Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Ştiinţă inefabilă de Cosmin Ciotloş

...şi sinteză epică, desigur. Memorabila formulă a lui Călinescu îşi găseşte, în recentul studiu semnat de Răzvan Voncu, o foarte bună acoperire. Pentru că, fiind exact ce spune titlul că este, adică o istorie literară a vinului în România, cartea se delimitează de la bun început de toate posibilele încadrări standard.
Ea nu reprezintă, deci, nici o istorie a literaturii dedicate vinului (ar fi însemnat să se împotmolească întrun registru de antologie comentată), nici o paradă de erudiţie viticolă (autorul explică în introducere de ce). Mai corect ar fi să plasăm investigaţia aceasta în zona aşa-numitelor studii culturale. Că instinctul antropologic şi perspectiva mentalitară nu-i sunt deloc străine lui Răzvan Voncu, o atestă şi precedenta lui carte (din 2012). Ca şi acolo, şi în cazul de faţă eticheta se dovedeşte însă prea îngustă: ea nu explică metodologic apelul continuu (chiar dacă uneori doar în surdină) la estetic. Dacă în Labirintul mărturisirii Voncu sonda potenţialul confesiv al primilor noştri scriptori pentru a institui un principiu convingător de reevaluare literară, în Istoria... de acum el îşi dublează exigenţele. Pe de-o parte, în ceea ce priveşte selecţia autorilor discutaţi (care e, de la un punct încolo, foarte strictă); pe de altă parte în ce priveşte „arhitectura” logică a medalioanelor (care, departe de a fi expozitive, pun în pagină adevărate demonstraţii cu efect de valorizare).
Nu cred că e vorba de o „deformaţie profesională” (moştenită de cercetătorul Răzvan Voncu de la cronicarul omonim), ci de o fericită opţiune intelectuală. O asemenea Istorie... n-ar fi putut face abstracţie de un minimal criteriu de departajare. În lipsa acestuia, un Alexandru Vlahuţă (ale cărui agape cu vin de pe moşia socrului, de la Dragoslaveni, erau acum un secol faimoase) s-ar fi aflat la loc de cinste. Aşa, însă, el nu e de găsit nici măcar în cuprins (cum nu e de găsit nici în cuprinsul Istoriei critice... a lui Nicolae Manolescu, nici în acela al Scurtei istorii... aparţinându-i lui Mihai Zamfir). Lipsesc, de asemenea, Al. O. Teodoreanu, N.D. Cocea sau Cezar Petrescu. Dincolo de opţiunile personale, merită remarcată fără doar şi poate fermitatea gustului. Răzvan Voncu îşi respectă promisiunea. Judecata estetică escortează întregul demers.
Nu toţi „marii absenţi” sunt însă minori: nici Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin sau Mircea Cărtărescu nu au parte de capitole separate. Nu-i, acesta, un semn de inconsecvenţă ? Câtuşi de puţin. Încredinţat că toţi sunt mari scriitori (p. 9), autorul acestei Istorii... îi omite dintr-un motiv obiectiv: relaţia lor cu ceea ce se cheamă cultură a vinului e una cel mult accidentală. Importantă, dimensiunea estetică nu „tiranizează” totuşi studiul. Ea îndreaptă doar excesele, fără a provoca noi (şi în fond la fel de pernicioase) excese.
Puse cap la cap, cele două paragrafe de mai sus conduc către o observaţie esenţială: Răzvan Voncu nu cade în păcatul suprainterpretării. Şi ansamblul, şi detaliile probează un echilibru cu atât mai demn de admiraţie cu cât tema e alunecoasă. Nu chiar demult, Andrei Oişteanu publica şi el o carte despre Narcotice în cultura română. Dincolo de merite (pe care le-am semnalat în cronică), exista acolo o pletoră de derapaje flagrante (pe care de asemenea le-am semnalat): profuziunile florale eminesciene erau citite în cheie soporifică; două metafore camilpetresciene, referitoare, ambele, la sevraj, beneficiau de lecturi literale; titlul volumului Aer cu diamante împrumuta nu numai o aluzie la muzica lui John Lennon & Co., dar şi întregul eşafodaj de trimiteri la acidul lisergic ş.a.m.d. Dacă teritoriul, totuşi, inavuabil al drogurilor a putut da naştere unor asemenea „deconspirări”, o carte despre raporturile dintre vin şi literatură (într-o cultură care, de secole, îngăduie şi chiar încurajează boema) era expusă fără drept de apel.
De aceea, insist asupra sfintei moderaţii în zodia căreia a înţeles Răzvan Voncu să-şi păstreze studiul. E o virtute aşa zicând preliminară, dar în lipsa ei toate celelalte virtuţi s-ar evapora. Nici măcar excelenta cunoaştere a literaturii române (impresionantă, aici) n-ar mai fi de vreun folos.
Ajung, în sfârşit, la conţinut. Şi încep cu capitolul rezervat lui Eminescu, topit sagace împreună cu Creangă sub titlul Frăţia vinului de la Borta-Rece. Încă o dată, simţul critic al autorului se dovedeşte salutar: nu numai că distinge (şi aici, ca şi în alte păriţi) între ocurenţele sacre şi cele profane ale licorii, dar, în ce-l priveşte strict pe Eminescu, Răzvan Voncu mai introduce o nuanţă, separând „beţia romantică” de cea lumească. Cea dintâi, ilustrată mai cu seamă prin efecte retorice. Eminescu, ne amintim, nu se îmbată numai cu alcooluri, ci şi „de ochii iubitei, de amploarea unui sentiment, de frumuseţea naturii” (p. 167). Tot aici, sunt revalorificate două poezii mai puţin frecventate deşi una, Umbra lui Istrate Dabija Voievod, e o capodoperă. În cazul acesteia, Voncu convoacă amănunte de istorie măruntă, dar cu atât mai interesante pentru reconstituirea subteranelor „intertextuale”: acest Eustratie Dabija a domnit în Moldova între 1661 şi 1665, după ce şi-a făcut „stagiul” ca paharnic; din anodina lui domnie se reţine aşanumitul „vădrărit” (un impozit plătit de podgoreni). Celălalt poem, La Quadrat, e una dintre micile bijuterii satirice ale lui Eminescu. Victima şarjei e un misterios dramaturg ahtiat de bere şi de biliard. Răzvan Voncu decodează bine dispreţul autorului, autohtonist până-n pânzele albe, pentru cultul acestei băuturi mitteleuropene (dispreţ manifest şi în Sărmanul Dionis) şi-l identifică în spatele caricaturii pe I.L. Caragiale. Ipoteza e seducătoare, dar nu ştiu dacă se verifică şi cronologic.
Altminteri, autorul Scrisorii pierdute e recitit cu o vădită plăcere. Capitolul se prevalează în antifrază de comuna deja sintagmă „berarul Caragiale” pentru a o infirma strălucit. Nu, dovedeşte Răzvan Voncu, Caragiale n-a fost un exclusivist al acestei licori colocvialproletare (şi nici măcar un împătimit al ei). Febleţea lui, şi în viaţă, şi în operă era legată tot de vin, mai precis de o varietate a acestuia: pelinul. M-am mai referit la această veritabilă revelaţie şi atunci când am scris despre Amintirile... îngrijite de Ştefan Cazimir. Şi acolo, ca şi în scrisori, ca şi în proză, Caragiale ridică în slăvi pelinul (alintându-l chiar drăgăstos: „pelinaş”). Exemplele sunt strivitoare. Nu numai calitativ, ci şi statistic. La fel ca în cazul Repausului dominical (care se petrece într-o joi şi în care, et pour cause, deşi toate personajele o ţin într-un chef continuu, nu se bea bere) „secretul” e într-adevăr la vedere. Atât de la vedere încât până la Răzvan Voncu nimeni nu l-a văzut.
Trec repede prin ceilalţi doi clasici junimişti: Creangă, deşi prelat, pare cu totul lipsit de dimensiunea spirituală, sacrală a vinului (ceea ce ar putea trăda, remarcă autorul Istoriei... o altă insubordonare a răspopitului scriitor); Slavici, în schimb, ni se spune, se naşte şi moare în preajma unor podgorii; acuitatea observaţiei e remarcabilă şi calibrează biografic studiul propriuzis al operei, şi ea irigată de acest produs de preţ al viilor.
Mă opresc pentru moment din această în fond săracă descriere a unor secvenţe savuroase (inclusiv la nivelul scriiturii) pentru a nota că, privilegiind literatura, Răzvan Voncu nu neglijează nici o clipă istoria. Momentele cruciale ale viticulturii încheie sau deschid etape tot aşa cum marii autori jalonează epoci. În preajma lui 1885 (când junimismul intră într-un lent declin simbolic) filoxera face ravagii, iar soiurile nobile sunt înlocuite de hibrizi. Şi nu-i o întâmplare că simboliştii noştri au raporturi mai degrabă pasagere cu vinul. Macedonski e un „auster”, Anghel, un „islamic”, Minulescu, un poseur. Excepţie face Bacovia, la care, însă, în mod cât se poate de evident, vinul nu mai e un apanaj al hedonismului romantic.
Interbelicul e dominat de două mari figuri, Sadoveanu şi Blaga (ceea ce nu scade interesul medalioanelor dedicate unor Ion Pillat, B. Fundoianu, Mateiu I. Caragiale, Ibrăileanu sau Camil Petrescu). În ce-l priveşte pe primul, Răzvan Voncu face un adevărat tur de forţă detectivistic, inventariind o sumedenie de erori de informaţie pe care, voluntar sau nu, prozatorul le instilează în romanele sale. Unele ţin de datele istorice, altele (detaliu cu totul frapant !), de competenţa oenologică. La p. 329, Răzvan Voncu indică, în Zodia Cancerului... o contradicţie spectaculoasă, Sadoveanu vorbind acolo despre un vin roşu de Cotnari. Or, suntem asiguraţi cu documente dintre cele mai diverse (inclusiv o enciclopedie britanică de notorietate) că, vorba cuiva, „aşa ceva nu există”, Cotnarii fiind renumiţi prin sortimentele albe. Dovadă în plus că Sadoveanu viza o reconstrucţie mitică a lumii, în aşa măsură ruptă de realitate încât îşi îngăduia s-o contrazică, la rigoare, violent. Blaga e, în compensaţie, marele poet al vinului. Prin el, în această optică, se „atinge o culme a rafinamentului în literatura noastră” (p. 284). Sunt aici premise pentru o originală şi necesară reconsiderare a poetului.
Perioada de după al Doilea Război marchează o nouă cădere calitativă (coincidentă, desigur, cu perioada realismului socialist). Confuzia de valori e suverană şi în viticultură, şi în literatură. (Dacă admitem că oenologia e un domeniu cu reală „morgă” a valorii). Nepriceperea simulată de Sadoveanu lasă locul unui dezinteres global. Poeţii (Nichita Stănescu, Sorescu, Dimov, Doinaş) pot fi apologeţi ocazionali ai vinurilor, dar meritul de oficianţi ai acestui cult le revine prozatorilor (Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu şi Ion Băieşu). Ultimii doi ilustrează situaţii-limită: cel dintâi, prin ritualismul care acoperă esopic o exasperare; cel de-al doilea, prin priza la real care-i transformă scrisul într-un imens reportaj al vieţii cotidiene din comunism.
La final, constat că abia am reuşit să ofer câteva mostre din sinteza epică a lui Răzvan Voncu. Se înţelege că nu-i o carte cu happy end. Puţini scriitori de azi mai trăiesc organic fervoarea culturală a vinului. Dar câte dintre cărţile remarcabile se termină cu bine?!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara