Recent apărută în editura unui muzeu de provincie, dar un muzeu de prestigiu, cartea Ioanei Feodorov despre tipă- riturile în limba arabă care au fost inițiate și apoi stipendiate de domnitorii români, prin zelul ierarhilor noștri ortodocși, în pofida erudiției sale și a înaltei specializă ri a autoarei, nu este o publicație pentru un public restrâns și în orice caz nu de interes lateral, într-o nișă fără legătură cu preocupările noastre zilnice și chiar cu ceea ce scriu ziarele.
Cartea cuprinde de fapt un capitol din propria noastră istorie și o pagină din istoria continentului și a civilizației noastre prin raportarea la vecinătăți și evoluții care așează într-o lumină mai clară și mai nuanțată tabloul schimbărilor culturale și geopolitice din ultimul mileniu.
Încă înainte de sfârșitul sec.al XIXlea, elenistul Const.Erbiceanu și tânărul istoric Nicolae Iorga atrăgeau atenția asupra unor informații privind tipărirea unor cărți bisericești bilingve, în greacă și arabă, în Țara Românească, cu două secole în urmă. Puțin mai târziu, în prima sa sinteză voluminoasă asupra literaturii române, aceea referitoare la secolul al XVIII-lea, apărută în 1901, N.Iorga introduce în circuitul larg al istoriei culturale și literare informația privind împrejurările în care patriarhul Atanasie al Antiohiei, aflat într-o lungă vizită la Curtea lui Const.Brâncoveanu, îi cere acestuia ajutor pentru „instalarea unei tipografii arabe pentru creștinii din Siria” (I, 46). Primul rezultat al acestui demers este tipărirea unui Liturghier „de o frumusețe deosebită”, care se deschide cu o prefață a solicitantului. Călătoria acestor delegații ale creștinilor din teritoriile supuse presiunii și persecuțiilor nu se limitau la principatele dunărene; ele duceau până la Moscova și chiar în Ucraina, unde hatmanul Mazeppa a stipendiat în 1708 o nouă ediție a Evangheliei arabe (p.166).
Iorga semnalează că Liturghierul aflat la Biblioteca Academiei a aparținut stolnicului Constantin Cantacuzino. Stolnicul, rudă cu domnitorul și deci bine informat, a lăsat pe o pagină a acestui exemplar o însemnare din care rezultă cui i-a aparținut inițiativa acestei tipărituri: „Aceste leturghii grecești și hărăpești, fiind aici sfinția sa părintele proin Antiochias și rugând pre măria-sa Costandin-vodă, le-au dat în tipar” (idem, 47, nota). Lucrurile sunt detaliate în a doua prefață a fostului patriarh Athanasie Dabbas, care a fost tradusă din araba originară și publicată în anexă de Ioana Feodorov, corectând astfel și înlocuind vechea traducere din grecește a lui Const.Erbiceanu publicată înBibliografia românească veche, I, p.432, care își îngăduia prea multe libertăți față de original: patriarhul a arătat domnitorului „nevoia preoților dreptcredincioși care sunt fii ai neamului arab, adică să poruncească să fie tipărită cartea sfântă a Condacului”, adică a liturghierului, iar tirajul „să fie împărțit în dar preoților dreptcredincioși din ținuturile noastre arabe” etc. (p.274-275). Antim Ivireanu este amintit în această prefață drept „marele meșter tipograf” căruia domnul i-a dat mână liberă „să făurească o tiparniță arabă cu mare îngrijire și să tipărească slujba... în greacă și arabă”, fără să specifice însă că el a săpat și turnat literele arabe care au fost folosite, informație care apare doar în textul grecesc. Ea se datorează deci traducă torului grec, mai informat despre importanța contribuției tipografului la realizarea cărții.
A doua tipăritură greco-arabă este un ceaslov de 743 p., lucrat tot de Antim Ivireanu în anul următor 1702 cu utilajul adus de la Snagov la tipografia Mitropoliei, după o traducere a patriarhului Eftimie al Antiohiei. Nu se știe de ce Antim a fost adus la București, dar se pare că nu de bunăvoie, căci el menționează într-o apărare față de Brâncoveanu că „a ieșit cu cinste” din această slujbă; de altfel și-a păstrat nominal titlul de egumen al Mănăstirii Snagovului până în 1704. Autoarea cărții are dreptate când spune că e puțin probabil ca toată această tipografie, cu literele săpate de Antim Ivireanu, cu teascuri și alte scule, dăruite după o tradiție de Brâncoveanu patriarhului arab la plecarea sa în 1704, să fi ajuns la Alep; era suficient ca Atanasie Dabbas să fi dus cu el frumoasele litere turnate de Antim și știința tipăritului pe care câțiva dintre membrii numeroasei sale suite puteau s-o fi învățat în anii stați la București (p.165).
Ajuns sub stăpânire otomană în sec. al XIII-lea, Antiohia („oraș puternic atașat culturii bizantine”, p.128) utiliza cărțile necesare serviciului divin în limba greacă, deși cunoașterea ei începuse să scadă și pe manuscrisele folosite în biserică se găsesc uneori mici însemnări în limba arabă. Cartea Ioanei Feodorov menționează că prima traducere a Scripturii în arabă aparține diaconului sirian Abdallah Ibn al-Fadl, în sec.XI, care a unificat și prelucrat probabil traduceri anterioare. Calitatea traducerii și a limbii poate fi imaginată de cititorul român după faptul că el și-a făcut și perfecționat studiile de arabă cu marele poet orb Abu-l Ala al-Maari (p.68). Toate aspectele acestei complicate amestecuri de culturi și tradiții care caracterizează istoria Orientului Apropiat, nu numai între cele două mari religii, ci și cele de concurență sau ostilitate din interiorul lor, sunt detaliate în capitole care se întemeiază pe o amănunțită cunoaștere a detaliilor aduse în discuție. De la problemele limbii arabe utilizate în aceste traduceri, a doua categorie – desigur mult mai restrânsă – de texte sacre care utilizează araba, cu particularitățile ei culturale și locale, la istoria acestor comunități și a relațiilor schimbătoare cu puterile învecinate, cu aliații și protectorii lor, lunga bibliografie de la sfârșitul volumului dă seama de efortul necesar de documentare care a trebuit să fie înfăptuită, cu publicații rare și cu consultarea unor manuscrise și mai rare, din biblioteci străine. Printre altele, aceste cercetări au putut să pună în lumină faptul că tipăriturile brâncovenești au fost utilizate ca model pentru reeditări ulterioare destinate bisericii unite, greco-catolice, dar lăsând la o parte elementele originale, de pildă Liturghierul din 1701 fără prefața lui Dabbas și fără a menționa numele lui Brâncoveanu (p.152, nota). Este un capitol deosebit de bogat în asemenea însemnări bibliografice, semnalând proveniența și locul unde se află aceste cărți, cu însemnări și detalii anticipând o istorie a redactării și circulației lor.
Că aceste tipărituri n-au trecut neobservate și în lumea savantă din Europa o arată și o informație despre celebrul arabist francez Silvestre de Sacy care îi scria în1811 viceconsulului francez la București cerându-i să-l informeze ce cărți arabe au tipărit aici Atanasie Dabbas și Silvestru al Antiohiei; complet neștiutor de realitățile din Țările Românești, el bănuia că aici „există un număr destul de mare de creștini care vorbesc araba” astfel încât diplomatul francez a trebuit să- i răspundă nu doar că nimeni nu vorbește limba arabă aici, dar și că în toată Valahia nu se poate găsi cineva capabil să înțeleagă „măcar un singur cuvânt” în această limbă (p.237).
Dincolo de importanța acestor cercetări pentru istoria cărții, a tipografiei și deci a culturii românești în secolele XVII-XVIII, ea schițează în beneficiul cititorului o imagine a contactelor noastre cu lumea și cultura arabă, în speță cu cea creștină din marginile Imperiului Otoman. Devine astfel mai explicabilă descoperirea pe care o face regretatul istoric Virgil Cândea (tatăl autoarei și, probabil, cel care i-a stimulat aceste cercetări) care, pe urmele monumentelor și culturii aceleiași lumi, atât de apropiată geografic și spiritual, a descoperit un fapt necunoscut și surprinzător, deși era la vedere și aproape la îndemâna oricui: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, prima operă mai importantă a lui Dimitrie Cantemir, tipărită la Iași în 1698, în originalul românesc și în traducerea grecească a lui Cacavelas, a fost tradus în arabă de același fost și viitor patriarh Atanasie Dabbas și se găsea în mai multe manuscrise în diverse mănăstiri din Liban (La diffusion de l’ouvre de D. Cantemir en Europe de sud-est et au Proche- Orient). Textul arab, lipsit de numele autorului și de orice alte indicații privind originea, a trecut uneori ca fiind al lui Atanasie Dabbas, întrucât multe scrieri anonime s-au dovedit a fi opera pretinsului lor traducător, alteori Sf.Vasile cel Mare (sec.IV). Până la marele cercetător care a fost Virgil Cândea, nimeni dintre specialiștii noștri în literatură veche nu l-a citit însă și deci n-a avut cum să recunoască textul lui Cantemir. Faptul că traducerea datează din 1705, deci la abia câțiva ani după publicarea cărții, a sugerat ideea că numai un cărturar precum Antim Ivireanu ar fi putut fi cel care i-a dat cartea patriarhului Dabbas (p.127). Textul a fost editat tradus și în engleză tot de Ioana Feodorov în 2006 și recent în 2016.
Oricum, numărul ierarhilor arabi creștini care vizitează Țările Românești este considerabil mai mare și aceste vizite au importanța lor, deși nu produc rezultate tot atât de spectaculoase, vizitatori inclusiv din Alexandria și din Ierusalim, unde se duc la rândul lor pelerini români, apoi texte arabe în versiuni grecești, precum Kalila și Dimna, sau românești, precum Cele 12 vise ale lui Mamer, circulă în Principate, alături de altele orientale și toate acestea sporesc o relație și un fond comun despre care s-a pierdut amintirea, deși urme se mai păstrează în memoria profundă, în cultura populară. Cercetările regretatului Virgil Cândea, a cărui neprețuită enciclopedie a Mărturiilor românești peste hotare e prea puțin cunoscută, precum și cele ale Ioanei Feodorov, dincolo de volumul prezentat aici, merită cu prisosință să fie citite, utilizate în sintezele despre cultura și literatura noastră veche și, desigur, continuate.
