TIFF 2016 a fost una
dintre ediţiile în care
filmul românesc a fost
excelent reprezentat.
Am răspuns deja la o
serie de chestionare
privind viitorul filmului
românesc înainte de a vedea
noile filme din acest festival,
chestionare care vizau opinia
criticilor cu privire la NCR (Noul
Cinematograf Românesc). Este
el epuizat? Se prefigurează
o schimbare? TIFF-ul de anul
acesta oferă cred un posibil
răspuns la ambele întrebări,
însă chiar mai important decât
atât vorbesc de starea actuală
a filmului românesc care a
câştigat locul său pe scena
internaţională.
În primul rând, Cristian Mungiu
cu Bacalaureat şi Cristi Puiu cu
Sieranevada, au oferit un spectacol
cinematografic pe măsura talentului
lor. Cristian Mungiu, premiul pentru
regie la Cannes, a rămas în registrul
care l-a consacrat, vehiculând abil o
serie de stereotipuri mizerabiliste
populare în anii ’90, cu decupaje
dintr-o Românie postapocaliptică,
ghetoizată, descărnată, rezultatul
ingineriilor sociale comuniste. Pe
acest fundal sumbru, regizorul
face o radiografie a compromisului
inescapabil care contaminează,
maculează chiar şi pe cel care practica
intransigenţa morală ca mod de viaţă.
Nu există personaj la Mungiu care
să nu respire un aer de ireparabilă-
resemnare, de pesimism sădit adânc,
de perspectivă a condamnării pentru
eternitate la eşec. România pe care
o prinde în cadru Mungiu e un fel de
limb din care cei tineri, precum fiica
doctorului din film, trebuie să facă
tot posibilul pentru a evada, fără a
privi nici măcar o clipă în urmă. Şi
acesta a fost un mit al anilor ’90,
eventual 2000, fuga cu orice preţ
dintr-o Românie condamnată la
închisoare pe viaţă. 4,3,2 era un film
al apocalipsei comuniste, un fel de
banalitate a răului românesc, un
coctail de mizerie, corupţie, resemnare,
sordid, cenuşiu care era lăsat
moştenire deceniului următor. Şi
iată că şi după două decenii şi
jumătate se poate trăi din această
moştenire. Cristi Puiu revine magistral
cu un film care ar fi meritat un
premiu la Cannes, un film regizat
într-o cutie de pantofi, un apartament
de patru camere în care regizorul
înghesuie rubedenii peste rubedenii
adunate la un parastas. Există la
personajele sale o nevoie irepresibilă
de a-şi deşerta sufletul, de a-şi impune
viziunea asupra lumii, de a marca
eşecul, nefericirea, exasperarea prin
inserţia lor într-o naraţiune justificativă
adusă la proporţii geopolitce, la
relevanţa destinală a românilor în
proiectul pe care Dumnezeu îl are
cu ei. Fiecare român e dispus să reia
pe cont propriul procesul comunismului.
Şi Cristi Puiu operează cu stereotipuri,
ca şi Mungiu, numai că le lasă în
libertate, să se acumuleze până la
refuz şi le aruncă în derizoriu, nu
le înarmează doctrinal, le prezervă
umanitatea prinsă în gesticulaţie,
expresivitatea banalului. Microsocietatea
familiei extinse, parte a midlle class-ului
actual nu este una condamnată la
mizerie sau nefericită din cauza
societăţii. Ea reprezintă societatea
în care anxietăţile, dorinţele, frustrările
se dilată spre abnorm, într-un fel
caragialesc. Sieranevada e un omagiu
adus lui Caragiale şi felului în care
acesta ne-a intuit slăbiciunile. Ilegitim
al lui Sitaru nu duce mai departe
NCR-ul, tema aleasă, incestul dintre
frate şi soră, vine să forţeze
conservatorismul societăţii româneşti,
fără nimic pervers sau maladiv, ci
doar ca situaţie de viaţă. Regizorul
a banalizat intenţionat tema, a
umanizat-o. Interesat filmul lui Sitaru
are ceva în comun cu filmele lui
Mungiu şi Puiu. Asemeni lui Puiu din
ultimul film şi el adună familia extinsă
într-o gâlceavă pe teme etice. Spre
exemplu, este (era) sau nu interzicerea
avortului o măsură etică? Pater familias
este contestat din considerente etice
de generaţia tânără, care altfel se
încurcă în complicaţii şi mai mari.
Ca şi în filmul lui Mungiu, chestiunea
eticii este determinantă, ea testeaza
fiecare personaj în parte şi scoate
la suprafaţă atitudini contradictorii
şi o violenţă latentă. Sitaru încheie
filmul ca şi Puiu printr-o pax familiae,
cu binecuvântarea lui pater familias
în mijlocul tuturor tinerilor, inclusiv
a cuplului incestuos şi a copilului
rezultat din această legătură. Igor
Cobileanksi a oferit o surpriză plăcută
cu Afacerea Est, o poveste à la Ilf şi
Petrov, din care lipseşte un personaj
de calibrul lui Ostap Bender, dar
nu şi prostia unor hoţi improvizaţi în
afacerişti printre care şi un intelectual
perdant. Cobileanski realizează o
comedie neagră, de râsu-plânsu pe
moldoveneşte, reuşind să imprime
culoare locală fără a cădea în grotesc.
Aş semnala o terţă de excepţie alcătuită
din filmele lui Marian Crişan, Orizont,
Bogdan Mirică, Câini, şi Gabriel Achim,
Ultima zi. Relaţia dintre violenţă şi
putere e numitorul lor comun, o
violenţă cu diferite grade de intensitate,
care nu se descarcă numaidecât în
act în paralel cu sondarea unor psihologii
abisale. Toate cele trei filme au nerv,
o anumită vibraţie unde violenţa
nu mai e îndulcită nici cu umor negru
şi nici rezolvată în apatie în faţa răului
cum e cazul cu 4,3,2 al lui Mungiu,
sau Aurora al lui Puiu, sau resemnare
ca în Poliţist, adjectiv al lui Porumboiu.
Primul film, adaptare a nuvelei Moara
cu noroc al lui Ioan Slavici, face
aproape de nerecunoscut nuvela din
care extrage capitalul de violenţă şi
pasiune. Story-ul lui Slavici este rescris
în contextul actual al unei familii, soţ,
soţie, soacră, copil care iau o cabană
locaţie de gestiune, într-o zonă de
deal spre munte, sperând că vor
prospera, dar se ciocnesc de orgoliul
mafiotului local care nu ezită să ucidă
pentru a scăpa de martori incomozi.
A fi părtaşi la beneficii, bani şi protecţie,
devine pentru cei doi soţi a fi părtaşi
la crimă şi şantaj. Femeia forţează
situaţia, iar adulterul îl mobilizează
pe ardeleanul aparent moale şi tăcut,
în care violenţa ţinută sub capac
izbucneşte mistuitor. Marian Crişan
operează un alt deznodământ decât
Slavici; vendeta reuneşte familia,
solidaritatea însă e una maculată
de crimă. Istoria se scrie tribal cu
violenţa care a devenit lege a locului,
încredinţându-i celui mai puternic
toate prerogativele. Marian Crişan
a reuşit să prindă admirabil psihologia
personajelor, claritate de cristal proprie
tragediei, păstrând culoarea locală.
În Ultima zi, filmul lui Gabriel Achim,
violenţa este transformată în scenariu
sadomasochist. Primarul face o plimbare
împreună cu prietenul cel mai bun,
Adrian, care urmează să se călugărească
a doua zi, alături de poliţistul Viorel
şi un funcţionar de la primărie. Ceea
ce pare o călătorie de rămas bun
reprezinta o formă de pedeapsă pentru
Adrian. Acesta e îndrăgostit de soţia
primarului, cândva toţi trei au fost
buni prieteni, şi se pare, nimic nu
e cert, copilul cu care aceasta e
însărcinată ar putea să-i aparţină lui
Adrian. Primarul îşi demonstrează
puterea asemeni unui stăpân medieval.
Arată că dispune de poliţist ca de un
câine credincios, trage cu puşca în
casă şi îl pune să-i taie o amendă,
apoi îi comandă să o înghită. Acest
spectacol grotesc, dar nu mai puţin
elocvent al puterii ca şi derularea
emfatică, de falsă afectivitate a unor
amintiri este primit cu o umilinţă de
înfrânt de către Adrian. Ură, gelozie,
frustrare, poate chiar dorinţa de a
ucide eufemizată, spre exemplu, în
vânătoarea de porumbei, pasările
faţă de care Adrian manifestă o
sensibilitate accentuată se amestecă
bolborosit-încrâncenat în acest personaj,
Primarul, admirabil pus în evidenţă
de Achim. Crescendo-ul anxietăţii şi
echilibrul instabil între spus şi nespus,
fac remarcabil jocul psihologic în
acest film. Câini al lui Bogdan Mirică
este un thriller psihologic în toată
regula, dar unul care explorează
psihologii abisale având ca mizanscenă
un ţinut de margine în apropierea
graniţei cu Ucraina, ţinut controlat
de un mafiot local. Un peisaj de o
frumuseţe sălbatică, o lume mexicanizată,
cu personaje ca în Sicario, recentul
film al lui Denis Villeneuve, cu un
poliţist contemplativ, lipsit de orice
putere ca poliţiştii din Orizont. Lumea
de aici e încă mai dură decât aceea
din localitatea de munte, stăpânii
locului mai sălbatici, aproape de
condiţia acelor Männerbünde de care
vorbea Mircea Eliade, societăţi exclusiv
masculine de razboinici-vânători.
Bogdan Mirică a împrumutat filmului
său ceva din universul maladiv al
filmelor lui David Lynch, acel tip de
violenţă distilată până la răul pur. Ca
şi în Orizont, avem aici o hacienda
aruncată în mijlocul pustietăţii, un
fel de Wild East, dar care e populat
numai cu bandiţi în absenţa unor
cavaleri ai pistolului. Bogdan Mirică
a demonstrat că poate fi un maestru
al suspansului, că poate crea un
personaj negativ cu adevărat memorabil,
precum Samir, interpretat magistral
de Vlad Ivanov. Filmul românesc a
demonstrat că are noi resurse de
expresivitate artistică şi NCR-ul rămâne
pe val într-o diversitate cu adevărat
proteică. Iar TIFF 2016 a oferit un
regal al filmului românesc.
