Iulian Boldea: Stimate Gellu Dorian, aveți o amintire din copilărie mai pregnantă, care a marcat evoluția dvs. ulterioară? Care e împrejurarea biografică determinantă pentru orientarea dvs. spre literatură? A existat o carte, un autor, un mentor care v-a influențat în vreun fel în acest sens?
Gellu Dorian: Copilăria mea a fost marcată, gândindu-mă la primele amintiri despre scriitorii din cărțile de școală, de impresia că aceștia nu erau pământeni, ci ei veneau de undeva din cer, de unde știam că a venit Biblia, așa cum mi-a spus mama, carte pe care o vedeam pe o măsuță în camera de curat, sub icoanele care străjuiau peretele de răsărit al acesteia. Apoi, când am aflat că Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești, la doar douăzeci de kilometri de satul copilăriei mele, Coșula, mi-am dat seama că aceștia, scriitorii din cărți, nu sunt altceva decât oameni ca noi. Nu eram chiar convins, dar când am constatat că Dan Deșliu, Marcel Breslașu, Nina Cassian, Maria Banuș și alții ca ei, autori care umpleau cu creațiile lor paginile manualelor de pe care învățam, nu puteau coborî din cer, ci din sate și orașe, așa cum erau Botoșanii, Humuleștii, am fost convins că sunt și ei oameni ca mine… Mi-aduc aminte și o poveste spusă de mama despre nașterea mea: la maternitatea din Botoșani, unde m-am născut în ziua de 12 octombrie 1953, medicul mi-a pus peste pledul cu care eram învelit o cărticică pe care scria Miorița și un creion și i-a spus mamei că eu, cel din scutecele ei, abia născut, o să mă fac scriitor. Când am terminat liceul și în toți acei ani de liceu, visul meu a fost să devin actor, nu scriitor. Era foarte greu pe atunci să intri la I.A.T.C., nu ca acum când academiile de actorie sunt ca școlile profesionale de altădată, care scoteau meseriași pe bandă rulantă, care umpleau fabricile, uzinele și ogoarele patriei, nu ca acum, când actorii, ieșind de pe băncile academiilor, nu știu care încotro să o ia, devenind, cei mai mulți, liberi profesioniști, la cheremul unor televiziuni sau showbiz- uri efemere. Așa că, având preocupări pasagere de creație (am început cu o epopee dedicată lui Gheorghe Doja, din care scrisesem pe la șaisprezece ani un caiet de o sută de pagini), am decis să mă fac scriitor, pentru a-mi dovedi că scriitorii sunt trăitori pe pământ nu în cer.

Cum, unde, în ce context ați debutat? Care era atmosfera literară în perioada debutului dvs.?
Cînd eram elev la Câmpulung Moldovenesc, urmăream presa literară: „Gazeta literară”, devenită din 1969 România literară, „Luceafărul”, „Familia”. Am trimis încercări ale mele la Poșta redacției. Îl urmăream pe Geo Dumitrescu, care ținea pe atunci Poșta redacției la „Luceafărul”. A lansat o anchetă printre pretendenții la gloria pe care o oferea poezia, pe o temă care avea ca idee „dezvoltarea poeziei”. Răspunsul meu de două pagini scrise de mână purta titlul Poezia nu are limită de dezvoltare. A fost primul meu articol publicat. Apoi, în România literară, în decembrie 1972, la rubrica lui Geo Dumitrescu, am publicat prima mea poezie, Eu se intitula. Acesta îl consider debutul meu în presa literară. Dar în același an, în „Clopotul literarartistic”, două pagini săptămânale ale oficiosului județean de atunci, care apăreau la final de săptămână, pe 6 august, de Schimbarea la față, mi s-au publicat două poezii, ceea ce mi-a făcut acea vară foarte fericită. Apoi, în 1974, în urma primului concurs organizat de Editura Eminescu în 1973, an când am fost luat în armată, am fost inclus în Caietul debutanților, ceea ce pot considera a fi debutul meu editorial, deși, în 1981, am mai fost inclus într-un caiet al debutanților, al Editurii Albatros, de data aceasta cu un fragment din cartea Esopia, pe care nu am mai publicat-o integral nici până în ziua de azi. Prima carte întreagă de poezie, Poeme introductive, am publicat-o după îndelungi așteptări, la Editura Junimea din Iași, în 1986, când împlineam treizeci și trei de ani. Se poate vedea din acest parcurs de aproape zece ani cât de greu era să publici în acel context, dar dacă publicai un poem într-o revistă era o adevărată sărbătoare și o victorie.

Cum ați gândit poezia, creația literară, în general înainte de 1989 și cum le percepeți acum? Ce șanse mai are azi poezia, literatura, într-o lume tot mai pragmatică, mai lipsită de apetit pentru lectură?
Poezia nu o poți concepe întrun fel odată și altfel altădată: ea este sau nu este! Înainte de 1989, din 1969, când am început să scriu și până în decembrie 1989, deci timp de douăzeci de ani, am ucenicit, ca să zic așa, căutând căi de a ajunge la publicare. Cele accesibile, care țineau de ideologia partidului comunist, nu mi s-au părut de bătătorit, cum am fost sfătuit de unii dintre editori, care îmi cereau să pun la începutul cărților mele „poezii luminoase”, iar cele greu de parcurs mi s-au părut a fi cele pe care trebuie să merg. Așa am scris, după câteva încercări de cărți cu care aș fi dorit să debutez – Peregrin, Canon, Încercare asupra Poesiei, Epopteea –, Esopia, care a intrat doar parțial în atenția juriului de la Albatros. Publicam destul de greu în presa literară. Doream să fiu în linia poeților optzeciști, păstrândumi tonul și stările mele poetice. Am scris, astfel, pentru a mă conecta la marea poezie a lumii, O sută de maeștri și un discipol, niște crochiuri lirice dedicate celor o sută de poeți incluși de A.E. Baconsky în Panorama poeziei universale. Asta se întâmpla în 1976. Cartea am publicat-o abia după patruzeci de ani, anul trecut, la Editura Junimea din Iași. Frecventam concursurile literare, pentru a găsi o cale de publicare, pentru a cunoaște poeți și critici literari. Participam la colocviile de la Târgu Neamț, unde veneau mai toți poeții optzeciști, dar și critici literari ca Laurențiu Ulici, Mircea Martin sau Marin Mincu. Erau lecții utile formării mele și percepției poeziei adevărate. La Botoșani exista un cenaclu foarte bun, „Mihai Eminescu”, devenit al Uniunii Scriitorilor din România (mai era doar unul, la Suceava – un soi de strategie a lui D.R. Popescu, președintele U.S.R. de atunci, care din 1981, n-a mai putut primi nici un scriitor în U.S.R. și nici n-a mai putut să țină vreo adunare generală de alegeri până în 1989), cenaclu condus de Lucian Valea, un spirit viu, fervent și ordonator al gustului literar în formare pentru cei ce frecventam cenaclul. O adevărată școală de poezie. Apoi, după 1990, abia în 1993 am publicat a doua carte de poezie, Elegiile după Rilke, scoasă din sertarele mele, doldora de manuscrise, apoi altele și altele: În căutarea poemului pierdut, Poeme golănești, Poezia mirabilis – cărți, în bună parte, scrise până în 1989 și publicate după 1990, până prin anul 2000. Libertatea de exprimare, autoimpusă și învățată de la Lucian Valea, prin scris, o aveam și înainte de 1989, eram slobod la gură, dar cea de publicare nu o aveam, îngrădită fiind de cenzură, se ascundea întro formă de rezistență prin cultură, departe, în nordul țării, unde sărăcia, frigul, foamea și prejudecățile au ținut loc de bunăstare și fericire. Când, în 1981, am publicat în „Flacăra” un reportaj despre starea jalnică de la Ipotești, cu titlul Când trece luna pe la Ipotești, nu-i tristă?, citit și la Europa Liberă, am fost pus serios eu și familia mea sub atenția supraveghetorilor, ceea ce m-a îndârjit și mai mult. Doar îndârjit, că de făcut nu pot spune că am făcut ceva anume, să mișc mentalitatea provincială din loc, ori să arunc cu pietre în vitrinele partidului. Am scris și astfel am rezistat. Mi-am conceput poezia după modul meu de viață, care se limita la disperarea de atunci din care speram să se nască o nouă perspectivă, în care șansa literaturii să fie și șansa mea. Încă mă zbat în privința acestor șanse, creând punți de promovare a poeziei și poetului într-o lume ce plăsmuiește o posteritate devastatoare.

