Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Diagonale:
Timpul ce ni s-a luat de Monica Lovinescu


Pentru volumul ei de memorii publicat la Editura Vitruviu, Annie Bentoiu a ales un titlu într-adevăr frumos: Timpul ce ni s-a dat. Accentul este astfel pus cu măsură, cu graţie, cu decenţă, asupra tragicei ireversibilităţi a acestui timp pe care generaţia autoarei l-a trăit sub comunism. Îl trăia (ce altceva putea face, altul nu i se dădea) şi în acelaşi timp îşi amâna plenara vieţuire pentru vremuri mai bune. Au sosit şi ele, dar la sorocul bătrâneţii, cam târziu pentru generaţia autoarei, care e aproximativ şi a mea. Aceeaşi carte ar putea deci purta drept subtitlu Timpul ce ni s-a luat, ca unul trăit în absenţa celui adevărat.
Oricare ar fi titlul sau subtitlul, vreau să întâmpin cu recunoştinţă această carte, fără lacrimi, fără puncte de exclamaţie, fără pretenţii exhaustive sau teoretizante, fără nici un ego invadator, dar de neînlocuit. De ce cu recunoştinţă? Fiindcă pasiunea cu care unii - şi din Occident dar şi de la noi - se străduiesc să scoată cu faţă curată comunismul capabil de erori, nicicând de crime, lăsând doar fascismului răspunderea Răului din secolul XX, pune semne de întrebare asupra receptării în viitor a adevărului istoric. În ciuda masei de documente, memorii, jurnale, din fericire destul de numeroase în ultimul deceniu al secolului XX, şi în aşteptarea arhivelor cu care România este atât de avară, am constatat că se formează o mentalitate, gata să machieze tragedia acestei jumătăţi de veac în culori atenuate, blânde. Oricine a asistat la convulsiunile istoriei simte prea bine cauzele unei astfel de camuflări. Exigenţa "obiectivităţii" istorice este cea mai rară dintre calităţile istoricului contemporan. Unii, în Franţa, pretind că ea s-a stins o dată cu Raymond Aron. Fără a împărtăşi un pesimism atât de radical, mi se întâmplă să mă îndoiesc de veracitatea multor versiuni retrospective ce vor fi propuse de-a lungul veacului de-abia deschis.
Pe această stare de spirit intervine întâlnirea mea cu cartea doamnei Bentoiu. De unde şi recunoştinţa: e scrisă cum îmi închipuiam că se va face mult mai târziu: fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanţele îndoielii, într-un cuvânt cu bun simţ. Nu "bunul simţ ca paradox" precum la Al. Paleologu, ci ca realitate şi regulă de viaţă, ca ancorare în normalitate. Cartea este destinată - cum ne mărturiseşte autoarea - generaţiilor viitoare ce se vor întreba cum de au suportat tinerii, imediat după război, instaurarea unui sistem ce a mutilat într-atâta societatea încât ea nu se mai poate reconstitui. Amintirile se recompun bizuindu-se nu doar pe privirea naratoarei, ci şi pe alte mărturii şi uneori pe ziare din epocă.
Prezentată astfel istoria trăită pierde poate din patetismul ei extravagant pentru noi toţi cei care am suportat-o, dar câştigă în credibilitate. Mai am un motiv să-i mulţumesc autoarei: mă bănuiam uneori vinovată de o uşoară idealizare a epocii interbelice coincizând pentru mine cu copilăria şi adolescenţa, două anotimpuri de aur. Interbelicului, acoperit acuma de toate păcatele - şi nu numai de nostalgicii comunismului - îmi era greu să-i strămut statutul dintr-un rai într-un purgatoriu incert. Or, văd că mă întâlnesc în priviri cu Annie Bentoiu chiar dacă ea, răbdătoare, îşi motivează calm punctul de vedere, iar la mine un oarecare patos îmi ţine loc de argumente.
La urma urmei, ieşim din acelaşi Bucureşti, avem şi prieteni comuni. Ultima oară când i-am văzut pe supravieţuitori a fost tocmai la Opera din Bucureşti. Se relua Hamlet de Pascal Bentoiu, reprezentat prima oară în 1975. Regizor era George Teodorescu. El mi-a telefonat (mă aflam în mai 1996 la Bucureşti) pentru a ne invita la premieră.
Regăsesc cândva note de atunci:
"Nu doar spectacolul lui Ginel (George Teodorescu) şi muzica lui Pascal Bentoiu (deşi remarcabile) conteză, ci... şi spectatorii. Când coborâm din maşină sunt cuprinsă ca într-un vârtej de incertitudine asupra timpului în care mă aflu, "le tout Bucarest" pare pregătit să mă primească, răsfirat pe scara Operei. Începând cu Alecu în costum alb gen început de secol şi sfârşind cu Irina Eliade cam şchiopătând dar cu trăsăturile neschimbate. Mă revăd şi pe mine pe toate scările de la toate teatrele bucureştene, la premiere ca azi, şi mă apucă o uşoară ameţeală "identitară" (cum s-ar spune acum). Dar ea nu mă priveşte atât pe mine, cât timpul în care se desfăşoară acţiunea. Sunt azi, sunt ieri? Sau într-o eternă zi a soarelui şi a binelui, în ceea ce ar fi putut să fie?".
După lectura acestei cărţi aş putea formula altfel întrebarea "Sunt în timpul ce ni s-a dat" sau în cel "ce ni s-a luat"? Fireşte, în amândouă suprapuse pe filele unei cărţi.
Am insistat atât de mult pe termeni ca obiectivitate, bun simţ, cumpătare încât s-ar putea crea impresia unui text rece, unei priviri îndepărtate, nescăldate de emoţie. Ar fi fals, emoţia există. Reţinută în general pe pragul unei lacrimi, proza autoarei poate da şi tonul durerii uimite. Paginile privind abdicarea Regelui Mihai sunt grăitoare în acest sens. Ar trebui puse faţă-n faţă cu aplauzele şi veselia unor grupuri de tineri progresişti ai epocii stârnite de proclamarea Republicii. Între ei şi cea mai mare parte a populaţiei ce-şi presimţea nenorocirea s-a interpus Istoria cu faţetele ei răstălmăcite.
Cuvinte tremurate şi cutremurate are Annie Bentoiu şi pentru Regele Mihai, una din figurile cele mai tragice ale Istoriei noastre. Alte amintiri, ale Nicoletei Franck (De la Iaşi la Geneva, de pe Bahlui pe Leman, Fundaţia Academia Civică, Biblioteca Sighet) reînvie acelaşi tip de adolescenţă. În paginile sale îl aflăm personaj deloc secundar pe tragicul monarh. Tronul Regelui Mihai se află, de fapt, într-un raft de bibliotecă unde interviul pe care i l-a acordat Nicoletei Franck se alătură substanţialelor sale întrevederi cu Mircea Ciobanu.
Ele ne rămân până la urmă, cărţile. Pentru a le trimite spre incertul viitor din moment ce societatea românească pare incapabilă să-şi inventeze prezentul.