Una dintre cele mai importante personalităţi cipriote din secolul 19, Epaminondas I. Frangoudis (Limasol, 1829- Bucureşti, 1897) s-a împărţit între Kerkyra, unde a copilărit şi şi-a făcut studiile, Atena, unde debutează, ca romancier la 18 ani, insula natală, unde şi-a început cariera didactică şi Constantinopol, unde s-a afirmat ca jurnalist şi editor de publicaţii. A trăit aproape 40 de ani în Bucureşti, participând intens la viaţa comunităţii greceşti, în cadrul căreia şi-a dobândit un prestigiu deosebit. Epaminondas I. Frangoudis, „exemplu tipic al grecului total din secolul 19, n-a fost nici primul, nici ultimul de acest gen, cu siguranţă însă constituie cazul cel mai ilustru care aparţine şi spaţiului cipriot” – astfel îl caracterizează Fivos Stavridis , unul dintre editorii ciprioţi ai operei cărturarului din Limasol. Figură complexă, scriitor, publicist, pictor, pedagog, orator înzestrat, traducător, Epaminondas I. Frangoudis s-a afirmat totodată şi pe scena culturală românească, în memoria căreia a lăsat o impresie luminoasă. Textele publicate în capitala României sunt strânse acum într-un volum bilingv, în semn de omagiu adus aniversării a 150 de ani de când a devenit primul profesor de filologie neogreacă la Universitatea din Bucureşti.

Aniversarea, anul acesta, a 150 de ani de la fondarea Universităţii din Bucureşti prilejuieşte apariţia prezentului volum bilingv. Alegerea lui Epaminondas I. Frangoudis, de „a participa” în acest fel la sărbătorire, constituie o atipică comemorare literară dedicată acestei importante personalităţi a literelor elene şi române. Un cosmopolit cu rădăcini cipriote şi corfiote, cu studii la Academia Ioniană, pe vremea când insula Kerkyra era centrul învăţământului grecesc. În paralel, un dascăl, cărturar şi scriitor – în istoria literaturii elene a rămas ca romancier deschizător de drum – Frangoudis a trăit 37 de ani în România, unde a urmat cariera de profesor de filologie greacă la nou-constituita Universitate din Bucureşti, devenind şi decan.
În afară de romanul Thersandros şi de alte câteva nuvele şi pagini de însemnări de călătorie, restul operei sale, filologică în cea mai mare parte, risipită şi nevalorificată, greu de găsit, în rare ediţii în principal bilingve (în greacă şi română), era inaccesibil. O latură importantă a contribuţiei sale scriitoriceşti, legată de viaţa în România ca distins membru al comunităţii greceşti de aici şi al societăţii româneşti a Bucureştiului, risca să rămână necunoscută .
În prezentul volum – aceasta este contribuţia esenţială după omagiul adus persoanei sale – sunt reeditate opere încă nevalorificate care, prin conţinutul lor, constituie un prilej de redescoperire a legăturilor dintre intelectualitatea română şi greacă.
Epaminondas I. Frangoudis (1829- 1897) este cunoscut în istoria literaturii prin Thersandros, un roman de tinereţe, şi mai puţin prin celelalte câteva texte de interes literar ale lui. Nu au fost încă evaluate celelalte lucrări, în principal discursuri, rostite începând din 1863. Scrieri de maturitate, când autorul era deja atras de cercetarea filologică, sunt strâns legate de viaţa grecilor din capitala României, unde a activat şi s-a afirmat. Texte ale unui bărbat cu o solidă cultură, reprezentant de seamă al cărturarilor din diaspora elenă din România, în a doua jumătate a secolului 19 – moment decisiv pentru configurarea identităţilor naţionale – acestea prezintă acum o deosebită importanţă. Din subtextul lor reies concluzii edificatoare despre relaţiile grecilor cu populaţia locală, se configurează imaginea contribuţiei lor economice şi sociale, dar şi cadrul cultural în care funcţiona elementul grec pe pământul românesc, pe care grecii şi-au întins rădăcinile cu multe secole înainte.
Vom trece în revistă pe scurt textele lui Ep. Frangoudis reunite în acest volum, urmărind totodată cauzele şi motivaţia genezei lor. Fiind vorba de discursuri, festive (panegirice sau comemorative) sau funebre, au un pregnant caracter social, şi, de aici, cultural şi naţional. Prin conţinut sunt strâns legate de viaţa şi destinul grecilor din România, devenită a doua lor patrie. Scopul lor este dublu: învigorarea conştiinţei elene, pe de o parte, şi dorinţa autorului de apropiere de români, pe de altă parte. Luptele naţionale comune, participarea grecilor la eliberarea popoarelor balcanice şi contribuţia filantropică adusă de ei celei de-a doua patrii constituie punctele centrale ale argumentaţiei lui Ep. Frangoudis şi armele lui spirituale pentru strângerea relaţiilor dintre cele două popoare, afectate uneori de conjuncturi istorice nefavorabile.
Panegiric al luptătorilor pentru credinţă şi patrie constituie, prin dimensiune, amplificată prin note şi comentarii, ca şi prin momentul când a fost rostit, cel mai important dintre textele reeditate acum ale lui Ep. Frangoudis. Discursurile de acest tip aveau, dincolo de caracterul naţional şi scopul moral-didactic, şi un pronunţat caracter mobilizator pentru grecii din România, cu atât mai mult cu cât vorbitorul era o personalitate care se bucura de preţuire din partea românilor. Adresându-se compatrioţilor săi, Epaminondas Frangoudis lasă să transpară, dincolo de cuvinte, sentimentele şi mesajele unioniste faţă de concetăţenii săi români. Altfel spus, îşi asumă rolul dificil al reconcilierii celor două ţări opuse în acel moment şeste vorba de 1863, anul secularizării averilor mănăstireşti, care a declanşat o criză în relaţiile româno-elene – n. tr.ţ, dar care social mergeau împreună.
Panegiricul este alcătuit din secţiuni atent cântărite. În fiecare din ele autorul include teme esenţiale care să servească dublul scop enunţat mai sus. Importanţa pe care o acorda acestui discurs nu decurge doar din faptul că a fost tipărit. Comentariile amănunţit argumentate de la sfârşit, trimiterile sistematice dezvăluie profunzimea instrucţiei greceşti şi efortul discret de a-i influenţa prin intermediul ei pe ascultătorii greci, şi, nu în al doilea rând, pe cititorii discursului tipărit. Ele constituie o lectură utilă sufletului, menită să îmbărbăteze memoria naţională a compatrioţilor, dar şi o mostră grăitoare de cultură greacă destinată concetăţenilor români. Corpul de note, cu accentuat spirit moral-didactic şi conciliant, constituie în fapt un al doilea discurs, dovadă a intenţiei scriitorului de a influenţa, prin varianta tipărită, în dublu sens.
Valorificarea Antichităţii, faţă de care în epoca istorică respectivă Europa şi-a întors privirile cu admiraţie, şi a continuatoarei directe şi legitime a acesteia, Ortodoxia, verigă de legătură puternică între cele două popoare de aceeaşi religie, alcătuiesc punctele centrale ale discursului. De observat, îndeosebi, că nu este vorba de prolixitate superfluă, ci de opţiunea, gândită, de a extrage din istoria modernă numai acele evenimente ale Revoluţiei greceşti care se referă la cele două popoare, au legătură şi cu drumul românilor spre libertate şi afirmare naţională, şi s-au desfăşurat în spaţiul Daciei şFrangoudis foloseşte adesea termenul de Dacia pentru a desemna spaţiul românesc–n.tr.ţ. Autorul încearcă astfel să câştige şi adeziunea părţii române, animată de aceleaşi aspiraţii şi luptând împreună în acea perioadă cronologic recentă, decisivă pentru destinul grecilor şi românilor.
Deosebit de important, în fine, este poemul 24 Ianuarie pe care Ep. Frangoudis l-a compus în cinstea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) la unirea Ţării Româneşti cu Moldova în 1859. Textul dezvăluie ideologia lui liberală şi patriotică, dar şi răsunetul pe care unirea l-a avut în rândul comunităţii greceşti. Ideile lui sunt influenţate de anii petrecuţi în spaţiul Insulelor Ionice, de luptele Heptanezului pentru unirea cu Grecia.
