Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Timpuri noi de Daniel Cristea-Enache


Şi imaginile, şi calificativele critice îşi dovedesc uneori o uimitoare putere de circulaţie. E suficient ca un critic de autoritate să definească, în felul său, prima carte a unui scriitor, pentru ca apoi această definiţie să fie găsită şi regăsită în varii comentarii, ca o descoperire de ultimă oră a "exegeţilor" respectivi. După ce, la debut, Cristian Teodorescu a fost considerat de Nicolae Manolescu drept "cel mai cuminte dintre prozatorii generaţiei �80", această cuminţenie s-a ţinut scai de autor. În majoritatea cronicilor pe care le-am citit, de oriunde s-ar pleca, se ajunge inevitabil la cuminţenia prozatorului, vecină cu inocenţa. Dacă alţi "optzecişti" dovedesc mari subtilităţi textuale şi rafinamente narative, Cristian Teodorescu nu face decât să scrie o proză, cum să zicem mai bine?, cuminte... Numai într-o discuţie asupra mijloacelor, procedeelor artistice este acceptabil un asemenea epitet. Şi chiar şi atunci, ar fi o mare eroare să condiţionăm valoarea estetică a unei opere de noutatea tehnicii de asamblare epică. Pe această linie logică, se poate ajunge la concluzia că ilizibilul, dar novatorul Alain Robbe-Grillet îi e superior bătrânului, "cumintelui" Cehov.

Într-o generaţie de scriitori cu cap teoretic şi predilecţie pentru digitaţiile scriiturii, Cristian Teodorescu face într-adevăr figură aparte; numai că această ieşire din rând nu mi se pare un semn de slăbiciune. Autorul nici nu este cu totul izolat: Ioan Lăcustă sau Ioan Groşan merg în aceeaşi direcţie, îndepărtându-se de nucleul dur al textualismului şi descoperind în existenţa şi experienţa omului simplu zone ideale de observaţie prozastică. Dar, dacă aceştia nu îşi pot reprima întotdeauna impulsul de a-şi destructura postmodernist textele, dezvăluindu-le artificialitatea inerentă, Cristian Teodorescu se plasează cu consecvenţă într-o postură reportericească, mergând cu camera ascunsă pe urmele celor mai prăpădiţi "eroi" şi făcând din istoriile lor axa de rezistenţă a prozei. Cele optsprezece povestiri din volumul Îngerul de la benzinărie sunt tot atâtea incursiuni într-o realitate specifică personajului, în medii familiale şi profesionale investigate minuţios, iar nu panoramate dintr-o perspectivă de înălţime auctorială şi centralitate narativă. Prozatorul se apropie - la propriu şi la figurat - de protagoniştii săi, însoţindu-i în întâmplările pe care le parcurg, ascultându-le ofurile, dar lăsându-i să se descurce singuri, fără salutare intervenţii de la Centru. Cadrul general fiind realist, miza volumului e pusă pe întâlnirea, aproape insesizabilă, a două planuri: existenţa cotidiană, cu rutina ei, şi influxurile unor întâmplări stranii, episoade neobişnuite prin care trec oameni, altfel, atât de obişnuiţi.

Prozele respiră un aer al timpului şi sunt pline de ceea ce formează structura şi compoziţia realităţii noastre postrevoluţionare. La o privire mai atentă se observă însă că lumea nouă nu o exclude pe cea veche, din timpul socialismului de stat. Cele două epoci, precum şi cea mai îndepărtată, interbelică, se regăsesc, în diferite "concentraţii", în carnea şi memoria personajelor, care sunt fie nostalgici ai bunelor vremuri de altădată, fie întreprinzători energici pe vectorul economiei de piaţă. Cartea foşneşte de investiţii şi cheltuieli financiare, afaceri bănoase şi ipoteci usturătoare, împrumuturi la bancă, lărgiri de capital, crize de piaţă şi falimente. În fapt, toată gama anilor noştri: slujbe la stat prost plătite, intrări în şomaj, intelectuali muritori de foame, grevişti, boschetari... Autorului i se întinde în faţă un covor pe cât de lung, pe atât de lat, şi pe cât de gros, pe atât de pestriţ: cel al unei realităţi care, ieşită din cenuşiul comunist, a luat o multitudine de forme şi o profuziune de culori. Simptomatic, în Colecţiile Darjan, personajul e un creator de modă celebru în Occident, care se întoarce în România cu nobilul deziderat de a-şi democratiza vestimentar ţara. El oferă sugestii bune şi haine pe măsură celor de la Putere, ca şi celor din Opoziţie, deschide un lanţ de magazine, mituind în dreapta şi-n stânga, îşi găseşte împlinirea erotică în relaţia cu o tânără ziaristă; face, aşadar, cam tot ceea ce s-a făcut în anii '90 pe malurile Dâmboviţei. Însă proiectul său de a realiza o democratizare trendy a ţării eşuează. La final, apare adevărata formulă câştigătoare: magazinele lui Darjan au succes fără Darjan (reîntors la Paris), prin comercializarea revistelor şi casetelor video, lenjeriei sexy şi accesoriilor intime, diferitelor instrumente ale plăcerii... În Afacerile Laurei se derulează un acelaşi fir sinuos al business-ului românesc. Curtată de doi bărbaţi, Laura le foloseşte sentimentele pentru bunul mers al companiei, retrăgându-se la sfârşit din combinaţie, ca să-şi găsească împlinirea profesională în firma unui italian homosexual. Acesta, temător că pasionalitatea i-ar putea fi speculată de parteneri de afaceri masculini, găseşte în Laura coechipierul ideal. La timpuri noi, oameni noi. În fine, Internet şi Sfârşitul călătoriei lărgesc cadrul, personajele, apăsate de propriul trecut, fiind urmărite şi într-un alt decor decât cel autohton. Plecând din România, ele menţin totuşi o complicată relaţie de dragoste/ ură cu ţara natală. De regulă, prozatorul acordă mai multă atenţie conturului individual decât celui naţional. Dacă identitatea profundă a unui ins reprezintă o ecuaţie cu mai multe necunoscute, nici apartenenţa sa la un anumit spaţiu nu constituie un reper caracterologic fix.

Cele mai bune povestiri ale volumului sunt Mesagerul şi Sirena, iar cea mai slabă: Un dar neaşteptat. În prima, planul realist şi cel fantastic interferează printr-o complexă strategie epică, cu atât mai demnă de remarcat cu cât e făcută să funcţioneze pe spaţii mici. Un profesor care "a făcut Turcia" pentru a strânge bani şi a-şi cumpăra o locuinţă şi-a pierdut casa fiindcă actele achiziţionării nu au fost în regulă. Protestul său, desfăşurat în proximitatea Senatului, nu are nici un efect, până când nu anunţă că a intrat în greva foamei. Sintagma, oferită de un bătrân şi straniu boschetar, are impact - şi profesoraşul începe să fie luat în seamă de aleşii Patriei. Autorul nu este interesat de o secţiune în socio-politicul românesc şi nu urmăreşte ridiculizarea figurilor exponenţiale din (noul) sistem. Accentele povestirii se mută pe întâlnirea cu misteriosul boschetar, care pare a fi un mesager al Diavolului, un însărcinat cu afaceri demonice propunând vechiul contract de colaborare. Dar fiindcă lumea s-a mai schimbat de la Faust încoace, mesagerul nu mai vrea cu tot dinadinsul sufletul omului. El nu doreşte de la noi un da entuziast, ci doar atât: să nu-i spunem nu, să dăm un răspuns evaziv, convenabil ambelor părţi. Dar nici aşa nu-i bine pentru românul mereu cârcotaş. Deoarece profesorul o scaldă, parcă ar vrea şi totuşi n-ar vrea, mesagerul, scârbit, se retrage. Ei nu oferă de două ori aceeaşi oportunitate. O povestire excelentă, bine condusă şi cu o adiere de umor. Remarcabilă este şi Sirena, desfăşurată, în pofida titlului, într-un registru mai strict realist. Un fost poloist încearcă să ajungă în Franţa cum altfel decât înot, de pe un vapor aflat la o anumită distanţă de mal. Înotătorul se abate de la ruta fixată şi, frânt de oboseală, sub soarele torid, începe să aibă halucinaţii şi să simtă mângâieri de sirenă. Decodarea are loc în final: sirena e de fapt o asistentă medicală dintr-un spital francez, care l-a recuperat din moarte pe tânărul naufragiat aflat în comă.

La cealaltă extremă valorică se situează Un dar neaşteptat, cu o treaptă mai jos decât alte câteva povestiri nici ele prea reuşite: o parabolă căznită (Îngerul de la benzinărie), o istorie extravagant-încâlcită cu un personaj mediumnic (Sponsorul) sau o proză realistă cu un frapant deficit de realism (Regele). Un dar neaşteptat pare mai degrabă o cutie a Pandorei, din care ies tot felul de agresiuni prozastice la adresa cititorului: un profesor de Conservator pe care îl cheamă Zorel, câinele său, Bartolo, datorită căruia devine preşedinte de onoare în diverse asociaţii chinologice, un cuplu de tineri muzicieni pe care el (Zorel) încearcă să-i ajute - şi altele. Dând buna linearitate epică pe o inutilă, în context, arborescenţă, autorul se complică trăgând tot felul de fire între Zorel şi violonistă, dragoste şi ninsoare, ninsoare şi Bartolo, Bartolo şi copilul pe care îl aşteaptă violonista... Şi cea mai simplă operaţiune, parcarea maşinii în curtea casei, angajează o descripţie complicată şi o exprimare dificultoasă, la limita umorului involuntar: "Zorel trase maşina în curte cu destulă greutate. Nu-şi dădea seama de ce în loc să meargă înainte, Dacia lui dădea înapoi, cu încăpăţânarea stupidă pe care n-o au decât obiectele. Într-un târziu, pricepu că voia să intre în curte cu faţa, ceea ce ar fi fost mai comod, la ora şi în dispoziţia în care era, doar că de obicei trăgea maşina cu spatele. După ce intră în casă, cântă la pian câteva colinde, acompaniindu-l pe bătrânul său camarad negru şi scorojit cu vocea lui de tenor înfundat." (p. 52)

Totul e bine când se termină cu bine.


Cristian Teodorescu, Îngerul de la benzinărie, povestiri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, 184 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara