Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Ştiinţa veselă de Cosmin Ciotloş

Cu câţiva ani în urmă, salutam o excepţională lucrare a profesorului Mihai Dinu întărind ideea că (în chip elegant şi, pentru inteligenţ ele grosiere, de-a dreptul insesizabil) aceasta dă o replică fără recurs impresionismelor care au monopolizat în ultimele două decenii critica de poezie de la noi.
Oferindu-ne un alt Bolintineanu (acesta era titlul cărţii), Mihai Dinu ni-l dezvăluia de fapt pe adevăratul autor al Florilor Bosforului, deloc străin, aşa cum s-ar putea crede, de esenţele lirismului. A fost de-ajuns ca micul volum de medalioane feminine orientale să fie trecut prin câteva filtre lingvistice (cel dintâi, datorat chiar lui Bolintineanu, care şi-a transpus în franceză versurile) pentru ca „nucleul dur” să devină manifest. Dincolo de originalitatea frapantă a ideii interpretative, se făceau simţite acolo, surprinzătoarele calităţi tehnice ale lui Mihai Dinu. Altfel spus, latura lui de practician. Că teoria versificaţiei o stăpâneşte ca nimeni altul, se ştia încă din 1986, când apărea fundamentala Ritm şi rimă în poezia românească. I-a urmat, în 2004, tratatul de prozodie intitulat antifrastic E uşor a scrie versuri. Foarte pe scurt, demonstraţia din aceste studii (matematizate, deci foarte serioase şi imune la „lăutărisme”) ne punea sub ochi un adevăr incomod: acela că, neglijând un domeniu pe care poezia europeană şi-a consolidat, totuşi, existenţa secole de-a rândul, riscăm să perpetuăm o serie de informaţii greşite de la un capăt la altul. Fredonând primele cadenţe ale câte unei bucăţi adeseori cunoscute, concludem cu lejeritate că ritmul e fie iambic, fie trohaic, neţinând seama de cezuri sau de frecventele alternanţe care se petrec în corpul poemului. Nici măcar Mioriţa nu e „omogenă” din acest punct de vedere. Şi, spunând asta, numesc regula, nu excepţia ! De fapt, sunt foarte puţine, în istoria poeziei româneşti, cazurile în care ritmul rămâne constant. Sunt amănunte care ar trebui să-i preocupe pe profesorii de limba română şi chiar pe criticii literari. Şi unii, şi alţii aleg însă calea uşoară, ignorând metrica de dragul semanticii (mult mai ofertantă, aceasta, pentru improvizaţii pseudoanalitice şi, automat, mai permisivă faţă de rigorile gustului literar). Sunt remarci care nu-mi aparţin întru totul: cu aceeaşi modestie de neînţeles, Mihai Dinu le instilează în paginile de început (şi de final) ale acestei savuroase investigaţii ce pare să încheie o trilogie.
Şi, pentru că am ajuns cu discuţia aici, reproduc o mostră expresivă şi memorabilă, din chiar prima pagină:
„Iubite cititorule (mon semblable, mon frère), ţii în mână o carte absolut inutilă, un fel de curs practic de potcovărie pentru locuitorii unei ţări din care caii au dispărut de mult. Cu mici excepţii, poezia actuală s-a eliberat de toate servituţile codurilor prozodice clasice. Cucerirea acestei libertăţi nu este, de altminteri, un fenomen recent. Versul liber, descătuşat din obezile metricii tradiţionale, se practică la noi de mai bine de un veac. Stă mărturie cartea de referinţă a lui Vladimir Streinu, care îi analizează originile şi evoluţia până către a doua jumătate a secolului trecut. Desigur, dispariţia unui lucru nu justifică renunţarea la efortul de a-i înţelege natura şi raţiunea de a fi. Dacă paleontologii studiază alcătuirea unor organisme care au pierit în urmă cu zeci de milioane de ani, nu o fac în speranţa de a repopula oceanele cu trilobiţi sau pământul cu dinozauri” (pp. 5-6).
Sigur că nu, după cum nici istoricii literari nu ţin să-i resusciteze la propriu pe Budai-Deleanu sau pe Dimitrie Anghel. (Drept că nici n-ar putea). Numai că, arată Mihai Dinu convocând date statistice, în cazul particular al poeziei clasice, o atare resurecţie n-ar fi de neimaginat. În literatura franceză, cei nouă sute de ani de practicare a versificaţiei clasice au condus, întradevă r, la o epuizare, pe fondul căreia renunţarea la această formulă devenise necesară. Epuizare în primul rând a posibilităţilor de a diversifica rima. Conform dicţionarului lui Léon Warnant (1973), există, în limba lui Voltaire, 512 tipuri de rime posibile. La noi, fără nici o urmă de naţionalism infatuat, situaţia se prezintă cu totul altfel. Tot un dicţionar, al lui N. Şerban, dar ceva mai vechi (1948) ne edifică: româna admite, după calculul acestuia, 11 195 de rime ! Lăsând laoparte „defazajul” dintre cele două literaturi, oricum favorizant pentru noi, şi folosind exclusiv raportul dintre aceste latenţe, ar rezulta că resursele asociative din limba română ar mai putea fi exploatate încă 22 000 de ani de-acum încolo (mai exact, căci, matematician fiind, Mihai Dinu are şi umorul cifrelor, încă 21 865 de ani)! Logica e fără cusur. Cum, însă, nu logica are ultimul cuvânt în istorie, poezia română s-a aliniat, aproape sincronic, tendinţelor europene ale sfârşitului de secol nouăsprezece.
Sunt o sumedenie de observaţii de mare interes în Mica metodă de liră... a lui Mihai Dinu. De exemplu, aceea că, în ciuda experimentelor unui Jules de Rességuier, nu există (id est: nu are cum să existe) vers monosilabic. O secvenţă de felul: „Fort/ Belle/ Elle/ Dort// Sort/ Frêle,/ Quelle/ Mort ! etc.” corespunde în realitate, abstracţie făcând de dispunerea grafică, unui tipar bisilabic. Iar asta pentru că prin definiţie versul e inseparabil de ritm, pe câtă vreme ritmul reprezintă întotdeauna o succesiune şi un contrast (p. 30). Altă noutate pusă în pagină de profesorul Dinu corijează concluziile altminteri strălucite (dar preluate necritic de folclorul exegetic) ale lui Vladimir Streinu. După acesta din urmă, poezia lui Minulescu, atât de sprintenă sub raport metric, n-ar fi decât un abil joc grafic de perspectivă: versurile sunt, la origine, nişte banale versuri trohaice de 16 silabe, de felul celor comise, cu un veac mai devreme de Conachi. Dacă pentru prima parte a poemului Acuarelă raţionamentul funcţionează perfect, despre cea de-a doua, dovedeşte Mihai Dinu, nu se mai poate spune acelaşi lucru (pp. 56 - 62).
Aş mai adăuga o constatare paradoxală şi cu totul remarcabilă: limba română pare predispusă la structuri ritmice ternare (dactil, amfibrah şi anapest). În uzul curent, fiecare a treia silabă are, în medie, un accent. Ciudăţenia provine din faptul că, tot prin „sondaj”, poeţii români nu apelează foarte des la aceste structuri. Le evită instinctiv, tocmai pentru că sunt, pe spaţii mari, soporifice. (Tipică fiind Iliada în versiunea lui George Murnu). Când le folosesc, o fac de cele mai multe ori în alternanţă. „Pe cât sunt acestea de adecvate specificului limbii, pe atâta contravin cerinţelor poeziei” (p. 46). Explicaţia, continuă Mihai Dinu, e simplă: poezia e artificiu, iar una din regulile de neocolit ale artificiului ţine de imprevizibilitate.
Aşa cum am descris-o până acum, ca un monument de erudiţie condensată, Mică metodă de liră pentru începători i-ar putea descuraja pe mulţi (nu numai neofiţi, chiar şi profesionişti). Nu e cazul, căci, în ce mă priveşte, n-am făcut decât să extrag stafidele aşa zicând pedagogice din cozonacul exemplelor. Adevărul e că, evaluată cantitativ, cartea aceasta e şi o mică antologie de poezie română, de la Dosoftei până mult dincolo de Eminescu (adică până la Şerban Foarţă). Unele fragmente sunt arhicunoscute, şi tocmai de aceea „uitate” de cei mai mulţi. Altele, mici bijuterii datorate unor autori pierduţi prin filele dicţionarelor (Bolliac, Creţeanu, Sihleanu şi chiar junimistul Th. Şerbănescu). Un Iancu Văcărescu mai rar frecventat ne introduce, cu anticipaţie, în teritoriul mecanicismului, preamărind empatic nici mai mult, nici mai puţin decât Tipografia: „Întâi Chinezii, e vreme multă/ De când fiinţă slabă mi-au dat/ Gutenberg, Şefer, laude ascultă/ Căci de ispravă m-a-nfiinţat” (p. 91).
Dar marea, veritabila surpriză a acestui volum o constituie „exerciţiile rezolvate”, 80 la număr, prin care Mihai Dinu îşi ilustrează Metoda. Toate aparţinându-i teoreticianului, care-şi probează nu numai dispoziţia ludică, ci şi, o spun fără nici o ezitare, talentul. Iată o asemenea „ocazională” de spirit:
„Alecsandri era băiat de zahăr./ Cotat cu mari succese la cucoane,/ Dansa irezistibil prin saloane/ Pe muzică, normal, de Flechtenmacher// Le dăruia cofeturi şi bomboane,/ Zaharicale dulci de la Herr Sacher,/ Faimos patisier şi mare mahăr,/ Inventator al tartei cu moşmoane// Le recita din «Carmen saeculare»/ Când le scotea-n Copou la promenadă/ Încât, purtate-n zbor prin timp şi spaţiu// În vremurile Romei legendare duducile-ajunseseră să-l creadă,/ Pe seară, ba Ovidiu, ba Horaţiu” (p. 99).
Şi, la p. 163, o altă jucărie de ursitoare veselă:
„Domnişoara Monica-i o zgâtie/ Cum nu-s altele în Transilvania:/ Zburdă, saltă, mustind ca şampania/ Veşnic pusă pe-o nouă năzbâtie.// Se piteşte prin toate cotloanele/ Să n-o vadă mătuşile, «relele»,/ Ronţăindu-şi de zor caramelele,/ (Căci, se ştie, adoră bomboanele).// Dar se-ntrece adesea cu glumele.../ Vai de cel ce-i îndură mâniile/ Şi-şi va pune cu ea pirostriile!/ Nu vi-l spun (numai eu îi ştiu numele).”
O fi mult Topîrceanu aici, nu zic nu. Dar câţi poeţi mai scriu azi măcar ca Topîrceanu? Şi câţi mai ştiu că pe poetul Baladelor... l-au muncit serioase elanuri teoretice ?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara