o actualitate muzicală dinamică
animă în aceste săptămâni viaţa
muzicală la nivelul tinerilor dar
şi al maeştrilor, pe toate marile scene muzicale
ale capitalei. La Atheneul Român, la aniversarea
Colegiului Naţional „George Enescu“ –
şase decenii de la înfiinţarea uneia dintre
primele instituţii ale învăţământului vocaţional
de la noi – am primit confirmarea unei
continuităţi privind filonul proaspăt al
talentului muzical, privind îndrumarea înaltă
oferită la clasele de măiestrie artistică; ambele
aspecte au putut fi observate cu prilejul concertului
oferit marelui public bucureşten, cel care a
covârşit literlamente Sala Mare a Atheneului,
eveniment oferit colegilor de şcoală, părinţilor,
profesorilor. Demn de remarcat, micuţa pianistă
Eva Garet de nici 11 ani şi violonistul Mircea
Dumitrescu, de 19, se dovedesc a fi cele două
autentice vedete, cele două nume care, de ani
buni, au impus un palmares impresionant al
evoluţiilor în contextul vieţii noastre muzicale,
în egală măsură într-un context artistic internaţional.
Celebrităţi ale marilor săli de concerte, mezzosoprana
Ruxandra Donose şi violonistul Alexandru
Tomescu, foşti elevi ai Colegiului, au fost de faţă
sau pe scenă spre încântarea entuziastă a marelui
public. Este contextul în care au evoluat succesiv
o pitorească formaţie ghitaristică – Trio Zamfirescu,
Cvartetul de harpe al Colegiului, îndrăgitul
ansamblu Violoncellissimo condus de maestrul
Marin Cazacu, de asemenea Orchestra Simfonică
a Colegiului „Enescu“, sub bagheta dirijorului
Gheorghe Iliuţă; s-au reunit actualii şi foştii elevi
ai Colegiului, unii dintre profesorii acestora. În
deschiderea evenimentului, drept un solemn
semnal sărbătoresc, a răsunat în primă audiţie
absolută mişcarea simfonică Jubilo, lucrare pe
care cunoscutul compozitor Dan Dediu, fost elev
al Colegiului, a dedicat-o evenimentului.
Apariţia pe podiumul de concert, în faţa orchestrei,
a publicului, a unui tânăr dirijor este în sine
un eveniment. Este mai mult decât o promisiune!
Este o responsabilitate pe care şi-o asumă cel în
cauză dar şi organizatorii. Interesul devine cu
totul special atunci când – fericită coincidenţă!
– atât în compania Orchestrei Filarmonicii cât
şi a Orchestrei de Cameră Radio apar două
captivante personalităţi ale baghetei dirijorale!
Aflat în pragul vârstei de patruzeci de
ani, Mihnea Ignat este şeful de orchestră de
neobosită circulaţie în spaţiul vieţii muzicale
europene; a dirijat mult inclusiv în ţară. Era
firesc să apară în faţa publicului bucureşten, la
Atheneul Român. Şi-a probat meşteşugul şi
muzicalitatea pe parcursul acestui pitoresc opus
de tinereţe datorat lui P.I.Ceaikovski, anume
cea de a doua Simfonie în do minor, lucrare
impregnată de melosul popular rus introdus în
structura simfoniei clasic-romantice. Proba cea
mai însemnată a dat-o conducând lucrarea
concertantă Ciuleandra pentru percuţie şi
orchestră, de Andrei Tănăsescu, o lucrarespectacol
de mare antren dinamic atent coordonat,
lucrare realizată în compania unui reputat
mănunchi de muzicieni performeri, pianistului
Sorin Petrescu şi percuţionistul Doru Roman;
la cererea insistentă a publicului li s-a alăturat
flautistul Ion Bogdan Ştefănescu pe parcursul
unor evoluţii de excepţional antren sonor.
cealaltă apariţie dirijorală inedită?
O datorăm belgianului Olivier Robe
la pupitrul Orchestrei de Cameră
Radio, un tânăr muzician care a ştiut să dea un
îngrijit contur expresiei cordiale, luminoase, a
acestei lucrări a preromantismului european,
în egală măsură formei celei de a 5-a Simfonii
vieneze, în si bemol major, de Franz Schubert.
A fost aşteptată cu real interes apariţia solistică
a cuplului pianistic Zsuzsa Bálint – Cristian
Niculescu, artişti de remarcabilă experienţă în
literatura genului, pagini celebre dedicate celor
două instrumente începând cu Barocul muzical
târziu, cu literatura concertantă bachiană – mă
refer, de această dată, la prezentarea celor două
concerte nr.1 şi nr.3, pentru două piane, ambele
în do minor; au cântărit cu evidentă aplecare
în ce priveşte raportul dinamicei sonore realizate
în eficientă corelare faţă calitatea timbrală, faţă
de mişcare.
pe de altă parte, trebuie observat,
două dintre scenele muzicale
bucureştene au programat în ultimele
săptămâni momente memorabile ale repertoriului
de operă, ale repertoriului romantic italian şi
german de secol XIX. Rossini, Wagner şi Verdi
sunt marile nume care au fost prezente atât
în Studioul de Concerte din str. Berthelot cât şi
la Opera bucureşteană.
În mod cert, Orchestra Naţională Radio
îşi consolidează un bun renume programând
în versiune de concert opera verdiană Rigoletto
şi, de asemenea, imensul act secund al operei
Tristan şi Isolda de Wagner. Am beneficiat de
echipe remarcabile de solişti dar şi de doi şefi
de orchestră ce dispun de o largă experienţă în
domeniul acestui gen. Mă refer la neobositul
David Crescenzi, indubitabil un specialist în
domeniul operei italiene, cunoscător intim al
tempo-urilor, al mişcării privind susţinerea
frazei muzicale intonate vocal, al raportului
acesteia cu orchestra, ridicată din fosă la nivelul
cântăreţului aflat pe scenă. S-a beneficiat de o
echipă de cântăreţi formaţi în mare parte la
Academia clujeană de Muzică. În rolul titular,
baritonul George Petean este în aceşti ani una
dintre cele mai frumoase voci de bariton ce pot
fi auzite pe marile scene de operă ale lumii
actuale; generozitatea expresiei este susţinută
de un impresionant complex al armonicelor ce
particularizează coloritul timbral; permanent
însoţit de un simţ dramatic ce împlineşte firesc
construcţia rolului. Celelalte partituri vocale au
fost susţinute de soprana Luiza Fatyol, de tenorul
Cosmin Ifrim, de mezzo-soprana Cristina
Damian, de başii Petre Burcă şi Marius Boloş.
Şi-a dat concursul Corul Academic Radio condus
de maestrul Ciprian Ţuţu.
Câteva săptămâni mai târziu, pe aceeaşi
scenă, în realizarea aceluiaşi ansamblu orchestral,
marele act secund al operei wagneriene Tristan
şi Isolda a putut fi audiat sub bagheta dirijorului
Julien Salemkourt, un muzician care revine la
pupitrul O.N.R. spre bucuria publicului de concert
dar şi a celui de specialitate. Susţinerea din
memorie a întregii partituri îi favorizează
contactul direct cu membrii întregului aparat
orchestral. Spaţializarea sonorităţilor a fost
fericit aleasă. Gândirea simfonică a beneficiat
de coerenţă. O anume specificitate postromantică
a sonorităţilor, consistenţa maleabilă, fluenţa
evoluţiei orchestrale au rămas însă un deziderat.
Marea voce a momentului s-a dovedit a fi
mezzosoprana Aura Twarovska în rolul secundar
dar atât de consistent, Brangäne. Stăpâneşte
deplin cultura wagneriană postromantică a
glasului. Marele duet al iubirii interzise – durează
în jur de patruzeci de minute, punctul central
al acestui act, al întregii opere – a fost susţinut
de tenorul Marius Budoiu şi de soprana Barbara
Krieger; au dat o probă de impresionantă
rezistenţă vocală.
Întregul program al serii de muzică a
fost admirabil întocmit; s-a deschis cu memorabila
Noapte transfigurată de Arnold Schönberg, una
dintre ultimele creaţii ale postromantismului
german.
Spectacolul Bărbierul... a adunat săptămâna
trecută, la Opera bucureşteană, un numeros
public doritor a-l reaudia – după o îndelungată
absenţă – pe tenorul Bogdan Mihai; de ani buni
dezvoltă o voce pură de tenor liric rossinian; şi-a
cucerit o îndreptăţită faimă internaţională.
Cu ani în urmă am avut ocazia de a-l fi urmărit
la Opera din Stuttgart în Cenuşăreasa; a fost
entuziasmant, cuceritor, dată fiind detalierea
impecabilă a coloraturii, dată fiind limpezimea
glasului, muzicalitatea pe care am perceput-o
ca fiind desăvârşită. L-am recunoscut şi de această
dată în aspectele esenţiale ale evoluţiei domniei
sale. Întregul spectacol rossinian – literalmente
genial din punct de vedere muzical-dramatic
– precede scena finală şi marea arie a contelui
Almaviva, un elogiu adus bucuriei, înţelegerii,
adus iubirii greu cucerite. Sunt pagini memorabile,
marcate de dificultăţi virtuoze aproape imposibil
de surmontat. Marea majoritate a cânăreţilor o
evită! Nu şi temerarul Bogdan Mihai! Aria finală,
recunosc, am auzit-o acum pentru prima dată
cântată pe viu! A fost realizată impecabil. Totuşi
nu poţi să nu observi că de-a lungul întregului
spectacol domnia sa s-a menajat în vederea
asaltului final; sau a dispus de o uşoară indisponibilitate
vocală învinsă pe parcursul ultimei scene. Au
fost de apreciat evoluţiile vocale ale basului
Iustinian Zetea în rolul Bartolo, şi baritonului
Iordache Basalic în marele rol titular. Alert condus
de dirijorul Ciprian Teodorescu, spectacolul a
fost precedat de celebra uvertură, parcursă cu
neglijenţe de frazare dar atent formulată în
privinţa sonorităţilor. Nu este de insistat din
punctul de vedere regizoral; aşteptările au fost
retezate încă din timpul premierei, de acum doi
ani; o sumă de mărunte momente comice atrase
în actualitate; le-aş numi cârlige comice urmărind
captatio benevolensis.
Nu poţi să nu accepţi, au fost săptămâni
marcate de evenimente muzicale dintre cele
mai atractive, mai interesante!
