Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Ticăloasa fire de Sorin Lavric

Nu ştiu dacă vă amintiţi amărăciunea cu care Noica deplîngea faima pe care gînditorii de mîna a doua au ajuns s-o capete în cultura română. În ochii filozofului, cultura noastră semăna cu o seră a asimilărilor nefireşti şi disproporţionate, un fel de mediu în care, în ciuda intuiţiilor valorice verificate în alte părţi, ierarhiile puteau fi răsturnate pe baza unor criterii emanînd un subiectivism cras. Iar exemplul predilect pe care filozoful nu obosea să-l dea în această privinţă, pomenindu-l ca pe un avertisment menit a spori luciditatea noastră critică, era Schopenhauer. Cum s-a putut ca spiritul acesta cinic, idealistul acesta întîrziat, mizantrop şi pe deasupra pesimist, spiritul acesta pătruns de ceţurile orientale ale opticii budiste, cum a putut tocmai el să devină la noi unul din cei mai invocaţi filozofi occidentali?
Explicaţia lui Noica era una de bun simţ: concursul împrejurărilor îl favorizaseră pe filozoful născut la Gdansk în dauna unor nume mult mai titrate în domeniu. Cu alte cuvinte, cînd ai în România ambasadori de talia lui Eminescu şi Maiorescu, unul însuşindu-şi pînă la identificare pesimismul viziunii asupra lumii, iar celelălt întreprinzînd pentru prima oară traducerea Lumii ca voinţă şi reprezentare, cînd ai aşadar asemenea promotori culturali nu e de mirare ca celebritatea la care ajungi să fie una apoteotică.
Situaţia aceasta îl revolta pe Noica atît de mult încît vorbea de o nedreptate culturală şi nu se sfia să propună o restaurare săvîrşită la nivelul scării noastre valorice. Era nevoie, aşadar, de o ierarhie ale cărei trepte să corespundă celor existente în Occident, o ierarhie în care un Spengler sau un Schopenhauer, nenumărîndu-se printre greii filozofiei occidentale, trebuiau coborîţi în rang pînă la nivelul cuvenit modestei lor contribuţii: pragul mărunt al spiritelor de mîna a doua. Aşadar, o mazilire săvîrşită în numele valorii.
Judecată prin prisma exigenţelor lui Noica, mazilirea aceasta îşi are justificarea ei: cînd urci ştacheta foarte sus, ea se transformă implicit într-o ghilotină ce invită la decapitări simbolice. Dar privită din perspectiva mentalităţii contemporane, judecata lui Noica e prea aspră. Schopenhauer rămîne un gînditor fascinant, iar soarta lui postumă e pe cît de imprevizibilă pe atît de proteiformă. Şi aşa cum Spengler, după ce a fost pus la zid decenii de-a rîndul pe motiv că degradează metafizica prin suflul biologist pe care îl imprimă filozofiei, începe acum să sune în urechea multora ca profetul care a întrezărit cel mai bine viitorul de care va avea parte Occidentul - prăbuşirea -, tot aşa, în cazul lui Schopenhauer, nu este exclus ca posteritatea să-i rezerve o soartă nesperat de bună. Iar de Carl Schmitt nu mai vorbesc. Ostracizat şi chiar şters din catastife dintr-o tembelă dorinţă de răzbunare ideologică, silabele numelui său sunt tot mai pronunţate în ultimii ani. Cum s-ar spune, deşi mentalitatea dominantă ne învaţă că zădărniciile, prăbuşirile şi duşmăniile sunt inavuabile sub unghi propagandistic, ele rămîn substanţa vieţii noastre zilnice.
Să luăm, de pildă, o carte atipică pentru Schopenhauer, şi anume Arta de a avea întotdeauna dreptate. Subtitlul cărţii, Dialectica eristică, deşi sună arid şi aparent obscur, spune într-o formă tehnică ceea ce titlul spusese deja într-o formă lesnicioasă: că avem de-a face cu o carte în care cititorului nu numai că i se pun la îndemînă armele prin care poate participa la o discuţie în contradictoriu, dar că pe deasupra este învăţat s-o facă în aşa fel încît să iasă învingător din dispută. Accentul cade pe scopul disputei: să ai dreptate cu orice preţ, chiar şi atunci cînd, în sinea ta, ştii prea bine că adevărul e de partea celuilalt. "Conţinutul de adevăr al unui enunţ şi valabilitatea acestuia în ochii părţilor implicate, ca şi în ochii auditoriului, sunt lucruri diferite. Dialectica se ocupă de cea din urmă. De unde vine aceasta? Din ticăloşia înnăscută a speciei umane. Dacă lucrurile n-ar sta aşa, atunci am fi fundamentali sinceri şi în orice dispută nu am căuta decît să aflăm adevărul şi doar adevărul, indiferent dacă acesta confirmă opinia exprimată la început de noi sau opinia celuilalt, iar Ťcine are dreptateť n-ar fi decît un aspect irelevant sau, în tot cazul, secundar. Dar aşa, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Vanitatea înnăscută a omului - uşor de zgîndărit, mai ales cînd se implică în exerciţiile intelectului - nu vrea să accepte cu nici nu chip faptul că ceea ce am exprimat la început s-a dovedit a fi fals, iar opinia adversarului s-a dovedit a fi corectă. În mod normal, fiecare ar fi interesat să depună, de la bun început, toate eforturile pentru a exprima judecăţi corecte: adică întîi să reflecteze şi apoi să vorbească. Dar la vanitatea înnăscută se adaugă, la cei mai mulţi oameni, şi limbuţia, precum şi reaua credinţă înnăscută. Oamenii vorbesc înainte chiar de a fi gîndit, iar dacă observă ulterior că opinia exprimată de ei s-a dovedit a fi falsă şi nu au avut dreptate, atunci măcar să salveze aparenţele şi să lase impresia că lucrurile stau invers. Interesul pentru adevăr - care trebuie să fi fost singura motivaţie în enunţarea unei propoziţii presupuse a fi adevărată - cedează acum cu totul în faţa vanităţii: ceea ce e adevărat trebuie să pară fals, iar ceea ce e fals trebuie să pară adevărat." (pp. 24-25)
Fragmentul e încîntător. Ce altă mostră de descriere făţişă a naturii umane în toată goliciunea ei mai vreţi? Şi e îndeajuns să ne uităm în jurul nostru ca să vedem că mai toate disputele ce se poartă între oameni nu au cîtuşi de puţin drept ţintă aflarea vreunui adevăr, ci pur şi simplu înfrîngerea adversarului. Nu de o dreptate pe care s-o căpătăm sprijinindu-ne pe realitate ne arde nouă, ci de închiderea gurii adversarilor. Cum să-i încurci pe ceilalţi în aşa fel încît publicul să trăiască cu impresia că tu ai avut dreptate. "A avea dreptate" este triumful ultim la care poate tînji specia umană, şi asta deoarece criteriul prin care hotărăşti cine anume are dreptate nu este unul logic, ci unul psihologic. Totul se mărgineşte la viclenie, la disimulare şi la derutarea celui care a avut proasta inspiraţie să ţi se pună de-a curmezişul.