Cum apreciați rolul și locul generației ’80 în ansamblul literaturii postbelice? Și-a împlinit această generație dezideratele, profețiile literare? A dezamăgit? S-a risipit în proiecte marginale sau pe care nu le-a dus la capăt?
Generația optzeci își are locul ei bine definit în istoria recentă a literaturii române, este un capitol viu al ei, în mișcare, în construcție, cu o arhitectură care își arată din ce în ce mai pregnant stâlpii de rezistență. După generația interbelică, unde avem o sumă importantă de nume fără de care eșafodajul literaturii române s-ar dărâma la prima furtună, generația optzeci, față de celelalte promoții, cincizeci, plină de victime și proletcultiști, șaizeci, cu nume care și-au refăcut destinul literar, învingându-și soarta, șaptezeci de asemenea cu reprezentanți de marcă, este cea mai evidentă din punctul de vedere al schimbării paradigmei. Sunt patruzeci de ani de existență a acestei generații, care cuprinde nume ce s-au afirmat la „Cenaclul de Luni”, dar și peste tot în țară, în marile centre universitare, pe lângă revistele studențești sau în zone în care câteva nume au creat evenimente ce-au marcat epoca respectivă, cum ar fi Școala de poezie de la Târgu Neamț, cum a numit grupul de acolo Laurențiu Ulici, sau gruparea de la Botoșani, cum am spus mai sus, și desigur în multe alte localități din țară, unde au trăit poeți reprezentativi ai optzecismului, fie forțați de nevoile vremii, fie de faptul că nu aveau unde să se ducă, pentru că peste tot, în marile orașe, nu puteai obține mai mult decât o viză temporară de flotant, orașele fiind declarate închise. La un scurt bilanț de patru decenii, câteva nume importante ale acestei generații s-au impus. Din păcate mulți dintre optzeciști s-au dus de timpuriu, nume care ar mai fi putut da multe cărți care să ducă la împlinirea „dezideratelor” propuse, cum le spui. În afara paradigmei noi aduse în spațiul poeziei românești din ultimele decenii, în mod special, și câteva deschideri noi în proză (Nedelciu, Crăciun), optzeciștii nu șiau enunțat un program (în afară de cel al lui Viorel Padina, program prin care-și dorea deschiderea europeană a literaturii române, program sucombat de „ochii și timpanele” ațintite asupra oricărei mișcări de acest fel, în vremea când fuga lui Pacepa a mărit atenția și circumspecția securității ceaușiste), dar și-au ales direcțiile de creație, care au atras atenția criticii literare din spațiul literaturii române. Asta, lipsa de program de referință, se vede și din segmentul cel mai puțin reprezentativ al optzecismului, și anume critica literară de direcție, de întâmpinare, de impunere și consacrare a reprezentanților generației (poate, în timp, doar Al. Cistelecan să fie singurul critic pregnant al optzecismului). Nu, nu avea cum să dezamăgească. A fost doar contestată de unii de dinainte, mofturoși și geloși, și de alții de după, plini de ifose și ignoranți, care nu sunt altceva decât copii palide ale optzecismului. Optzeciștii nu au avut proiecte marginale: ei șiau propus să schimbe ceva și au schimbat, și-au propus să-și scrie cărțile și cei mai mulți și le-au scris. Unii reprezentanți s-au dat în lături, nici nu mai scriu, dar se doresc reformatori ai unei bresle, care oricum se reformează din interior, nu din afara ei, cum doresc aceștia. Capătul încă nu se vede, mai e până acolo, să mai avem răbdare, să ne mai batem cu ignoranța, cu prejudecățile, cu afuriseniile, care modifică în rău statutul scriitorului. Mai mult decât altă promoție literară, optzeciștii au o conștiință de grup consolidat, în care individualitățile cu cât sunt mai puternice, cu atât grupul este mai de nedistrus.

Urmăriți noile generații de scriitori, urmăriți actualitatea literară, citiți operele debutanților? Care dintre tinerii scriitori de azi v-a atras atenția?
Am făcut acest lucru de când mă știu. Am publicat și o carte – Cititorul de poezie –, în care am prezentat această pasiune a mea. Susțin de peste douăzeci și doi de ani o rubrică în revista „Convorbiri literare”, în care scriu despre cărțile debutanților. Au trecut astfel pe sub ochii mei peste trei sute de debutanți, care au publicat cărți. Organizez de peste douăzeci și șapte de ani un concurs național de poezie consacrat debutanților, prin care au trecut peste două mii de autori, dintre care vreo șase sute au și fost premiați de edituri și reviste, unii au confirmat, alții au avut doar un pojar poetic și le-a trecut, rămânându-le semne pe suflet, pe inimă, pe minte, devenind fie cititori de poezie, fie doar iubitori, dacă nu, frustrați simțindu-se pentru lipsa de promovare, veleitari recalcitranți sau defăimători. Am constatat în toți acești ani că cel mai mare dușman al poeziei este locul comun, imitația, diletantismul cronic, lipsa conștiinței propriei valori. Acum am observat în cele mai multe cărți ale debutanților că a apărut un „nou loc comun”, care face ravagii pe tot felul de forumuri de socializare, pe site-uri, în care discernământul, simțul critic și simțul ridicolului lipsesc cu desăvârșire. Sunt, desigur, printre acești tineri poeți, despre care am scris și care au obținut la Botoșani Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”- Opus Primum, nume în care ne putem încrede, care au găsit calea spre adevărata poezie, sunt ancorați în continuarea poeziei bune de la noi, inovând, căutând lucruri noi, căi noi de exprimare, de împrospătare a limbajului poetic. Prefer să nu dau nume acum, din economie de spațiu.

„La distanță de poezia ideatică sau vizionară (…), producția lui Gellu Dorian își relevă baza existențială. Ea se compune din semnalele vieții ca atare, dintr-o materie similară cu cea a prozei consacrate, deși «înnobilata» prin tensiunea pură care străbate imaginile - decupări din real, efectuate cu ingeniozitate”, scrie Gheorghe Grigurcu. Vă recunoașteți în aceste aprecieri critice? De unde provine această consubstanțialitate dintre fiziologie și rostire, dintre trăire și text, în poezia pe care o scrieți?
Da, desigur, mă recunosc. Eu nu pot scrie în afara celor trăite de mine. Nu mă pot așeza la masa de scris cu program subit, instant, scriind la întâmplare despre orice, dacă nu am trăit ceva ce merită să așez pe hârtie. Eu îmi trăiesc viața așa, în acest mod, o scriu, o descriu, îi caut porțile estetice prin care să o transpun. Poezia în mod special mă trăiește. Nu vreau să o chinui, trăgând-o pe hârtie cu forcepsul, cum văd că fac unii care spun că sunt „cerebrali” cu ostentație, că scriu poezie „elaborată, încifrată”: eu cred că aceștia se screm doar și dau la iveală uscături care ard la prima scânteie. Dacă nu trăiești cu adevărat, nu încerca să imiți viața, că te trădează până la urmă, și la urmă e prea târziu să mai faci ceva pentru a te salva!

S-a spus că, în fond, există în opera dvs. un substrat livresc, dar și o oscilație „între un fond tradițional și o izbucnire a contemporaneității cu civilizația și cu poezia ei cu tot” (Ioana Pîrvulescu). Cum vedeți aceste asocieri/ disocieri sau tensiuni ale scrisului?
Sunt firești. Fără ele m-aș afla în afara ființei mele. Livrescul despre care se spune se topește în textele mele. Îl fac liant uneori. Nu epatez când simt nevoia să fac o referire culturală la ceva ce se leagă cu ceea ce trăiesc. M-am născut ca poet dintr-un fond tradițional, în care am dorit să-mi aduc partea mea de noutate. Nu știu cât am reușit, dar știu cât din ceea ce am scris sunt eu. Sunt foarte atent la ceea ce se mișcă în jurul meu și mă doare atunci când simt că în locul valorilor autentice sunt aduse în față nonvalori: și acum trăim într-o eră a promovării pe toate căile a nonvalorilor.

