Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Thomas Pynchon - Curcubeul gravitaţiei de Rareş Moldovan


Titlul romanului Curcubeul gravitaţiei se referă la arcul de fum pe care îl lasă în urmă rachetele şi totodată - în viziune parodică, neagră - la semnul pe care i-l trimite Dumnezeu lui Noe cînd îi promite că nu va mai distruge niciodată omenirea. Tyrone Slothrop, protagonistul, este militar în Londra anului 1944, în timpul războiului, şi are o problemă bizară: de cîte ori se simte excitat, explodează o bombă. Superiorii săi din cadrul armatei îl ţin sub observaţie, încercînd să stabilească motivul. Dar dincolo de problema personală a protagonistului, aflăm curînd că fiecare eveniment din intriga infinit de complicată a romanului, oricît de izolat ar părea, este conectat la o reţea de dimensiuni colosale - ţelul suprem fiind acela de a arunca lumea în aer cu o ultimă rachetă devastatoare. Nu există un singur fir narativ, o singură poveste, ci o proliferare de personaje şi evenimente care torturează şi fascinează cititorul cu sugestii şi referinţe - istorice, culturale - sau chiar cu cele mai îndrăzneţe bancuri, punîndu-ne la încercare puterea de înţelegere. Iar Pynchon nu pare să-şi dorească să rezolvăm misterele şi să ne liniştim. Curcubeul gravitaţiei induce doar o stare de luciditate acută şi deformată.

O halucinaţie care durează.

THOMAS PYNCHON (n. 1937, la New York) este unul dintre cei mai importanţi scriitori americani contemporani şi, alături de John Barth, Kurt Vonnegut şi Donald Barthelme, se numără printre întemeietorii postmodernismului literar. Este considerat o legendă vie a culturii americane, în parte şi din pricina misterului cu care a ştiut să-şi înconjoare existenţa. Din opera lui Thomas Pynchon, la Polirom au mai fost traduse: Strigarea lotului 49 (2006) şi V. (2006).
Prada din noaptea asta, al cărei nume va fi Vladimir (sau Ilia, Serghei, Nikolai, în funcţie de toanele doctorului), se strecoară grijulie înspre intrarea în pivniţă. Deschizătura asta cu margini neregulate ar trebui să-l conducă într-o hrubă adîncă şi sigură. Are amintirea sau reflexul unei bezne asemănătoare, în care a scăpat de un setter irlandez care mirosea a fum de mangal şi ataca instantaneu... altă dată a scăpat de o ceată de copii, recent de o explozie subită de larmălumină, de-o cădere a zidăriei care l-a lovit la şale (rana e încă vie, mai are de lins). Dar ameninţarea din noaptea asta e nouă: nu-i într-atît violentă, cît o sistematică pîndă ascunsă, cu care nu e obişnuit. Aici, viaţa e de obicei mai fără înconjur.

Plouă. Vîntul abia adie. Aduce un miros care i se pare ciudat, întrucît n-a pus niciodată piciorul într-un laborator.

Mirosul e acela al eterului şi emană din persoana domnului Edward W.A. Pointsman, membru al Colegiului Regal al Medicilor În momentul în care cîinele dispare după rămăşiţele surpate ale unui perete, chiar în clipa în care vîrful legănător al cozii se face nevăzut, doctorul calcă în gîtlejul alb, căscat, al unui vas de toaletă, pe care, atent doar la prada sa, nu l-a observat. Doctorul se apleacă neajutorat, trăgînd afară vasul din molozul înconjurător, blestemîndu-i pe toţi neatenţii, ceea ce nu înseamnă că se referă la sine, ci la proprietarii apartamentului în ruine (dacă n-ar fi fost ucişi de explozie) sau la oricine n-a luat de acolo vasul, care pare de altfel bine strîns pe picior...

