reclamele luminoase.
Oraşul în care m-am născut
avea două coordonate geografice:
lăţime nordică, sângele;
lungime nordică, moartea.

5. Datorie

În atâta moarte care-a căzut şi cade,
printre războaie, execuţii, procese,
moarte şi iar moarte,
boală, foamete, nenorociri întâmplătoare,
crime comise de duşmani sau prieteni plătiţi,
subminare tacită şi anunţuri mortuare,
viaţa pe care-o trăiesc
parc-ar fi fost un dar.
Dar sau furt din vieţile altora,
căci glonţul căruia i-am scăpat nu s-a pierdut,
ci doar a nimerit un alt trup aflat în locul meu.

Ca pe-un dar nemeritat mi-a fost dată viaţa,
cu timpul ce i-a mai rămas.
Ca pe-un dar pe care mi l-au făcut morţii
ca să istorisesc, în schimb, lumii
povestea lor.

6. Ţărmul

Nu m-am cufundat pentru totdeauna
în apele negre.
Am ieşit, cu chiu, cu vai,
până la spuma valului.
Am văzut cerul strălucind.
Nu-mi mai păsa
de cele ale trecutului
rămase neîmplinite.
Nu m-am mai căznit
să mă agăţ de-un viitor plănuit.
Am înotat până la ţărmul
doldora de lume şi de zgomote
şi m-am întins pe nisipul moale,
purtând urmele a mii de paşi.

7. Statuile

Statuile care ne privesc de la înălţime,
din ungherele clădirilor mortuare,
nu simt vreo ameţeală, câteodată?
Sau poate şi ele se întreabă
Dacă nu cumva ameţim uneori noi,
cei de pe pământ,
care privim în sus, spre ele?
Oare statuile simt ameţeală ca oamenii
sau ca statuile?

8. Înainte de tăcere

Această gheaţă cu care m-am resemnat
se întinde tot mai mult
şi înăuntru, şi în afară.
Din muntele meu gol,
deasupra mormanului de trupuri şi de simţiri,
câştigând întregurile la care am năzuit,
cu privirea numai înspre pădure,
mor din nou pentru un copac.
Un copac… un chip…
Nu mai ştiu dac-am ales de bunăvoie singurătatea
sau doar silit fiind de voi.
Gheaţa se tot întinde,
dar eu nu primesc
să vă cer vreun ajutor…

9. Încă o vară

Gândeşte-te că s-ar fi putut
să nu apuc această vară,
să văd iar lumina,
să simt atingerea soarelui pe trup,
miresme şi gusturi dulci-amare,
să ascult greierii
până-n cele mai de jos adâncuri
ale nopţii,
să-i înţeleg pe cei pe care-i iubesc,
să nu mă neliniştesc pentru cei
care-mi sunt alături,
să mă gândesc la cei
pe care-am vrut să-i uit,
să-mi întâlnesc prieteni
veniţi de departe,
să las şi alte vieţi
să intre în viaţa mea,
să înot în mări fierbinţi,
să înţeleg lucrurile care se schimbă.
Dar dacă tot am apucat şi vara asta,
să nădăjduiesc c-o să apuc
şi Crăciunul care se apropie –
eventual, şi Anul Nou.
Şi să vedem ce-o mai urma.

Prezentare si traducere: Sorina Munteanu