Să fii loial !

Retorica post-modernistă, se ştie, e una la vedere, francă, manifestă. Chiar dacă îşi demonstrează egolatria, compozitorul exhibă, de multe ori cu voluptate, mecanismele elaborării opusului, după toate regulile unui material sonor animat de drame, conflicte şi, eventual, rezolvări, fie dispuse într-o cursivitate logică, raţională, fie orânduite printr-o discursivitate onirică, iluzorie. Creaţia lui Tiberiu Olah e ca o inimă preparată pentru a fi monitorizată, gata oricând de operaţie. Şi nu orice fel de operaţie, ci una pe cord deschis. Puţine sunt lucrările în care descoperirea soluţiei optime să nu conteze ori să nu fie împărtăşită cu sinceritate şi entuziasm, iar îmbrăţişarea unei cauze aleatoare să fie suficientă pentru a valoriza inteligenţa şi intuiţia compozitorului. În Timpul cerbilor, de pildă, cu toate că titlul lasă frâu liber imaginaţiei, Tiberiu Olah se joacă (or, joaca se petrece fără ascunzişuri) cu unul dintre procedeele sale preferate: coliziunea dintre unele conglomerate intens disonante cu alte acorduri consonante, coliziune în urma căreia rămân acele sonorităţi edulcorate, plasate în contrast ferm cu impactul care le-a introdus. Anatol Vieru remarca sentimentul naturii ce se degajă din această lucrare. Dar, nu-i aşa, natura e întotdeauna cinstită, neprefăcută.

Să fii dezlănţuit !

Post-modernismul, în special prin măştile sale, aparţine istoriei, îmbrăcând situaţii urgente, ce nu suportă amânare. Ideile circulă dezinvolt, spontan, fără a fi însă agresive. Culmile de intensitate nu apar ca recuzită a unui şoc, ci corespund unei tensiuni interioare îndelung alimentată de episoade contemplative, de o simplitate aparentă. Ca în Coloana fără sfârşit unde impetuozitatea aglomerărilor sonore narativ dezvoltătoare, de un colorit ameţitor, se naşte din rarefierile la fel de entuziaste şi de năucitoare ale travaliului de tip meditativ-expozitiv. Tiberiu Olah este năvalnic şi atunci când acţionează, şi atunci când reflectează, când fructifică acele formule ritmico-melodice de certă provenienţă folclorică, devenite componente structurale ale stilului său, ori când glosează pe marginea unor soluţii bătătorite de muzica occidentală. Consecinţa? Un anume vertij profitabil asediază ascultătorul, aşa cum, situat la mare altitudine, te ameţeşte, copleşindu-te, perspectiva. Gestul componistic e unul torenţial, Tiberiu Olah certându-se şi împăcându-se permanent cu propria-i personalitate creatoare, faţă de care îndrăzneşte să-şi camufleze violenţele şi să-şi reprime senzualitatea. Că reuşeşte sau nu, asta-i o altă poveste.

Să fii boem

În celebra sa Sonată pentru clarinet solo Tiberiu Olah juxtapune în chip armonios practica omofoniei cu ispitele polifoniei, hibridizarea sonatei cu fuga constituind una dintre contribuţiile de indiscutabilă originalitate ale compozitorului. În fond, post-modernismul este profund antidogmatic. Dar mai e şi iconoclast. O răzvrătire ce îi conturează, o dată în plus, libertatea, conferindu-i totodată şansa unei comunicări rapide. Iar roadele acestei comunicări sunt fulguraţiile destructurante ori incursiunile fruste într-o direcţie sau alta, autorul marcându-şi teritoriul aidoma unui animal de pradă. Olah nu-şi administrează ideea de polifonie la un instrument monodic, ci doar o conturează. Rezultă un fel de boemie componistică fascinantă, dar nesigură, echivalând în mod consolator ipostazele previzibile, academice, tocmai prin funcţia charismatică îndeplinită de autor, ca şi prin proiecţia către personificarea deplină, discursul creator ferecân­du-se în individual.

Să fii receptiv!

Ca în orice labirint al adevărului, important e traseul, care obligă la vieţuirea cu tine însuţi, dar şi cu alteritatea ta. Astfel, post-modernismul e plin deopotrivă de puseuri originale, inedite, extravagante şi de detente obişnuite, standard, ordinare. Când remedii insolite, când parafraze ori chiar citate, cu toate însă înserate în regim de surpriză cât mai relevantă. Pe de altă parte, noile arhitecturi post-moderne sunt dependente de atare aluzii ori preluări, în timp ce formele consacrate (de clasicism, romantism, modernism) au încetat, în mare parte, să mai existe ca atare, ele fiind înlocuite printr-un conglomerat de idei şi fapte formale pe care le-am putea eticheta rezonabil doar prin termenul de eseu componistic. Aşa cum este, de exemplu, Simfonia a IV-a "Giocossa", în care dincolo de pendularea ambiguă dintre tragic şi comic ori între monodie pe de o parte şi eterofonie sau polifonie pe de altă parte, asistăm la translarea si combinarea în trepte a unui material sonor care, la un moment dat rămâne parcă uluit de sonorităţile beethoveniene ce ne amintesc flagrant de Simfonia a IX-a. Printr-o asemenea abordare a metabolismului componistic, Tiberiu Olah bagă de seamă că post-modernismul trimite la o întreagă tradiţie europeană, ce-i drept actualizată în faţa prezentului, astfel încât tiparele ei mentale şi expresive să exercite o presiune considerabilă, re-formând percepţia noastră sonoră şi împingând-o spre rezolvarea amiabilă a dilemelor ridicate de grosul experienţelor avangardiste.

Să fii altruist !

În primul rând cu tine însuţi, suprapunându-te ori de câte ori este nevoie. Olah, bunăoară, superpozează piese proprii, de sine stătătoare, capabile să con-vieţuiască atât separat, distinct, cât şi împreună, solidar (ca în ciclul Armoniilor) ori să sporească un traiect iniţial, cu valoare de cantus firmus, prin adiţie progresivă sau simultană de voci, siameze din punctul de vedere al facturii şi ethosului (ca în Rime pentru revelaţia timpului). Este o convingătoare pledoarie pentru un aspect particular al pluralismului, acela de posibilă reduplicare auctorială. Un pluralism ce poate crea, iată, o nouă omogenitate a înţelesului, în ciuda multiplicităţii de efecte, instrumente, stiluri. Adaptând o butadă a lui Hal Foster, am putea spune că Tiberiu Olah dezvoltă o muzică precum un semn al muzicii.

Să fii abil !

Călin Dan spunea cândva că post-modernismul este o cultură de aşteptare. "Nu se sesizează mari curenţi energetici, ci doar o infinitate de pulsări în zona eseisticii, o simultaneitate de concerte camerale ce se grupează şi se despart în configuraţii aproximative şi efemere". În acest peisaj compozitorul post-modern pândeşte la toate colţurile, fiind pregătit să răspundă oricărei provocări. Nu e uşor să rezişti la un asemenea stres: îţi trebuie o anume îndemânare, iscusinţă chiar în a dribla ceea ce nu te reprezintă şi a deambula în zonele congruente cu propriul temperament sau stil de lucru. Aparent Tiberiu Olah nu a lansat idei monumentale, nu a avut revelaţii esenţiale precum Ştefan Niculescu, Aurel Stroe sau Anatol Vieru. Numai cel care a străbătut cu gravitate căile creaţiei poate sesiza inefabilul unei idei secundare şi doar cel care a fost cutremurat de măreţia unor vaste construcţii poate înţelege semnificaţia detaliului. În Spaţiu şi ritm, ca şi în Simfonia a III-a, în Poarta sărutului, ca şi în clasele de compoziţie de tipul Echinocţiilor sau Invocaţiilor Olah a ştiut să gestioneze cu dibăcie relaţia dintre obiectele şi evenimentele sonore şi modul de perpetuare al acestora. Compozitorul, spre deosebire de moda post-modernismului de nuanţă hermesiană, nu numai că pune în discuţie, problematizând anume ceva, ci chiar afirmă, dincolo de orice îndoială, enunţuri categorice. Este felul lui de a fi actual şi autentic.

Să fii consecvent!

Jaques Lacan defineşte post-modernismul prin prisma dedublării ce implică multiple rupturi în lanţul semnificaţiilor (dedublarea identificându-se în arta sunetelor cu pastişa şi colajul). Pe de altă parte, Frederic Jameson crede că "experienţa post-modernă accentuează eterogenitatea şi profundele discontinuităţi în opera de artă, care nu mai este unificată sau organică, devenind acum un virtual ansamblu de subsisteme disjuncte". La Tiberiu Olah, dimpotrivă, opusul muzical, chiar şi atunci când are la bază un material brut şi accidental ori impulsuri de varii genuri şi pregnanţe, vădeşte o exemplară constanţă şi stabilitate. Nu e nici fluxul continuu, nestăvilit din sintactica niculesciană, dar nici clivajele ori incompatibilităţile din alcătuirile formale ale lui Aurel Stroe. Compozitorul refuză diagnosticarea curentă a muzicii actuale ca patologică. Legat osmotic de tradiţie, el lucrează temeinic la instaurarea unei euforii a sunetului ca o manifestare concludentă a post-modernismului în raport cu sublimul. Iar dacă Tiberiu Olah poate fi asociat esteticii post-moderniste, este şi pentru că s-a dovedit a fi loial, dezlănţuit, boem, receptiv, altruist, abil şi consecvent.