Domnul Pointsman îşi trage piciorul pînă lîngă nişte trepte sfărîmate, îl leagănă încet, să nu sperie cîinele, lovindu-l uşor de jumătatea inferioară a primului stîlp din balustradă. Vasul doar zdrăngăne, lemnul se cutremură. Îşi bate joc de el - aşa deci. Se aşază pe treptele care urcă spre cerul liber şi încearcă să-şi elibereze piciorul din strînsoarea blestemată. Nu reuşeşte. Aude cîinele nevăzut, unghiile clinchetind încet, a ajuns în sanctuarul pivniţei. Nu-şi poate vîrî mîna nici măcar cît să-şi dezlege la naiba şireturile bocancului.

Aranjîndu-şi deschizătura cagulei chiar sub nas, ceea ce-l gîdilă niţel, hotărît să nu se lase în voia panicii, domnul Pointsman se ridică, aşteaptă să-i coboare sîngele care i s-a urcat la cap, să salte în sus şi-n jos în milioanele de capilare, în noaptea cu burniţă, să se filtreze şi să se aşeze în echilibru - după care, şchiopătînd şi zăngănind, o ia înapoi spre maşină să primească o mînă de ajutor de la tînărul Mexico, care şi-a amintit, speră doctorul, să aducă lanterna...

Roger şi Jessica l-au găsit puţin mai devreme, pîndind la capătul şirului de case lipite unele de celelalte. Bomba V, prin ale cărei mutilări colindă în căutare de pradă, a distrus patru locuinţe, exact patru, precisă ca o operaţie chirurgicală. Miroase dulceag a lemnărie prăbuşită înainte să-i vină vremea, a cenuşă bătută de ploaie. Cordoane au împrejmuit locul, o santinelă tăcută s-a tolănit pe pragul unei case intacte, de lîngă care încep dărîmăturile. Nici Pointsman, nici soldatul nu lasă să se vadă dacă au schimbat vreun cuvînt. Jessica vede doi ochi de culoare incertă, o căutătură cruntă prin deschizătura cagulei care-i aminteşte de coiful unui cavaler medieval. Ce creatură a venit să înfrunte el aici, în numele regelui său? Molozul îl aşteaptă în pante ridicate înspre pereţii posteriori ruinaţi, astupînd golurile, o împletitură neregulată de şipci intersectîn-du-se în V-uri fără sens - duşumele, mobilier, sticlă, bucăţi de tencuială, zdrenţe lungi de tapet, grinzi despicate ori fărîmate: cuibul unei femei aranjat vreme îndelungată, făcut bucăţi şi aruncat în vînt şi întuneric. Între dărîmături clipeşte bulbul de aramă al unui stîlp de baldachin şi agăţat de el e un sutien alb, un model de dinainte de război, o îmbinare de satin şi dantelă, lăsat încîlcit acolo. Preţ de o clipă, într-un vertij pe care ea nu-l poate controla, toată mila strînsă în suflet se repede spre el ca înspre o mică vietate aflată la strîmtoare, uitată. Roger a deschis între timp portbagajul. Cei doi bărbaţi scormonesc prin el, scot un sac mare de pînză, un flacon cu eter, o plasă şi un fluier de chemat cîinii. Ştie că nu trebuie să plîngă, ochii nelămuriţi din vizorul măştii nu-şi vor căuta Fiara cu mai mare ardoare din cauza lacrimilor ei. Dar sărmanul animăluţ abandonat acolo... aşteptîndu-şi stăpîna în noapte şi-n ploaie, aşteptînd ca încăperea să se reasambleze în juru-i...

Noaptea plină de bură miroase a cîine ud. Pointsman a lipsit ceva vreme.

- Da' ce, mi-am pierdut minţile. Acum ar trebui să fiu undeva cu Castorul, să ne cuibărim, să-l privesc cum îşi aprinde Pipa şi ia uite unde sunt, cu un slugoi sau ce-oi fi tu, spiritualist, statistician, la urma urmei, ce eşti de fapt, Roger... ?
- Să te cuibăreşti? Roger are tendinţa să ţipe. Să te cuibăreşti?

- Mexico.

E doctorul, oftează cu piciorul prins în vasul de toaletă şi cagula pusă şui.

- Bună, nu ţi-e greu să umbli aşa? Mie aşa mi se pare... ia pune-l sus, mai întîi aşa la portieră, aşa, bine, Roger închide portiera, vasul ocupă acum locul şoferului, în timp ce Roger a trecut pe jumătate în poala Jessicăi, acuma trage, cît de tare poţi.

Fudul mic, îşi spune în gînd doctorul, măgar obraznic, clătinîn-du-se pe piciorul liber, grohăind, în timp ce vasul se leagănă înainte şi înapoi. Roger ţine portiera închisă şi priveşte atent în gaura în care a dispărut piciorul.

- Dac-am avea nişte vaselină, am putea... ceva să-l ungem. Stai! Stai aşa, Pointsman, nu te mişca, rezolvăm noi...

Şi ţup sub maşină, impulsiv flăcăiaşul, căutînd buşonul carterului, înainte ca Pointsman să spună „N-avem timp, Mexico, ne scapă, ne scapă".

- Bun.

S-a ridicat din nou şi bîjbîie după o lanternă în buzunar.

- Îl scot eu de-acolo, tu-l aştepţi cu plasa. Eşti sigur că te poţi mişca? Ar fi aiurea să cazi sau mai ştiu eu ce tocmai cînd ar ţîşni afară.

- Ai milă, zice Pointsman urmîn-du-l şotînc-şotînc înapoi în dărîmături, nu-l speria, Mexico, doar nu suntem în Kenya, avem nevoie să fie cît mai aproape, ştii tu, de normativ.

Normativ? Normativ?

- Roger1, zice Roger, semnalînd cu lanterna scurt-lung-scurt.

- Jessica, murmură Jessica, urmîndu-i în vîrful picioarelor.

- Hai, prietene, îl ademeneşte Roger, am o sticlă de eterbun pentru tine, şi deschide flaconul, îl flutură la intrarea în pivniţă, apoi aprinde lanterna.

Cîinele îşi înalţă capul dintr-un cărucior ruginit, o umbră neagră legănîndu-se în sus şi-n jos, cu limba atîrnînd, cu un scepticism absolut înscris pe figură.

- Ia te uită, e doamna Nussbaum!, exclamă Roger, aşa cum l-a auzit pe Fred Allen, miercurea noaptea la BBC.

- Da' la şine te-aşteptai, la Laşie?, răspunde cîinele.

Roger simte vaporii înţepători de eter în timp ce-şi începe grijuliu coborîrea în pivniţă.

- Hai, frate, că una-două suntem gata. Pointsman nu vrea decît să-ţi numere picăturile de salivă, atîta tot. Îţi face o incizie micuţă în obraz, pune o eprubetă drăguţă, n-ai de ce să te sperii. Sună un clopoţel din cînd în cînd. Lumea captivantă a laboratorului, hai c-o să-ţi placă.

Eterul a început să-l ameţească. Încearcă să pună dopul, face un pas, piciorul îi dă într-o groapă. Înclinîndu-se într-o rînă, caută ceva de care să se prindă. Dopul cade pentru totdeauna în dărîmăturile de sub casa spulberată. Deasupra, Pointsman strigă:

- Buretele, Mexico, ai uitat buretele!, şi ia uite-l cum cade, o alcătuire rondă şi pală plină de găuri, care saltă în sus şi-n jos în lumina lanternei.

- Ei, zburdalnicule, zice Roger dînd să-l apuce cu amîndouă mîinile, vărsînd eter din belşug.

Localizează în cele din urmă buretele cu fascicolul lanternei, în timp ce cîinele priveşte puţintel confuz din cărucior.

- Ha!, exclamă turnînd eterul, care îmbibă buretele şi se evaporă în fuioare reci de pe mîinile lui, pînă cînd sticla e goală. Ţinînd între două degete buretele ud, se împleticeşte spre cîine, cu lanterna sub bărbie, îndreptată în sus, punînd în lumină, crede el, o faţă de vampir.

- Momentul... adevărului!

Se avîntă. Cîinele ţîşneşte într-o parte, o zbugheşte pe lîngă el, spre intrare, în timp ce Roger se repede cu buretele şi capul înainte în cărucior, care se prăbuşeşte sub greutatea lui. Aude scîncetul slab al doctorului:

- Ne scapă. Repede, Mexico.

- Repede, zice Roger, strîngînd buretele în mînă, extrăgîndu-se din căruciorul de copil, dezbrăcîndu-se de el ca de o haină, nu fără ceea ce lui i se pare o îndemînare atletică.

- Mexicooo - pe un ton plîngător.

- Vin, se împleticeşte el prin molozul din pivniţă, ieşind la aer din nou, unde-l vede pe doctor încolţind cîinele, cu plasa ridicată şi desfăşurată.

Plouă insistent asupra acestui tablou. Roger ocoleşte astfel încît să formeze cu Pointsman un cleşte de prins cîinele, care s-a înfipt acum în labele din faţă şi îşi arată colţii lîngă o bucată din peretele posterior. Pe jumătate rezemată de acesta, Jessica aşteaptă cu mîinile în buzunare, fumînd, urmărind scena.

- Hei, strigă santinela, voi de colo. Idioţilor. Nu vă apropiaţi de peretele ăla, că nu-l sprijină nimic.

- Ai ţigări?, întreabă Jessica.

- O şterge, strigă Roger.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Mexico, cu binişorul.

Şovăind la fiecare pas, urcă panta în echilibrul delicat al ruinei. E un sistem de pîrghii care-i poate azvîrli într-o prăbuşire ucigătoare în fiecare clipă. Se apropie de prada lor, carel fixează cînd pe doctor, cînd pe Roger, mişcîndu-şi repede capul într-o parte şi-n cealaltă. Mîrîie nesigur, coada plesneşte constant laturile colţului în care l-au înghesuit.

Cînd Roger, care are lanterna, încearcă să i se apropie de şale, cîinele, prin cine ştie ce circuit, îşi aminteşte cealaltă lumină care a venit din spate în ultimele zile -lumina care a urmat marii explozii, atît de împletită apoi cu durerea şi frigul. Lumina din spate înseamnă moarte/bărbaţii cu plase gata să sară pot fi evitaţi...

- Buretele!, urlă doctorul.
Roger se aruncă asupra cîinelui, care a zbughit-o înspre Pointsman şi în direcţia străzii, în timp ce doctorul scoate un geamăt, dă disperat cu piciorul prins în vasul de toaletă, ratează, avîntul îl răsuceşte o dată complet, cu plasa ridicată ca o antenă radar. Roger, cu botul scăldat în eter, nu-şi poate controla saltul şi cînd doctorul e la a doua rotaţie, se izbeşte de el, vasul îl loveşte dureros în picior. Se prăbuşesc împreună, prinşi în plasa care acum îi acoperă. Bîrnele frînte trosnesc, cad bucăţi de tencuială udă. Deasupra lor, peretele nesprijinit începe să se legene.

- Căraţi-vă de-acolo!, strigă santinela.

Dar eforturile de a se îndepărta ale perechii încîlcite în plasă fac peretele să se clatine şi mai violent.

- Am încurcat-o, tremură doctorul.

Roger îi caută privirea să vadă dacă vorbeşte serios, dar deschizătura cagulei conţine acum doar o ureche albă şi un tiv de păr.

- Hai să ne rostogolim, sugerează Roger.

Izbutesc să se dea de-a dura cîţiva metri în jos, spre stradă, timp în care o parte din perete se şi prăbuşeşte, în direcţia opusă. Reuşesc să ajungă la Jessica fără să provoace alte daune.

- A fugit încolo, pe stradă, îi anunţă ea, ajutîndu-i să se descîl-cească din plasă.

- Nu-i nimic, spune doctorul. Nu mai contează.

- A, dar noaptea încă-i tînără, zice Roger.

- Nu, nu. Dă-i pace.

- Şi atunci cum o să faci rost de-un cîine?

Pînă să răspundă, au pornit din nou, Roger la volan, Jessica între ei, vasul de toaletă ieşind prin portiera întredeschisă.

- Poate-i un semn. Poate ar trebui să mă extind.

Roger îi aruncă o privire scurtă. Taci, Mexico. Încearcă să nu te gîndeşti ce-o fi însemnînd şi asta. Doar nu-i superiorul tău, amîndoi îi raportaţi bătrînului Brigadier de la „Năluca Albă", sunteţi, din cîte ştii, de rang egal. Dar uneori -Roger priveşte din nou de-a curmezişul pieptului de postav întunecat al Jessicăi - crede că doctorul vrea mai mult decît buna sa credinţă, decît doar colaborarea. Că îlvrea. Aşa cum vrea cineva un splendid specimen canin...

Şi atunci de ce mai e aici, ca să asiste la încă un rapt de căţel? Ce străin se adăposteşte-n el, atît de nebun încît...

- Te-ntorci în oraş astă-seară, doctore? Domnişoara ar avea nevoie s-o ducă cineva cu maşina.

- Nu, rămîn aici. Dar ia tu maşina. Eu trebuie să vorbesc cu doctorul Spectro.

Se apropie de-o improvizaţie lungă din cărămidă, o parafrază victoriană a ceea ce odinioară a avut ca rezultat catedralele gotice - dar care, în propria epocă, s-a ridicat nu din nevoia de a urca prin fasoanele unor confuzii potrivite înspre vreun Dumnezeu apical, cît dintr-o dereglare a scopului, dintr-un dubiu privind poziţia efectivă a lui Dumnezeu (sau, la unii, însăşi existenţa sa), dintr-o înlănţuire crudă de simţiri care n-au putut fi depăşite înspre un transcendent, deviind astfel intenţiile constructorilor nu spre un zenit, ci înapoi spre frică, spre simpla evadare, în orice direcţie, din ceea ce fumul industrial, excrementele de pe stradă, furnicarele fără ferestre, nepăsătoarele păduri de piele ale curelelor de transmisie, statele fantomă fluide şi răbdătoare ale şobolanilor şi muştelor aveau de spus despre şansele milei în anul acela. Întinderea de cărămidă înnegrită de funingine e cunoscută drept Spitalul Sf. Veronica a Adevăratului Chip al Bolilor Intestinale şi Respiratorii, iar unul dintre rezidenţi este doctorul Kevin Spectro, neurolog şi pavlovian de duminică.

Spectro e unul dintre cei şapte proprietari iniţiali ai Cărţii şi dacă-l întrebi pe domnul Pointsman despre ce carte e vorba, vei primi drept răspuns doar un zîmbet afectat. Circulă săptămînal misterioasa Carte2 de la un coproprietar la altul, şi asta, deduce Roger, e săptămîna în care Spectro poate fi deranjat la orice oră. Şi alţii au venit astfel, în săptămînile lui Pointsman, la „Năluca Albă", în toiul nopţii, Roger le-a auzit şoaptele înfocate de conspiratori pe coridoare, răpăitul vioi, ca de pantofi de dans pe marmură, distrugîndu-i somnul, refuzînd să se stingă odată cu îndepărtarea, vocea şi mersul lui Pointsman mereu distincte de ale celorlalţi. Cum o să sune acuma, cu vasul ăla de toaletă?

Roger şi Jessica îl lasă pe doctor la o intrare laterală, în care acesta se pierde, rămînînd în urmă doar ploaia picurînd de pe streşini şi serifurile unei legende ilizibile pe prag.

O iau înspre sud. Luminile bordului lucesc blînd. Fascicule luminoase antiaeriene mătură cerul ploios. Maşina zveltă tremură pe şosea. Jessica se ghemuieşte, alunecînd în somn, scaunul de piele pîrîie. Ştergătoarele mătură ritmic urzeala lucitoare a ploii. E trecut de două şi e timpul să meargă acasă.

Joc de cuvinte intraductibil între numele propriu Roger şi semnificaţia specială a acestuia în comunicaţiile militare: „am recepţionat mesajul".

2 Volumul II al Prelegerilor despre reflexele condiţionate ale lui Pavlov (cf. Weisenburger).



(fragment din romanul în curs de apariţie la Editura POLIROM)