Trebuie să recunosc,
o fericită pentru mine
întâmplare m-a adus
în juriul concursului
spectacolelor de final
ale studiilor de masterat
şi licenţă ale
UNATC, secţia de artă coregrafică.
Cum este firesc, observaţ
iile mele pornesc din
universul muzicii către cel
coregrafic.
În primă instanţă, nu pot să nu
constat – evident, cu vădit entuziasm
– faptul potrivit căruia creativitatea
unora dintre tinerii coregrafi, dintre
tinerii dansatori, depăşeşte în
importantă măsură ceea ce se poate
vedea pe scenele instituţiilor de
profil din ţară. Iar aceasta atât în
ce priveşte ideea, conceptul coregrafic,
construcţia spectacolului, cât şi în
susţinerea acestuia, expresia
coregrafică şi nu în ultimul rând
abilităţile corporale ale dansatorului.
Sper ca spiritul creativ, căutarea
de sine, profesionalismul, să nu
diminueze odată cu intrarea în
circuitul curent al vieţii artistice,
circuit marcat în importantă măsură
de rigori de ordin comercial.
MetanoiaX realizat de Constantin
Enache este un spectacol special;
tinde a revela condiţia tragică a
existenţei umane în raport cu un
univers obiectiv, indiferent, aparent
dominator, ce înglobează – cu sens
simbolic – destine, existenţe umane
individuale, mai mult sau mai puţin
chinuite, bântuite de propriul efort
al existenţei, al autodefinirii, al
creativităţii.
Este o viziune diametral opusă
celei triumfaliste ce vizează Omul
drept stăpânitor al Universului,
aşa cum ne-au obişnuit gânditorii
Renaşterii.
Îndoiala, meditaţia, riscurile
acesteia sunt de această dată dominatoare,
ne marchează existenţa.
Inclusiv pe cea cotidiană. Omul
– trestia gânditoare, fragil dar
întremat prin raţiune, poate fi strivit
de forţe exterioare dar şi de propriile
limitări, de propriile carenţe. De
la simbolistica semănătorului la
viziunea pregnant dubitativă asupra
valorilor existenţei umane, Enache
se dovedeşte a fi un raisonneur
bântuit de angoase, de griji existen-
ţiale inclusiv în plan spiritual.
Construcţia coregrafică este extinsă,
evolutivă, de la lumea de necuprins
a Universului la lumea greu de
cuprins a Omului; de la semnele
mărunte ale unei condiţii a derizoriului,
la aspiraţiile unei ascensiuni
pe care numai fiinţa umană o poate
întreprinde. Numai omul o poate
întruchipa.
Mijloacele expresiei coregrafice?
Nu ţin de arsenalul convenienţelor
gestuale europene. Se poate vorbi
de anume structuri arhetipale care
converg spre univesrul teatrului
japonez Butoh, mod de expresie
constituit drept teatru-dans în
perioada postbelică a secolului
trecut.
Constantin Enache este el însuşi
un dansator al gestului expresiv
contorsionat, apropiat în anume
măsură de motivaţiile expresionismului
german. La nivelul intenţiilor
tinde a construi un personaj în care
noi înşine ne-am putea recunoaşte
în momentele de nelinişte, de
căutare, pe care le traversăm; …în
zona meditaţiei responsabile. Iar
măreţia fiinţei umane poate fi
contemplată observând statura
completă a acesteia, de la nivelul
existenţei celei mărunte la grandoarea
aspiraţiilor, inclusiv a celor
umbrite de teama care ne pândeşte
la tot pasul. Aşa cum ne spune
poetul, totu-i nou şi nouă toate.
Inclusiv atunci când scrutăm propriile
dimensiuni. Urmând direcţia
intenţiilor, relaţia cu grupul de
dansatori s-ar fi dorit a fi mai
eficientă, mai participativă. Nu poţi
să nu te întrebi cum anume arată
viitoarele proiecte ale tânărului
coregraf?
În viziunea Kristei Sandu, comunicarea
interumană, în special
în cazul tinerilor, este esenţială în
ce priveşte constituirea conştiinţei
individuale, dar şi a celei de grup.
Nevoia de a comunica poate deveni
imperioasă, se poate constitui drept
esenţă a existenţei umane. Poate
lega individualităţi, le poate destabiliza,
le poate întrema.
Spectacolul Sounds of Blind
defineşte lumea tineretului zilelor
noastre cu multe dintre problemele
acesteia în ce priveşte încrederea
în aproapele tău, în grupul din care
faci parte, alături de care construieşti
un traseu al existenţei cotidiene,
cu probleme în ce priveşte încrederea
în tine însuţi. Este căutarea identităţii
de sine observând disponibilităţile
celor din jurul tău, cei la care te
raportezi, alături de care construieşti.