Ce reprezintă pentru dvs. scrisul? Cum, unde, cât scrieți? Cât este text și cât este existență în destinul, în viața dvs.?
Totul. Scriu mai tot timpul, dar nu atât cât mi-aș fi dorit. Scriu în raport cu lecturile pe care mi le fac, pentru a fi cât de cât la zi cu literatura din care vreau să fac parte. Scriu de regulă acasă. Notele mi le fac peste tot pe unde mă aflu. Am scris un timp jurnal, dar după ce mia fost extras, din motive pe care nu doresc să le spun aici, ci poate într-o viitoare carte, în care voi reface ce se mai poate din acel jurnal, nu am mai scris jurnal. Nu scriu mult, cum se spune. Par prolific, dar când fac bilanțul orelor de scris și nescris, văd că am risipit foarte mult timp nescriind, fapte pentru care, ca la Kafka, voi fi pedepsit cândva, întrun proces de care nimeni dintre risipitori nu scapă. Textul este și forma mea de existență: câtă existență, atâta text. Rămân însă multe lucruri nespuse, în memorie, iar memoria nu se mai clădește așa cum se clădește scrisul, vizibil, ci invizibil și selectiv.

Ce înseamnă pentru dvs. această polivalență creatoare: poezie, proză, dramaturgie, eseu? Un volum al dvs. se intitulează Cartea tăcută. Ce reprezintă, ce implică această tăcere a cărții?
Înseamnă un proiect de viață. Dacă-l voi rata, îmi voi rata viața. Scriu poezie, proză, teatru de la început. Am publicat la început foarte greu: până la treizeci și trei de ani, când se spune că vârsta poeziei se termină, nu am publicat o carte întreagă, iar poezii prin reviste de asemenea foarte puțin. Prima carte de proză – Scriitorul –, deși scrisă sub forma unor proze scurte cu mult timp înainte de 1989, am publicato sub formă de „roman al unor proze scurte” abia în 1996. Romanul Cartea fabuloasă, scris înainte de 1989, lam publicat în 2003, la cincizeci de ani. Cărțile mele au tăcut multă vreme. Unele se întâmplă să mai tacă un timp și după ce le public: chestiuni de receptare, poate de prejudecăți din partea celor care fac acest lucru cu program. Am lucrat unsprezece ani într-o bibliotecă, unde am ascultat tăcerea cărților, singurătatea lor, suferința lor. Sufeream și eu cu ele și vedeam în față, pe atunci, un viitor întunecat; acum văd în spate un trecut, din care vreau să-mi regândesc viitorul, atât cât a mai rămas din el, dar nu la „va fi fost să fie”, ci la „a fost să fie”, la „va fi” și așa mai departe.

Sunteți artizanul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, care se acordă, în fiecare an, la 15 ianuarie, la Botoșani. Care este, de fapt, miza acestui premiu și cum priviți acum, retrospectiv, această adevărată instituție națională pe care ați creato? V-a adus satisfacții, ați avut și dezamăgiri, de-a lungul timpului?
Privind în urmă, la cele douăzeci și șase de ediții ale acestui premiu, cu adevărat o instituție națională, pot vedea clar miza la care m-am gândit când, în 1990, mi-am propus să înființez așa ceva la Botoșani: douăzeci și șase de poeți români, consacrați, au primit acest premiu. Toți poeți de prim-raft, chiar dacă unii au fost contestați (dar ce mare premiu și ce mare poet nu este contestat, invidiat azi!). O adevărată selecție pentru o istorie vie a poeziei românești contemporane. Nu este un premiu care doar se ia, se uită imediat, se cheltuiesc banii și gata, ci este un premiu care așază în raft o colecție de poezie română contemporană, cu nume grele, colecție pe care organizatorii, împreună cu Editura Paralela 45, o completează an de an, atrăgând atenția că poezia română este de valoare și merită să fie promovată ca parte ineluctabilă a culturii române.

Ce raporturi aveți cu tehnologia informatică (calculator, internet, facebook)? A adus ceva nou aceasta în modul dvs. de a percepe și de a practica literatura?
Unul firesc. Mă folosesc de calculator tot timpul, de internet pentru corespondența rapidă, pentru unele informații, dar care nu sunt de bază, nu la această sursă mă limitez. Nu socializez pe facebook, mi se pare un timp pierdut și deformator stilistic.
Nici pana de gâscă, nici tocul, nici stiloul, nici pixul nu m-au deturnat de la practica literară, ci m-au așezat temeinic la masa de scris. Cu atât mai puțin calculatorul și celelalte avantaje ale lui. Mă folosesc de noile tehnologii așa cum m-am folosit de instrumentele tradiționale de scris și informat. Dacă sunt cumva deformat din cauza lor, așa rămân.

Cum apreciați receptarea cărților dvs.? Ce raporturi aveți cu critica literară? Ce relații există între literatură și eseistica pe care o practicați?
Când e să fie, una normală. Nu am intrat nechemat în casa vreunui critic literar. Nu l-am agasat. Dacă a fost să scrie cineva despre vreo carte de-a mea, a făcut-o pentru că așa și-a dorit el, nu neapărat că i-am cerut eu. Receptarea este atâta câtă este pentru un scriitor care stă undeva la marginea țării, făcând eforturi să transforme acea margine în centru, să lupte cu provincialismul marginalizant. Cel mai mult mă deranjează, dacă ar fi să spun ceva critic despre critica literară de la noi, prejudecățile: de ele m-am lovit tot timpul, fie acasă, fie în lume, fie literar sau social. Acestea fac cel mai mult rău, așa cum grupurile care își fac tămâieri de interior, de grup, reciproce, cu program, nu fac nimic altceva decât să se limiteze la opinii din ce n ce mai restrânse și fără nici un ecou.

Care sunt scriitorii dvs. preferați? Care sunt scriitorii pe care nu îi simpatizați? De ce?
Preferați? Toți scriitori buni. Nu la toți ajung. Pe care nu-i simpatizez? Pe cei doldora de prejudecăți, îngâmfați, în afara realității, veleitarii, agresivi, reformatorii fără reformă. Mai trebuie să aduc și argumente? Poate într-o altă discuție. Că sunt multe de spus aici.

Ce e scrisul, pentru dvs. – transă sau reflecție textuală? Din ce este alcătuită magia versului? Cum trebuie sa fie un vers, ca să vă placă?
De la transă, trec la reflecție textuală, dar nu mă blochez, nu cantonez, nu cad în hedonism, în automulțumire, ci trec de mai multe ori peste un text până îl declar gata: uneori chiar și peste ani, fără a modifica structuri, sensuri, stări inițiale. Magia versului trebuie să fie alcătuiră din trăire absolută. Dacă nu este trăire absolută, nu există nici emoție, magie. Dacă nu este emoție, nu există nici împlinire estetică, nici mesaj, nimic, ci doar făcătură.

Cum arată o zi din viața lui Gellu Dorian? Ce proiecte de viitor aveți?
Nu e deloc ca în bancul acela, în care, când te trezești, întâi faci de toate și apoi te dai jos din pat. După o noapte de chin, cu somn mereu în trezie, la ora șase sunt treaz, gata de a începe o zi de lucru: încă sunt slujbaș la stat și trebuie să semnez condica la ora opt. O semnez. Lucrez. Fac ce-mi place. Nu mă mai omor prea tare cu săritul în proiecte: am proiectele mele pe care trebuie să le consolidez, să le duc la bun sfârșit, să le fac demne de continuat. Citesc zilnic câte ceva. Am și obligații profesionale de lectură. Le `ndeplinesc. Scriu, în special după-masa și seara, dar nu zilnic, uneori și noaptea: scriu și dimineața, în week-end în mod special, și e foarte bine. Mă întâlnesc cu prietenii, din ce în ce mai puțini. Uneori merg și la Coșula, unde încerc să-mi pun la punct ceea ce mi-a lăsat mama în grijă acum patru ani când a plecat la Domnul. Proiecte de viitor? Să trăiesc și pentru asta trebuie să fiu sănătos. Să scriu încă vreo câteva cărți. Să-mi aduc la zi ceea ce aș numi „un jurnal pierdut”, pentru a-i da memoriei de lucru.

Mulțumesc.