Această compoziţie patriotică, scrisă în greacă, a rămas, după cum se pare, necunoscută românilor din epocă. Ea reflectă însă ideile lui Epaminondas Frangoudis despre independenţa statelor şi unitatea popoarelor din Balcani, care nu se limitează, desigur, la compunerea unui imn rămas, în ultimă instanţă, necunoscut. Cu siguranţă poetul s-a manifestat în diverse feluri în favoarea unirii, fapt care i-a adus preţuirea românilor. În plus, e vorba de susţinerea acordată de greci noului domn. Numirea lui ca profesor la Universitate poate fi legată de încrederea de care se bucura, din moment ce Alexandru Cuza a fost fondatorul Universităţii din Bucureşti. În oricare din cazuri, acest text literar, cu conţinut naţional, dezvăluie soliditatea relaţiilor dintre cele două popoare, a căror tulburare vremelnică Ep. Frangoudis a încercat să o privească senin, aşa cum reiese din aproape toate discursurile cuprinse în prezentul volum.
Compunerea imnului în limba greacă dă naştere la întrebări. Cine ar fi fost destinatarii lui? Este rezultatul unui simplu moment de inspiraţie poetică, de explozie de entuziasm care n-ar fi avut cititori români, sau urma să fie făcut cunoscut mai larg, inclusiv noului domn, ca mostră de participare a grecilor la marea zi a poporului român? Chiar dacă odele de proslăvire erau o practică obişnuită a vremii, cazul acesta are nevoie de o cercetare mai atentă cu privire la scopul poetului. E posibil ca limba în care a fost scris poemul, mărturie a satisfacţiei grecilor pentru proclamarea ca domn a lui Cuza, să se datoreze cunoştinţelor de greacă ale domnului, care studiase la Paris şi pentru scurtă vreme şi la Atena. La acestea se adaugă şi ascendenţa greacă a mamei lui.
În orice caz, imnul nu este o simplă compoziţie ocazională, ideologia care-l animă şi Ortodoxia pe care Ep. Frangoudis are grijă să o indice ca inspiratoare, fac trimitere la aspiraţiile sacre ale popoarelor din regiune de a se elibera de lanţurile lor – referirea la Constantinopol este grăitoare şi întregul spirit aduce în amintire viziunile federaliste ale lui Rigas. Prezentarea ţării unite ca propria patrie şi nu ca ţară de adopţie se înscrie în aceeaşi logică, a sublinierii spaţiului compact al Balcanilor.
Vom nota, de asemenea, emfaza pe care o dă poetul noţiunii de Libertate (Când ceasul Libertăţii la naţiuni va bate/ Întreg pământul se va zgudui). Nu se poate să nu ne gândim imediat la doi poeţi greci, Dionysios Solomos şi Andreas Kalvos, cântăreţi ai libertăţii, în condiţii asemănătoare de împlinire a idealului naţional. Cel puţin pe primul îl are cu siguranţă în vedere Epaminondas Frangoudis. E vorba de Dionysios Solomos şi de Imnul său închinat Libertăţii. Cât priveşte pe Andreas Kalvos, îndrăznim să presupunem că autorul poemului 24 Ianuarie cunoştea probabil odele patriotice ale acestuia încă de pe vremea când se afla în Kerkyra, unde Kalvos era profesor la Academia Ioniană, chiar dacă pe atunci poezia lui nu era încă apreciată cum s-ar fi cuvenit. Limba (katharevousa cu răzleţe cuvinte liturgice din dimotiki) şi apelul sistematic la Antichitate îl apropie de odele lui Kalvos. În plus, eşafodajul ideologic al romanului Thersandros este înrudit cu spiritul imnului închinat lui Cuza.
Epaminondas Frangoudis a avut ca scop al vieţii lui să cinstească, prin fapte şi operă, cele două patrii. Natură dialectică, a încercat, prin propriul exemplu şi prin poziţia sa ideologică, să-i unească pe greci şi pe români într-o perioadă de încordare a relaţiilor dintre cele două state; să recomande acel drum care ar fi fost de folos ambelor popoare în faţa duşmanilor comuni, dintre care unii le ameninţau integritatea teriorială, alţii religia. Textele lui, cu caracter naţional, funcţionează ca vectori ai valorilor şi spiritului grecesc. Inspirate pe pământ românesc, fie de evenimente care privesc ambele popoare, fie de persoane din rândul grecilor strâns legate de România, aparţin deopotrivă şi grecilor şi românilor. Epaminondas Frangoudis stă între ei ca o verigă de legătură de aur, constituind un model de grec cu mentalitate interculturală şi având ca piloni de referinţă Ciprul, Kerkyra, Atena, Bucureşti. (Fragment din studiul introductiv la volumul Epaminondas I. Frangoudis, Discursuri, ediţie bilingvă, în curs de apariţie la Editura Omonia).