Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Textualismul planturos de Tudorel Urian

Textul sau existenţa? Ce a fost la început? Unde se sfîrşeşte literatura şi unde începe viaţa? Există viaţă adevărată dincolo de poveştile rămase din existenţa fiecăruia? Ce este mai important: ce scriem sau cum scriem? Iată cîteva întrebări cheie la care, în spirit ludic sau încrîncenat, cu ironie de belfer sau cu morgă academică, cu farmec boem sau cu ariditate conceptuală, se străduiesc să răspundă - explicit sau indirect, prin textele lor literare - toţi scriitorii foarte mediatizatei generaţii optzeciste, pionierii autodeclaraţi ai postmodernismului românesc. Ioan Groşan nu face excepţie, chiar dacă locul său în tabloul de elemente al literaturii optzeciste este unul destul de greu de fixat.

Format la şcoala clujeană, vioara întîi a grupului specializat în texte satirice, Ars Amatoria (a cărui denumire nu a fost pusă niciodată în chestiune în timpul pudibondei ,Epoci de Aur", vajnicii cîini de pază ai eticii şi echităţii socialiste fiind convinşi că este ceva legat de ,arta făcută de amatori"), Ioan Groşan este unul dintre puţinii scriitori optzecişti reprezentativi care nu a fost paraşutat în literatura română odată cu desantul ('83), ordonat şi supravegheat, cu mînă de fier, de Ovid S. Crohmălniceanu. Fapt firesc, nimic nefiindu-i mai străin acestui spirit eminamente ironic, niciodată dispus să înghită pe nemestecate idei primite de-a gata, decît ideea înregimentării sub faldurile (glorioase?) ale drapelului generaţionist.

La prima vedere, prozele scrise de Ioan Groşan în anii'80 sînt cele ale unui foarte înzestrat povestitor tradiţional, obligat să se supună austerelor reguli formale impuse de moda textulistă. Epicul său cu forme rubensiene pare adesea sugrumat în uniformele desantiste, severe, lipsite de fantezie, cu două numere mai mici. Imaginaţia adesea excesiv de înfierbîntată a autorului este temperată periodic de duşul rece al formalismului. De aici un soi de complicitate candidă, înţelegătoare, cu fragilitatea personajelor sale, aflate la cheremul (in)dispoziţiei autorului care,

dintr-o trăsătură de condei le poate hotărî destinul. Atunci cînd, citind povestirile lui Groşan, cititorul devine convins că vede existenţă şi este tentat să caute semnele destinului, el este adus cu picioarele pe pămînt de autor care îi reaminteşte cu brutalitate că se află în faţa unui simplu artefact, dincolo de care veghează zîmbetul său ironic. De altfel, raportul dintre viaţă şi poveste este la Ioan Groşan unul destul de complicat şi adesea contorsionat. Fiecare poveste are în centrul ei o existenţă. Dar fiecare existenţă dobîndeşte semnificaţie doar prin poveştile ţesute în jurul ei. Scrie, la un moment dat, autorul: ,Totul e să ai o poveste. Nu te mai uită nimeni. Da' dacă n-ai o poveste sau ai una prea simplă, lumea îşi aduce aminte de tine tot mai rar, poate neamurile, poate cunoscuţii, poate vreo femeie care a ţinut la tine fără să ştii şi după aceea te scurgi, te duci din mintea tuturor." (p. 456)

Scrisul lui Ioan Groşan este unul structural ironic. Enervant de inteligent şi lucid, autorul deconstruieşte cu zîmbetul pe buze tehnicile narative postmoderne, rîde de comportamentul auctorial al congenerilor săi (inclusiv sau, mai ales, de propriul său comportament auctorial), dar şi de reacţiile foarte previzibile, frizînd locurile comune de comportament, ale personajelor sale la diverşii stimuli narativi şi, nu în ultimul rînd (deşi niciodată explicit), la cel puţin la fel de previzibilele reacţii la lectură ale cititorului prozelor sale. Nimic nu scapă ochiului acid al scriitorului (comportamentul naratorului, al personajelor si al cititorului), practic întreaga relaţie scris-citit stă sub semnul ironiei. Iar cititorul devine fără voia lui şi, uneori, fără ca măcar să o ştie, parte a acestui joc de-a şoarecele şi pisica iniţiat de un autor lucid pînă în imediata vecinătate a cinismului.

Volumul de debut, Caravana cinematografică (1985), redactat imediat după apariţia faimoasei antologii Desant'83, este în bună măsură tributar noilor tehnici formale impuse de literatura optzecistă. Avînd la bază procedeul mise en abîme, povestirea Insula debutează cu lungi consideraţii despre travaliul celui care încearcă să pună pe hîrtie povestirea. Naratorul nu mai este clasica ,voix de Dieu", ci un om slab, măcinat de îndoieli, care bîjbîie în căutarea formulei celei mai eficiente şi se contemplă cu abia sesizată autoironie: ,Sigur, tu înţelegi, ar trebui acum să-ncerc să scriu altceva, o nuvelă morocănoasă, o povestire şoptită, dramatică sau în orice caz o schiţă pitică şi parşivă, în fond, cred că mă pricep în suficientă măsură să inventez. Chiar aşa: te aşezi comod, îţi pui scrumiera la îndemînă, cotul se sprijină uşor pe masă, încă nu apuci stiloul, deşi totul e foarte clar, mai ales începutul: caravana cinematografică intrînd în sat pe un drum ciopîrţit de ploaie (nu merge Ťciopîrţitť, e prea căutat, schimbi în minte cu Ťdesfundatť), claxonînd în neştire ca să-şi anunţe sosirea, un sunet ciudat, îmbietor, care mai tîrziu le va plăcea atît de mult sătenilor (...). Cuvintele se mişcă în tine, se dezmorţesc, trebuie să apuci stiloul, îi laşi vîrful încet pe hîrtie, un pic mîndru, un pic temător, la treabă deci". (p. 20).

Toate aceste povestiri cu aţele la vedere au, într-un fel, menirea să facă pasabilă proza care dă titlul volumului, o devastatoare satiră la adresa sistemului comunist şi a (prea)zeloşilor săi susţinători, scrisă într-o cheie grotesc hiperrealistă. Într-o atmosferă ce aduce izbitor cu cea din filmele lui Lucian Pintilie, Ioan Groşan descrie frenezia tembelă a oficialităţilor dintr-o localitate rurală la sosirea unei caravane cinematografice (pentru cei în cauză, simbol al conducerii regionale de partid). Cu umor şi dezinvoltură deloc specifice vîrstei literaturii române la care a fost scrisă proza, autorul parodiază limbajul activiştilor de partid, obsecviozitatea oficialităţilor locale, sacrificiul tradiţional al învăţătoarei (responsabila cu cultura, oferită pentru a da un plus de poezie nopţilor alesului oaspete), atmosfera de la chermezele care încheiau apoteotic vizitele în teritoriu ale activiştilor de partid. Nimic nu scapă ochiului acid al naratorului. Nici măcar prezenţa ubicuă, dar discretă a băieţilor cu ochi albaştri despre care, în anul de graţie 1985 nu se vorbea nici măcar în şoaptă.

,- Şi tovarăşul tînăr cine-i?

Nu ştiu... Cred că e de la... şi Tanasie înălţă cu repeziciune o sprînceană.

Aşa... zise domnul Benea." (p. 70)

Şeful caravanei cinematografice, ,tovarăşul Tavi" are autoritatea cvasi-mitocănească a unui încercat activist de partid. Replicile sale par desprinse parcă dintr-un ghid de comportament public al activistului PCR: ,Priveşte tovarăşe Anton, dînşii trebuiau să ne întîmpine, să ne conducă, să ne cazeze, să se intereseze de toate problemele noastre. Tovarăşi, ştiţi voi de unde venim, ce treabă avem aici?" (p. 63).

Este aproape neverosimil cum o astfel de proză a putut să apară în anul 1985. Plasarea acţiunii în anii '50 nu reduce uimirea în faţa adormirii vigilenţei temuţilor cenzori comunişti.

Nicoleta Cliveţ observa în prefaţă că, odată cu apariţia volumului Trenul de noapte, miza prozei lui Ioan Groşan se deplasează dinspre ,a scrie" spre ,a fiinţa". Nu sînt foarte convins că este aşa, chiar dacă este limpede că în noul volum nu mai apar consideraţii metatextuale ca cele din debutul povestirii Insula. Ceea ce nu se precizează însă explicit se poate observa la o citire atentă a textelor. Autorul manevrează cu multă dexteritate vocile narative, trece cu nonşalanţă de la stilul direct, la cel indirect liber, foloseşte din plin resursele intertextualităţii (mergînd de la scriitorii mai mult sau mai puţin clasici pînă la subtila distilare în text a fragmentelor biblice), ironia sa este la fel de prolifică la nivelul frazei, al limbajului, dar şi al întregii viziuni auctoriale. Analizate cu metodele unui studiu de naratologie, povestirile din volumul Trenul de noapte ar putea produce importante revelaţii.

Ioan Groşan face parte, indiscutabil, din elita prozatorilor români. În scrisul său se regăsesc toate mărcile literaturii generaţiei sale, dar şi ceva în plus: detaşarea ironică specifică unui scriitor inteligent, mereu lucid, care nu îşi pierde capul nici în faţa sofisticatelor tehnici de asamblare a textului, nici în faţa fascinantelor şi adesea seducătoarelor căi ale epicului pur. În mod paradoxal, deşi este un stilist de mare subtilitate, un povestitor situat binişor peste media congenerilor săi şi un virtuoz al tehnicilor narative, Ioan Groşan mizează cu sublimă autoironie tocmai pe un soi de îndoială în privinţa calităţii sale de scriitor. Acest tip de realism, singurul din scrisul său referitor cu adevărat la trăire, conferă marea originalitate a prozei sale.

La şaisprezece ani de la căderea regimului comunist aşteptăm încă marele roman al celui mai talentat prozator optzecist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara