Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
TIHNA de Gellu Dorian

- în amintirea lui Laurenţiu Ulici

De cîte ori mergeam la Sighet, de la Borşa, în sus, aerul
trecea printr-o pîlnie cu miros de prune,
nările noastre însetate rămîneau mereu în urmă, pe dealuri
ca nişte armăsari pe spinările iepelor,
ochii se pironeau în ţoiuri de sticlă
şi pînă nu-şi trăgeau pleoapele peste lacrimile femeilor
adunate acolo
nu adormeau, aşa cum vedeam prin bodegi
capete de cosaşi osteniţi adunate în poalele nevestelor
guralive, izvoare coborîte printre pietre
în heleşteele de la marginea drumului –

liniştea se cuibărea apoi în alt sat, sub popii de fîn
ce sprijineau cerul dintre Petrova şi cele două Rone,
după ce prin Vişeu stăteam lipiţi cu ochii de ferestre
ca ambalajele aduse de vînt şi fixate pe garduri
sau ca afişele electorale din care curgeau minciunile
făcute terci în gura beţivilor deschisă ca în ţipătul lui Munch,
o sete imensă de-a ne opri şi noi la familia Tivadar,
care, din comîndul lui Miciurin, ne-a dat
cea mai bună palincă, veche de zece ani, maică,
că Ion al nost n-a mai apucat să bea din ea,
că nu i-au ajuns cîrciumile din Rona, Crăciuneşti, Tisa şi Sighet,
s-a dus pîna la Ieud de unde l-am adus într-un sac,
şi ne potoleam şi noi setea pe încă un an,
era bună şi cea de la Miţu, cel care o aduna din uiumul
pe care-l primea pentru că-şi pierdea nopţile lîngă
cazanele dintre dealuri,
iar cea de la Popa, de vizavi de biserică, ne prisosea
şi ne ţineam cu ea prietenii pe timp de iarnă
care roiau ca musculiţele în jurul unui cotor de măr
uitat în bucătărie mai multe zile la rînd,
da, dar nici cea de la Echim sau Muste nu era de lepădat,
las-o acolo, să fie, să nu trebuiască –
şi aşa liniştea noastră semăna cu tihna dealurilor care coborau
pe lîngă Iza şi Mara direct în Tisa,
iar de acolo secau birturile prin cele un milion de pîlnii
mereu deschise, trase acolo de creionul de tîmplărie al lui Molotov,
ca într-un muzeu închis din care ieşeau şoarecii
din cizmele soldatului eliberator plecat să se răcorească în Siberia –

dar această linişte nu era pe deplin aciuată în noi,
mereu între două mîini există un trup însetat,
cei un milion de inşi care uneori poposesc în el
se manifestă zgomotos, cîntă,
vor să iubească un milion de femei rumene
ca nişte castane aburinde în piaţă,
vor să bea la nesfîrşit,
vor să sară gardul pînă la Apşa,
vor să recite poezii,
vor să se bată,
vor să se ia de urechi, vor să se privească în ochi,
vor să se împace,
vor să încalece,
vor să descalece,
vor pancove şi nuci în curte la Nana Doca,
vor să intre în galeria lui Făt, pe pereţii unei săli de clasă,
vor să intre în istoria literaturii
ca nişte faraoni în piramida lui Ulici
zidită la bază din milioane de pietre, iar în vîrf
mereu altă piatră urcată de sisiful din mintea zidarului,
vor acolo, sus,
deşi la bază este mult mai sigur,
nu vor să se culce,
vor să-i prindă zorii veseli ca desenele pe crucile din Săpînţa,
nu vor să mai asculte,
nu ostenesc, deşi trupul cade unde apucă şi din el învie Vinicius
şi recită cu trandafirul în mână
în fîntîna arteziană din restaurantul hotelului,
din el se iveşte Muri cîntînd „nu-i lumină nicării, c-or murit tăţi oamenii”,
şi deodată în jurul lui zece femei cu zece pahare în mână
îl poartă pe scut,
şi, zdup, se face lumină peste tot
şi viaţa o ia de la capăt,
din cer atîrnă un candelabru imens,
iar din mîna lui Dumnezeu cade tihna peste cei un milion de oameni
adunaţi între cele două mîini,
toţi se-ntreabă al cui o fi trupul acela atît de palid şi frumos,
o fi vreun înger,
nu că e prea bătrîn,
o fi vreun heruvim,
nu că Dumnezeu nu-i lasă slobozi pe pămînt, decît prin cer,
iar acolo încă nu am ajuns, să vedem cum e,
şi trupul nu spune nimic,
dar dintr-odată i se face sete şi gura lui învie, coboară de pe cruce
şi bea,
cei un milion de oameni se fac iarăşi zgomotoşi,
lumea e din nou plină de ei,
vor aceleaşi lucruri ca ieri,
iar mîine va fi la fel,
ce bine ar fi să fie tot timpul sîmbătă şi duminică,
ce bine ar fi să avem tot timpul în jurul nostru zece femei
cu zece pahare în mîini, spune Muri al cărui somn îi lipeşte
gura de buza paharului,
iar ochii îi cad în gol
într-un cer mic ca un ţoi din care nu poţi sări
în lume vesel, aşa cum i-ar fi plăcut trupului
să iasă de sub cearceafuri
ca ochiul divin de sub vălurile cerului –

la întoarcere de la Sighet totul se copie,
aceleaşi dealuri tihnite, aceiaşi munţi,
aceleaşi nări ca nişte pîlnii prin valurile de pruni,
altă tristeţe
cînd descălecăm în Moldova direct în mormînturi
de unde ne vor trezi femeile să ne pună iarăşi la treabă…