Thalassa! Thalassa! A sta la marginea ei, singur,
în amurg,
pe una dintre învechitele pietre ale cheiului,
ca un cerşetor pe scara unei biserici.
Vezi câte o stea căzătoare: cineva îşi aruncă ţigara de sus.
Thalassa! Thalassa! Şi profilul său aproape femeiesc,
în după-amiezile de acalmie.
Se înserează
şi poate că de acolo, de sus, în locul mării şi al apelor
venite să se înece în ea, de la mari depărtări,
nu se întrezăresc decât nişte şerpi sugând din ţâţele
unei scroafe întinse pe pământul gol, în bârlog.
Vezi câte o stea căzătoare:
la nunta unei stele voi cădea şi eu.
Se înserează:
deasupra mării – sufletul meu ruginit.

Marea şi somnul ce-l doarme pe apucate
asemenea păpuşilor de cârpe ale fetiţelor sărace şi triste.
Marea şi scaunele, pe rotile silenţioase, ale valurilor.
Marea şi vuietul ei
de parcă această răzvrătire – o răzvrătire nebunească –
ar fi singurul lucru care o preocupă: femeie vinovată
de adulter şi, totodată, o adolescentă virgină
cerându-mi, uneori, s-o ţin pe genunchi,
îmbrăcată doar în cămaşă de noapte,
unul – şi eu – dintre bărbaţii ale căror surori sunt tenebrele,
nişte eretici cu pipa strânsă-ntre dinţi şi glasurile dogite,
văzuţi aproape noapte de noapte prin ceaţa din cârciumi
cu fruntea pe masă şi, alături, neatinse,
paharele de rachiu slab, din caise şi mere sălbatice.

Exigenţele şi căinţele mării.
Vasta melancolie şi remuşcările sale, când o leg,
într-o joacă tristă,
cu una dintre basmalele negre ale mamei la ochi,
spre a avea şi ea o idee despre ce înseamnă viitorul.
Îi vorbesc despre monştrii trecuţi pe numele ei
cu litere mari,
acele făpturi ajunse prin ciudatul fenomen de refracţie
– de care depinde şi poezia – nişte embleme
ale sacralităţii concentrate în ape.

Marea şi trăsăturile ei bărbăteşti, când se înfurie.
Şi felinarele în agonie din porturile cu soldaţi grăbiţi,
frizerii şi tarabe cu zarzavaturi.
Marea dansând nemişcată.
Şi spiritul ei doar în aparenţă lasciv.
Flux şi reflux.
Viclene ademeniri şi mătăsoasa foşnire,
în vreme ce leşurile din adâncuri
se simt fericite, cum altădată, înainte de naştere,
pe când dormeau în maternul lichid amniotic.

,,Nişte eşarfe cu ciucuri’’: lichenii şi algele.
Meduzele şi inoxidabila ,,corolă a lor de candoare’’.
Asemenea scânteilor
de la cărbunii
în care suflă, ritmic, forja fierarului: pescăruşii.

Thalassa! Thalassa! şi visele îndelungi
ale sale
şi atât de rele,
încât mă fac şi pe mine să ţip, adesea, în somn.
O întindere şerpească de surâsuri, de frig şi uitare.
Copleşitoare, imensă absenţă
ale cărei tentacule mă strâng într-o milostivă şi seducătoare
înlănţuire:
mă zgâlţâi odată cu ea,
mă ţin cu dinţii de ea
cum de apusurile de vară ale soarelui,
mă sfărâm odată cu ea de stânci.

Thalassa! Thalassa!:
o existenţă jumătate-n lume,
jumătate în mit,
iar deasupra:
sufletul meu ruginit,
sufletul meu lipsit de pretenţii şi bucurii
şi care nu se mai lasă mângâiat de nimeni şi de nimic,
exceptând neprihănitele şuiere ale vapoarelor
îndepărtându-se, cu petrol şi cereale din noua recoltă,
spre imaginare ţinuturi.

Thalassa! Thalassa! Şi pieptănătura ei grea.
Un noian, o castă pustietate de ape în spasme originare,
de parcă nu ar mai fi terminat nici acum să se nască.
Ape germinale, vii, iconoclaste,
ape dionysiace, fără mască şi farduri,
ape verticale, ape biblice, ape obscure
,,pline de geniu şi de neştiinţă’’,
într-o legănare aproape ritualică şi ademenitoare
aşa cum sunt şi promisiunile femeilor.
Duceţi-mi departe femeia din sânge!
Duceţi-mi departe marea din sânge
şi umilinţa de a mă simţi, întotdeauna, pe dinafară,
în apropierea ei:
o fiară încolţită, cu părul lung şi ochii cârpiţi.
Un cerşetor pe scara unei biserici.