Este lumea în mişcare. Este
lumea-spectacol!
Este reversul lumii interioare,
ambele aflate într-o continuă intercondiţ
ionare împlinită în mod
dinamic, cu strălucire interioară
debordantă ce covârşeşte spaţiul
scenic.
Indiscutabil, pentru tânăra
coregrafă „cuvântul visează în corp
despre energiile rostirii şi ecourile
re-vizitării corporale în imagini,
în mişcare, în imagini-timp, în
georgrafii corporale”, aşa cum
mărturiseşte autoarea însăşi.
Echo este spectacolul expresiei
stenice, echilibrate, este spectacolul
unei atitudini încrezătoare dar
reflexive, expresie pe care ne-o
comunică tânărul coregraf Răzvan
Stoian; …inclusiv în calitate de
dansator ce poate deveni un dansator
de forţă, cu disponibilităţi stilistice
dintre cele mai diferite. Energia
interioară devine iradiantă, devine
constructivă, găseşte rezonanţă în
celălalt, în ceilalţi.
Plastica corporală, corpul însuşi
devine un rezonator ideal al impulsului
energetic interior. Este de dorit ca
universul sonor al spectacolului
să reflecte şi acesta coerenţa gândirii
coregrafice.
Am fost plăcut surprins să observ,
pe de altă parte, interesul unui
tânăr coregraf privind configurarea
unitară a unor elemente ale lumii
rurale româneşti. Dânsele este un
spectacol ce sublimează anume
aspecte, unele dintre datele acestei
spiritualităţi; sunt date pe care
Raluca Dragomir, autorul conceptului
şi realizatorul coregrafiei, le interpretează
cu bun-gust, cu rafinat
umor; iar aceasta definind un
parcurs cursiv, dinamic, cu totul
original, realmente modern în
spaţiul coregrafic românesc;…cu
totul departe de pitorescul folcloric
– să-l numim clasic – al unor producţii
pe această temă, producţii ce aparţin
marilor noştri coregrafi ai mijlocului
de secol XX. Nu pot să nu mă întreb
cum ar arăta, oare, în viziunea
tinerei coregrafe, imaginea celebrului
balet La Piaţă de Mihail Jora,spre
exemplu? De ce nu?… o sugestie!
Certă diversitate stilistică,
deschiderea unor traectorii artistice
distincte, personalităţi aflate în
proces de consolidare, sunt aspecte
ce au putut fi observate pe parcursul
momentelor recentelor evenimente
reunite sub genericul Gala
Absolvenţilor UNATC.
Suflete… Stop Cadru este, spre
exemplu, un spectacol ce tinde a
readuce în actualitate vechea tradiţie
a spectacolului coregrafic orientat
de un program epic. Ema Constantin,
autoarea coregrafiei şi dansator
performer de condiţie dinamică,
dezvoltă un concept pe parcursul
căruia programul epic declarat este
întreţinut de elementele unui
programatism psihologic. Evoluţiei
coregrafice i se conferă prilejul
unei adânciri ideatice. Este un
parcurs dinamic orientat cu bungust,
cu autentică forţă a expresiei.
În cadrul Galei Absolvenţilor
2015 – Secţia Coregrafie au mai
putut fi vizionate spectacolele de
licenţă Co(s)mic de Diana Bejan,
Parfumul Umbrei de Georgiana
Adriana Ursachi, Ucigaşul Perfect
de Delia Marian.
Indiscutabil, împlinirile coregrafice
la care mă refer, spectacolele însele,
evoluţiile artistice menţionate, ar
fi fost de neimaginat în afara
strădaniilor cotidiene ale profesorilor,
maeştrii coregrafi Raluca Ianegic
şi Liliana Iorgulescu, personalităţi
ale pedagogiei dansului, cele care
au îndrumat, care au ştiut a fructifica
efortul creator al tinerilor artişti.
În stabilirea aprecierilor potrivite
mi-au stat alături criticul de artă
Liana Tugearu şi teatrologul Irina
Ionescu; demn de remarcat, deciziile
au fost luate în deplin consens.
Este de aşteptat iniţiativa UNATC
de a scoate producţiile absolvenţilor
pe poarta şcolii pentru a le arăta
marelui public; …unele dintre
acestea inclusiv pe scena Teatrului
Naţional Bucureşti, a Centrului
Naţional al Dansului, pe scena
ARCUB; spre exemplu.
Acestea au fost, după părerea
mea, cele mai interesante producţii
coregrafice ale tinerilor absolvenţi
ai nivelului de master, de licenţă,
din promoţiile actualului an universitar.
Sunt tineri care gândesc responsabil,
care construiesc. Sper să
mai auzim vorbindu-se despre ei!