Aşadar, cine nu vrea să fie făcut de ruşine în cursul unei polemici directe, nelăsîndu-se prins pe picior greşit şi nepierzîndu-şi cumpătul în momentele delicate, poate citi cartea lui Schopenahuer. În ea va găsi reţete logice prin care îşi poate destabiliza psihologic preopinentul. Şi încă o dată merită s-o spun: scopul dialecticii nu este aflarea vreunui adevăr, ci debusolarea adversarului. Cînd e vorba de altercaţii şi certuri umane, adevărul este simplu pretext, gogoaşă înfoiată bună de închis gura naivilor, praf simandicos aruncat cu graţie teoretică în ochii credulilor. Şi de aceea, e mai bine să învăţăm cum să facem uz de acele tertipuri logice cărora logicienii le spun petitio principii (te învîrţi în cerc lăsînd impresia că descoperi un lucru pe care de fapt îl ştiai de la bun început), argumentum ad hominem (nu ataci ideea adversarului, ci persoana lui), argumentum ad verecundiam (manipulezi adversarul profitînd de respectul pe care îl are faţă de o autoritate în materie) - toata acesta neavînd alt scop decît acela de a-l încuia pe adversar într-un mod cît mai elegant cu putinţă.
Ce concluzii putem trage de aici? Mai întîi că volumul lui Schopenhauer nu e atît un manual logic, ci un reţetar psihologic de îngenunchere a duşmanului. Cavalerismul trebuie lăsat deoparte, la fel şi scrupulele morale descinse dintr-o prea idilică înţelegere etică a omului. A doua concluzie este cea privitoare la ticăloşia firii umane. Homo homini lupus rămîne cea mai temeinică vorbă care s-a rostit în ultimele secole pe meleaguri europene. Şi dacă omul e fiară, atunci de ce să nu-l tratezi ca atare? Singura deosebire ţine de uneltele de care faci uz, căci aici, în tărîmul dialecticii, armele de atac sunt altele decît cele de pe cîmpul de luptă. În al treilea rînd, chiar dacă armele sunt altele, sursa problemei rămîne aceeaşi. Sursa inteligenţei umane stă în agresivitate. Omul nu e inteligent fiindcă, atins de graţia celestă, a primit o deşteptăciune pe care nu o poate răspîndi în jur decît sub forma comportamentului filantropic, ci omul este inteligent că să supravieţuiască. Pentru asta trebuie să-l înfrîngă pe adversar atunci cînd viaţa o cere. Iar cea mai puternică armă pe care omul o are la îndemînă în acest scop este inteligenţa.
Dialectica eristică (eris în greacă înseamnă ceartă, dispută) nu surprinde decît latura de agresivitate psihologică, eminamente verbală, a acestei inteligenţe. E ca şi cum ai avea o panoplie de arme psihologice, un fel de rastel în ale cărui rafturi, în loc de puşti şi grenade, găseşti subterfugii şi şiretlicuri. Efectul este însă acelaşi: adversarul sucombă sub povara unor argumente pe care nu le mai poate cerne mental. Cum s-ar spune, pe adversar nu trebuie să-l ucizi cu mîna ta, ci trebuie să-l laşi să se omoare singur, tu netrebuind decît să-i pui la îndemînă capul de funie de care are nevoie pentru a se ştrangula. Restul îl face singur, încurcîndu-se în laţul propriilor elucubraţii şi sufocîndu-se în melasa uriaşei sale vanităţi.
Traducerea lui Gabriel H. Decuble este de o claritate cursivă şi atrăgătoare, Schopenhauer sunînd pe româneşte neaşteptat de limpede şi de plăcut. Prefaţa traducătorului este o fină şi plină de vervă introducere în filozofia neamţului, iar notele lămuritoare nu fac decît să ajute cititorul într-un hăţiş de cunoştinţe peste care istoria şi-a aşternut implacabilul strat de uitare culturală. Aşadar, o carte destinată inteligenţelor agresive.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara